În cheie nietzscheană... (Ştefan Borbély, Pornind de la Nietzsche...)   

Constantina Raveca Buleu

  

Fascinaţia provocată de gândirea nietzscheană şi de consecinţele ei în perimetrul literar al secolului xx face parte organic din profilul intelectual al lui Ştefan Borbély, fapt dovedit de câteva dintre volumele sale anterioare – Grădina magistrului Thomas, Visul lupului de stepă, Despre Thomas Mann şi alte eseuri. Reluând unele eseuri cuprinse în aceste volume, rescriind altele şi oferind câteva eseuri inedite, Pornind de la Nietzsche..., volum apărut în 2010 la Editura Limes din Cluj-Napoca, reafirmă aderenţa deschisă şi virtual nesfârşită a autorului la tema nietzscheană. „Critic fiind – scrie Ştefan Borbély în Către cititori –, nu pot să nu constat că volumul de faţă reprezintă – într-o mai mare măsură decât cele anterioare – rodul exuberant al unei monomanii decomplexate.“ Rod exuberant, dar nu şi final, instanţa dedublată ludic a criticului preconizând şi alte ediţii concentrate pe aceeaşi temă, atitudine care, la extrem, poate semnala un fel de pariu personal cu eternitatea. De altfel, ludicul intră programatic în regimul existenţial al lui Ştefan Borbély. El îl descoperă şi îl interpretează în schemele mitologice, în textele filosofice, în exegeza ştiinţifică şi în literatură, îl încorporează în propriile scrieri şi îl alimentează pe filieră culturală cu fiecare nouă achiziţie spirituală. Această propensiune spre joc îl condiţionează să observe că Pornind de la Nietzsche... este a douăsprezecea carte din cariera sa, cuprinzând douăsprezece eseuri care ilustrează „un joc intelectual obsesiv şi de durată“. De fapt, la o numărătoare uşor mefistofelică, incluzând şi Către cititori, ies treisprezece texte, ceea ce ar putea să-i provoace o egală satisfacţie autorului, mai mult decât atras de conotaţiile acestei cifre. Şi în această carte, Ştefan Borbély demonstrează din plin că adoră jocurile, ironiile intertextuale, numerologia, coincidenţele de nume sau iniţiale, câmpurile simbolice şi speculaţiile intelectuale care-i permit să se plimbe prin spaţiile vaste ale culturii, să lege elemente aparent disparate şi să dea o coerenţă hermeneutică solidă din punct de vedere ştiinţific şi încărcată de artisticitate.

Accidental (crono)logic sau nu, Drumul spre Nietzsche deschide eseistic volumul, nucleul său fiind incitanta observaţie că omul nietzschean poate fi interpretat ca interioritate duală, consecinţă a plasticizării, expresie a manifestării voinţei de putere. Posibilitatea conceperii simultane a omului ca fiinţă sublimă şi „caricatură“ orientează textul spre investigarea traseului caricaturii în opera lui Nietzsche, unde beneficiază şi de suportul exegetic al lui Karl Jaspers. Adâncit controlat în universul nietzschean, autorul ajunge inevitabil la doctrina eternei reîntoarceri şi, deloc surprinzător pentru el, la „pesimismul substanţial, propriu omului ludic“, obsesiv la Nietzsche, Zarathustra fiind construit pe acest model. În siajul unui alt şantier deschis, cel dedicat paradigmei eroicului, Ştefan Borbély se opreşte şi asupra configurării eroului în economia gândirii lui Nietzsche şi remarcă condiţia acestuia de fiinţă neîmplinită, intermediară între omul frust al naturii şi Supraom.

Spiritul ludic al lui Ştefan Borbély nu putea găsi un mai bun partener de joc reverenţios decât Thomas Mann, ceea ce explică numărul mare de texte dedicate creaţiei acestuia. Primul dintre ele, Laudatio mortis, se concentrează asupra mărturiei literare a atelierului romanului Doctor Faustus, Cum am scris Doctor Faustus, exerciţiul hermeneutic transformându-se subtil într-un dialog decomplexat cu Thomas Mann. Textul lasă o senzaţie de identificare voluptuoasă a autorului cu subiectul său; e ca şi cum Thomas Mann l-ar fi făcut partener la sofisticatele sale jocuri şi ironii. Cu spectrul acestei complicităţi, Ştefan Borbély dislocă filiaţiile nietzscheene din Doctor Faustus, insistând asupra modelului ascuns al protagonistului (Nietzsche însuşi), ceea ce îi permite să deschidă un domeniu fabulos, cel al imaginarului thanatic din opera lui Thomas Mann.

În Tristan, atenţia autorului este atrasă de mecanismul imaginar şi simbolic al insularizării prin boală, prezent atât în nuvela Tristan, cât şi în romanul Muntele vrăjit, fără însă a eluda relaţia de condiţionare proximă dintre boală, moarte şi histrionism, reflex condiţionat de încadrarea hermeneutică a discursului lui Thomas Mann în dihotomia apolinic-dionisiac.

