Geta Brătescu:jurnalul artistei (Geta Brătescu, Copacul din curtea vecină)  

Ion Bogdan Lefter

   

Geta Brătescu, Copacul din curtea vecină, Bucureşti: Fundaţia Culturală Secolul 21, 2009, 270 p.

 

Extraordinara artistă Geta Brătescu, unul dintre cele mai radical experimentale spirite creative din cultura română contemporană, la cei aproape 84 de ani ai săi, graficiană, pictoriţă, autoare de colaje, videouri, instalaţii, performance-uri şi cîte altele, în multiple formule, inclusiv improvizate, friabile, documentate fotografic sau filmic, publică în paralel cărţi. Nu e doar un capriciu şi nu sînt doar notaţii de caiet de schiţe, ca la mulţi artişti: începînd din 1970, mai întîi la intervale mari, apoi, de la mijlocul anilor ’90, mai des, Geta Brătescu a semnat nici mai mult, nici mai puţin decît şapte volume.

            E – deci – un mod de exprimare important, complementar celui vizual. Biografia explică atare bibliografie: autoarea noastră n-a ajuns să facă însemnări în caiete din întîmplare, ea urmînd în tinereţe şi filologia, simultan cu studiile de bele-arte (acestea din urmă – întrerupte fără voia ei, în anii proletcultismului incipient, reluate mult mai tîrziu, în 1969-1971). N-a făcut niciodată investiţii egale în cele două domenii culturale şi în cele două practici creative, considerîndu-se – pe bună dreptate – esenţialmente artistă vizuală; dar n-a încetat să simtă nevoia de a aşterne observaţii şi gînduri pe hîrtie.

            Aşa au prins contur, înainte de 1989, însemnările de călătorie din De la Veneţia la Veneţia (Editura Meridiane, 1970) şi notaţiile din Atelier continuu (Editura Cartea Românească, 1985), pentru ca după 1990 să vadă lumina tiparului încă un Atelier…, de astă dată …vagabond (Editura Cartea Românească, 1994), apoi o veritabilă serie în cadrul colecţiei de cărţi publicate pe lîngă revista Secolul 21, de a cărei istorie de Secol… 20 Geta Brătescu e de mult timp legată (se ocupă de decenii de prezentarea grafică a elegant-austerului periodic-carte): A.R. (2000), Peisaj cu om (2002), Ziua şi noaptea (2004) şi Copacul din curtea vecină (2009; toate la Fundaţia Culturală Secolul 21).

            Seria acestor patru cărţi ilustrează foarte bine maniera reflexivă a autoarei, ca şi aspiraţia ei către proza de ficţiune, din care, fără ca „evadarea“ să-i reuşească pe deplin, recade în confesiune. Dorinţa de a imagina povestiri şi chiar de a scrie un roman voluminos e consemnată în repetate rînduri în Copacul din curtea vecină, însă e doar o mică utopie personală contra naturii.

            A.R., subintitulată „roman“, începe cu fragmente de jurnal, Dintr-un carnet, vizibil transferate din caietul propriu în contul unui alter ego, tot feminin, numit(ă) cu iniţialele din titlu (între altele, notaţii despre culori, linii trasate cu cărbunele pe hîrtie…); continuă cu cîteva secvenţe tot cvasiautobiografice (decoruri din Prahova, de unde provine Geta Brătescu, descrierea tatălui farmacist, ca-n existenţa reală ş.a.m.d.); trece la un moment dat la persoana a III-a, fantazînd în secvenţe scurte; pentru a reveni în final la notaţiile fragmentare, tip jurnal, cu o ultimă frază despre inconsistenţa – romanescă, ar trebui să înţelegem –a protagonistei („A.R. nu şi-a mai înţeles fiinţa; se spulbera ca dor în ecoul vocilor de mult stinse“ – p. 160); drept epilog, un interviu în care, stimulată de întrebările Aureliei Mocanu, Geta Brătescu oferă de bunăvoie interpretarea amintirilor din carte ca pseudoficţiuni şi face şi legăturile dintre ce scrie şi ce creează vizual.

            Schiţele din Peisaj cu om, subintitulată „proză scurtă“, sînt cînd evident imaginate, cînd revin la notaţia subiectivă.

            În Ziua şi noaptea mai apare un singur text de ficţiune, mic monolog înaintea unei incendieri, după care, sub genericul cărţii, sînt transcrise secvenţe de caiet personal, urmate de o secţiune finală cu desene ale Getei Brătescu din ciclul „cu ochii închişi“ – foarte interesante siluete schiţate fantasmatic cu cărbune.

            Parte dintre însemnările cotidiene din Ziua şi noaptea vor fi preluate – şi astfel „deconspirate“ – şi în jurnalul propriu-zis din Copacul din curtea vecină. Încercările de ieşire din „atelierul continuu“ către spaţiul ficţiunii s-au încheiat, mărturisirea prin cuvinte, prin scris, de care artista a avut întotdeauna nevoie, a cîştigat. Paginile de caiet se vor umple mai departe cu notaţii personale…

            Jurnalul acoperă perioada 10 mai 2002-28 ianuarie 2009, interval în care trece pragul de 80 de ani. Şi înainte, şi după, e din ce în ce mai atrasă de scris, din mai multe motive, unele legate de trecut, altele prezente: intrată în etapa amintirilor, anumite personaje şi întîmplări de altădată o obsedează, o „bîntuie“; iar lumea din jur continuă să se ceară privită, admirată şi consemnată, autoarei fiindu-i mai uşor acum s-o facă în scris decît lucrînd în atelier, căci are de luptat cu sîcîielile vîrstei (mărturiseşte frecvent dureri de mijloc, are senzaţia că n-o mai susţine cum trebuie coloana vertebrală – deşi, pentru cine o cunoaşte, pare o imposibilitate: cu greu îţi poţi imagina că Geta Brătescu, fiinţă miniaturală, ar putea cîntări mai mult decît un fulg!).

            Ţine – deci – jurnalul mai constant decît altădată: notează detalii cotidiene, semnele schimbării anotimpurilor, micile modificări ale plantelor; îşi aminteşte scene din copilărie şi din tinereţe, îşi evocă părinţii, alte rude şi apropiaţi; îşi consemnează lecturile, uneori mai şi transcrie cîte un pasaj din autorii la care ţine (Jünger, Ortega sau, mai nou, Orhan Pamuk); trece adeseori de la concretul imediat la reflecţie şi ajunge repede la tîlcurile mai adînci ale existenţei, pe care le caută cu emoţie reţinută; rezumîndu-şi ici-colo gîndurile în cîte o concluzie lapidară, cu aer „filozofic“.

            Totul – pe un ton aparte, complet lipsit de morgă. Oarecum surprinzător dacă ne gîndim la curajul experimental al artistei vizuale, în scris ea e mai degrabă „cuminte“, exprimîndu-se cu o simplitate ataşantă, chiar cu o ingenuitate asumată (după cîteva pagini de reflecţie mai teoretizantă, conchide: „La capătul naivei mele filozofări despre Limba Vorbită…“ – p. 22; altădată: „De cîte ori încerc să filozofez, mă cuprinde un sentiment de jenă, tresărirea diletantului“ – p. 73). Notaţiile dau sentimentul de mare onestitate, de maximă sinceritate. Uneori propoziţiile sînt spontane, ca de desen naiv: „personajul cel mai important a fost un bondar îmbrăcat cu o tunică de catifea neagră, nu prea lungă, atît cît să i se vadă pantalonii galbeni tot de catifea şi manşoanele galbene de la genunchii picioarelor din spate, picioare fine în cizmuliţe de lac negru“ etc. (p. 27); „Pe geamul de la bucătărie pot vedea, peste două curţi, doar coroana unui tei, un gălbenuş mare, umflat pe o bucată de cer albastru“ (p. 48); „o panglică de soare a intrat pe uşă tîrîndu-se, frumoasă, pe sub pat, ieşind apoi, strălucitoare, galbenă, la temelia peretelui unde s-a şi oprit“ (p. 150); şi exemplele se pot înmulţi oricît.