Dacă, analizând Doctor Faustus şi Tonio Kröger, Ştefan Borbély se opreşte mai întâi asupra motivului textului devenit moarte, iar în Tristan atinge problema relaţiei simbolice dintre copii şi moarte, în tripticul Copiii în opera lui Thomas Mann (I Tadgio, II Nepo, III Hanno), acesta abordează exhautiv subiectul. „Toţi copiii din opera lui Thomas Mann ucid, sunt ucişi sau mor prematur“, observă  Ştefan Borbély, cazul clasic fiind Tadgio din Moartea la Veneţia. Analiza în cheie nietzscheană a nuvelei, cu necesare extensii schopenhaueriene, scoate în relief teza artisticităţii dionisiace. Demonstraţia rafinată angrenează nu numai filosofia lui Nietzsche şi Schopenhauer, ci şi arsenalul mitologic al epifaniilor lui Dionysos. Căutarea frenetică şi relaţionarea culturală a acestora din urmă dau măsura capacităţii hermeneutice a autorului şi îi trădează propensiunea spre formule sibilinice a căror decriptare se converteşte într-un joc extrem de gratificator. Haloul nietzschean se menţine şi în cazul traseelor spre moarte ale lui Nepomuk (din Doctor Faustus), respectiv Hanno (din Casa Buddenbrook), în primul caz, moartea legându-se de arhaicitate, iar în cel de-al doilea, de muzică, atribut dionisiac prin excelenţă.

Un prim intermezzo în simfonia culturală predominant germană este reprezentat de Eupalinos, eseu focalizat asupra modelului nietzschean al artisticului în dialogul cu acelaşi nume al lui Paul Valéry. Un intermezzo secund este prilejuit de o întâlnire nietzscheană autohtonă, Fondul şi masca reevaluând coordonatele personalităţii lui Tudor Vianu. Ştefan Borbély contestă imaginea unidimensională, de factură apolinică, a acestuia şi emite ipoteza unui Tudor Vianu pentru care Nietzsche a reprezentat o obsesie grijuliu refulată.

Între aceste două excepţii negermane, Elegiile duineze interpretează cele zece piese ale ciclului lui Rainer Maria Rilke ca „traseu iniţiatic integral“, cheia nietzscheană ajutând la deschiderea multor sensuri ascunse în versuri, inclusiv în localizarea rolului Elegiei a zecea, aparent neavenită sub aspect tematic, dar care se dovedeşte a fi esenţială în semnalizarea trecerii spre lumea de dincolo, mai ales că „puţini ştiu la început (dar pot învăţa) că vieţuim, simultan, şi aici, şi dincolo“.

Hermann Hesse şi umbrele lui nietzscheene constituie miezul următoarelor patru eseuri din volum. Ultima vară a lui Klingsor reconfirmă gustul ludic al criticului confruntat cu un spirit înrudit, discursul său urmărind cu voluptate jocul literar performat de Hesse, joc inter- şi metatextual, dar şi, fundamental, joc al morţii şi al vieţii, „joc al vieţii ca moarte“. Alăturarea joc-moarte lasă se întrevadă un subprodus obsesiv la Ştefan Borbély, în registrul său hermeneutic ludicul fiind deseori acompaniat de moarte.

În Ultima vară a lui Klingsor, autorul speculează valenţele simbolice ale iniţialei K din numele pictorului dionisiac şi observă coincidenţa sa cu iniţiala substantivului german Kind (copil), deloc gratuită în perimetru simbolic. Din aceeaşi clasă face parte şi Knulp, personaj care ilustrează perfect logica lejerităţii estetizante a vieţii. El este o realizare a „omului despovărat“ nietzschean, entitate a exuberanţei şi a simţului ludic propriu copilului.

Urmărirea reflexelor dihotomiei apolinic-dionisiac în Narziss şi Goldmund şi a firelor filosofice şi mitologice de adâncime în Visul lupului de stepă exemplifică forţa speculativă şi cultura teoretică solidă a autorului, asociaţiile, convergenţele şi tezele expuse în fluiditatea discursivă fiind atent documentate şi cât se poate de incitante.

Ultimul eseu al volumului, Şarpele cu pene, tratează background-ul nietzschean şi implicaţiile mitului restitutiv din romanul lui D. H. Lawrence. Plecând de la întrebarea din Aşa grăit-a Zarathustra – ce s-ar întâmpla dacă vechii zei ar urca la suprafaţă, înlocuind creştinismul? –, Ştefan Borbély analizează scenariul ficţional consecutiv şi încheie prin a transla întrebarea tulburătoare într-o invitaţie la reflecţie (eventual dialogală), adresată cititorilor săi: „Rămâne, pentru cititor, ipoteza: ce-ar fi dacă, subit, inexplicabil, un zeu străin ar deveni din nou activ în interiorul nostru, contrariindu-ne toate cutumele noastre existenţiale şi religioase de până atunci? Şi ce-ar fi dacă ar veni cineva cu gândul de a deturna această resurecţie într-o direcţie politică?“ Este o întrebare cât se poate de plauzibilă în logica gândirii ludice a unui autor care vrea să ne contrarieze cutumele. Verdictul sugerat de Ştefan Borbély („Răspunsul, cum e şi firesc, e dat de fiecare dintre noi, în parte şi-n tăcere...“) nu oferă decât o falsă amortizare a anxietăţilor generate de o asemenea întrebare, posibilităţile ei hermeneutice rămânând la fel de deschise ca şi obsesia nietzscheană – a vârstei noastre culturale şi a autorului.

 

Constantina Raveca Buleu

În cheie nietzscheană... (Ştefan Borbély, Pornind de la Nietzsche...)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)