            Pe acest strat de observaţie preponderent vizuală, caracteristic artistei, se adaugă celelalte, în aceeaşi scriitură a francheţei: evocările, reflecţiile. Jurnalul va alterna flashback-urile din copilăria ploieşteană, din „confortabilul cuib burghez al familiei“ (p. 203), portretele mai vechi ori mai recente (cele mai reuşite: al domnului Vlaicu-grădinarul – p. 25-26 – şi al moaşei Truschevici – p. 135-136; puţine figuri cunoscute: Jean Georgescu – p. 224; discută şi despre vedete internaţionale, examinate de la distanţă, precum Leni Riefenstahl, tratată cam prea comprehensiv, cu – însă – concluzia justă că a fost un personaj „monstruos“ – p. 31-34*), visele, numeroase, sau pur şi simplu observaţii mărunte de existenţă cotidiană. Omniprezente, presante, impresionante – detaliile legate de sănătate, de precaritatea fizică, gîndurile despre senectute. Aici, doar cîteva: „Viaţa se aglomerează, te înfăşoară, te duce, un timp ai impresia că o conduci, apoi, spre senectute, îţi dai seama că puterea ta de decizie a fost minimă faţă de presiunea exercitată de partea neconstruită, informală a vieţii“ (p. 62); „Mîine împlinesc 77 de ani. Nu ştiu ce să fac; în fiecare dimineaţă mă întreb: astăzi ce voi face cu mine? Sînt obiectul incert al gîndului meu; teama de a-mi fi pierdut coerenţa mă îngrozeşte; am nevoie de oameni, ca ei să infirme această temere. Mă lansez pe pîrtia vîrstei mele, în loc să stau sus, în cabină, tăcută, în siguranţă, cabina vîrstei mele, sus, atît de aproape de moarte“ etc. (p. 80); „Am împlinit 79 de ani, luna aceasta, mai, 4. Ar fi păcat să mor cînd, mai mult ca oricînd, îmbrăţişez cu atîta bucurie spaţiile infinite ale spiritului, cînd şi trupul meu are tresăriri juvenile, îl animă un eros ideal, freamătă la atingerea aripii cu care ipoteticul înger face să vibreze corzile imaginaţiei“, cu o exclamaţie autoironică la final, hazlie: „Sînt nebună“ (p. 132); „Aş dori să exist fizic dintr-o materie subtilă, nu din carne şi oase care dor. […] Există o putere a senectuţii – o putere specifică, aceea de-a controla slăbiciunile fizice, de-a le suporta, de-a muri“ (p. 165); „Senectutea este un fel de sertar în care s-au adunat documente, contracte şi chitanţe din viaţa trăită. Nu pot să-i dau foc pentru că face parte din dulapul care este întreaga mea viaţă, cea trecută şi cea prezentă, indisolubil legate, cît şi cea care va mai fi, nu se ştie cît. Cine va lua, apoi, în primire această mobilă? Este, de cele mai multe ori, o moştenire împovărătoare. Să-i daţi foc!“ (p. 210); etc. Şi o aspiraţie oarecum intelectualistă, vibrantă: „Doresc din tot sufletul să scriu o carte al cărei sfîrşit să fie odată cu sfîrşitul meu“ (p. 27).

            Pe acelaşi plan: pagini cutremurătoare despre bătrîneţea şi moartea mamei, acompaniată de agonia cîinilor din casă (p. 22-24). Geta Brătescu avea atunci 60 de ani. Cu timpul, va ajunge să se gîndească la ea mereu, zi de zi, va ajunge s-o viseze în fiecare noapte: „Înaintea morţii ei, mama îşi visa părinţii. Acest fapt o neliniştea. Şi eu îi visez pe ai mei, din ce în ce mai prezenţi, din ce în ce mai des. Pe mama o visez aproape noapte de noapte“ (p. 125). De notat şi pasajul-cheie despre relaţia mamă-fiică, bazată pe secretul feminităţii (p. 108-110)…

            Printre întrebările, incertitudinile, angoasele perioadelor de aşteptare dintre reprizele de lucru vizual, printre retrospecţiile îndoite – rare consemnări ale unor proiecte concrete: filmul-performance din 2004 făcut împreună cu Ionică Grigorescu (p. 94-95, p. 97-98), seria desenelor cu ochii închişi (p. 113-114). O mărturisire despre mobilitatea sa artistică: „Trec de la un gen al expresiei la altul cu cea mai mare uşurinţă, nu-mi pun problema consecvenţei formale care dă «prestigiul» unui stil anume“ (p. 180); ceea ce dă sens şi constatării aparent diminuante: „eu sînt un artist fără specialitate“ (p. 31).

            Copacul din curtea vecină, cel din titlul cărţii, despre care în partea finală vine vorba o dată la cîteva pagini, capătă semnificaţii simbolice: „Istoria mea poate începe şi poate să se termine pornind de la copacul din curtea vecină […] Acest copac poate fi borna de la care în urmă şi înainte se derulează viaţa“ (p. 164); „Mă uit la copacul desfrunzit din curtea vecină – este ca orice copac desfrunzit din specia lui şi, în acelaşi timp, e unic. Artistului îi este dat să-şi descopere unicitatea, acceptînd tiparele. Arta, din preistorie pînă astăzi, dezvoltă acest program“ (p. 202-203).

            O figură luminoasă traversează jurnalul: soţul Getei Brătescu, Mihai, însoţitor al ei atoateînţelegător prin viaţă. Pînă şi figurile lor seamănă, încît, văzîndu-l pe el prima oară, după căsătorie, mulţi s-au mirat, căci nu ştiau ca ea să aibă un frate…

  

Notă

* Leni Riefenstahl e numită mereu Reifenstahl; alte erori similare: Jung apare ca H. G. în loc de C. G. Jung, la p. 83 şi 86; Anselm Kiefer e Kifer la p. 152-153, redevenind Kiefer abia la p. 158.

  

Text publicat iniţial on-line, în revista virtuală ArtActMagazine/www.artactmagazine.ro, nr. 56, 24 februarie 2010.

 

Ion Bogdan Lefter

Geta Brătescu:jurnalul artistei (Geta Brătescu, Copacul din curtea vecină)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)