Amintiri cu cei de-acasă (Doina Cetea, Ierboaia: Proză scurtă)

 

Ştefan Borbély

  

Să luăm cazul majorităţii celor dintre noi care ne-am dezrădăcinat de locurile în care ne-am născut. Ne întoarcem acolo, în general, cu prilejul unor evenimente. Nunţi mai puţin, fiindcă a trecut timpul. Mai des pentru înmormântări şi pentru parastase. În felul acesta, încetul cu încetul, locul copilăriei noastre devine o zarişte a morţii: întâlniri şi amintiri, cu şi despre oameni care nu mai există, umbre trecute dincolo de Styx, şi mai ales iertare. Cu oameni care ţi-au făcut rău, dar care nu mai trăiesc, nu are rost să te mai răfuieşti: timpul vindecă – spune autoarea despre care mi-am propus să scriu –, dar nu te învaţă să uiţi. Pentru unii – cei puţini – amintirile se leagă în texte; nu pentru a răzbuna, ci pentru a depune mărturie şi pentru a înţelege.

Pe Doina Cetea (Ierboaia: Proză scurtă, Cluj-Napoca: Ed. Dacia xxi, 2010), prima experienţă a morţii a prins-o la 18 ani, într-un moment potenţial fericit, când se pregătea să se întoarcă pentru o scurtă vacanţă în Cetea, sătucul de lângă Aleşd, în care se desfăşoară acţiunea prozelor scurte din volum. Tatăl ei, preot, s-a opus colectivizării şi a fost convocat sub un pretext parohial la Oradea, de unde s-a întors peste câteva zile, la numai 50 de ani, între patru scânduri. Peste două-trei decenii, o altă moarte – de data aceasta a mamei, adusă după datină înapoi în sat, pentru a fi înmormântată lângă soţ – declanşează în mod imperios mecanismele rememorării la fiica ocupată să facă totul „cum trebuie“, Ierboaia redând, fără intelectualizări forţate şi fără justiţialismul etic retroactivant cu care multe volume similare ne-au obişnuit, decantarea epică a acestor întoarceri în timp, care au, în ultimă instanţă, un numitor comun: moartea cu care se confruntă majoritatea protagoniştilor, fie că e vorba de dispariţiile nocturne ale anilor ’50, de rămăşiţele unui copilaş mort găsit la baza grădinii sau de accidentul alpin al părinţilor unuia dintre protagonişti, doctorul Darius, dispăruţi subit în Bucegi cu prilejul unei ascensiuni de vacanţă.

Sunt sate a căror existenţă e guvernată de un alt soi de evenimente definitorii: construcţia vreunui pod sau viaduct, desţelenirea unei şosele, apariţia vreunui învăţător sau preot providenţial, capabil să schimbe destinul oamenilor de acolo şi să-l orienteze spre mai bine. Satului Cetea (de la care Doina Bendorfeanu şi-a luat numele...) nu-i e dat să trăiască nimic din toate acestea, dacă excludem colectivizarea abuzivă şi îndiguirea unui canal colector, îndeajuns de dizgraţios ca să nu distrugă armoniile ancestrale transmise peste generaţii. Dimpotrivă însă, micii aşezări pierdute printre dealuri i s-a repartizat destinul de a întâlni moartea la orice pas şi de a şi-o însuşi organic, aşa cum ceilalţi fac cu fericirea, tihna vieţii de fiecare zi sau cu resemnarea. În anii ’50, aşa cum se obişnuia în vremurile acelea, leneşul satului ajunge secretar de partid, stupefacţia gospodarilor decantându-se târziu, cu prilejul înmormântării sale, când s-au întâmplat „lucruri incredibile“:

 Când preotul s-a adresat în final celor prezenţi cu formula obişnuită „îndurerată familie“, unul din copii a izbucnit în râs şi nişte femei au fost nevoite să-l scoată de acolo şi să-l ducă în spatele casei, să râdă de voie. Numai că râsetele lui însă se auzeau şi toţi cei prezenţi au început să zâmbească, apoi au început să râdă şi ei în hohote, până şi preotul şi-a întrerupt predica [...] Parcă înnebuniseră toţi. 

Treptat-treptat, aproape imperceptibil – în aceasta constă, de fapt, măiestria întregului volum –, autoarea transgresează graniţa dintre memorialistică şi ficţionalizare, cantitatea masivă de substanţă thanatică din lumea amintirilor ajungând să se supradimensioneze în direcţia unui fantastic atent brodat literar, în care simţi modelul prozei sud-americane, fără ca similitudinea să devină deranjantă, dimpotrivă: având mână bună şi un foarte acut simţ al autocenzurii, Doina Cetea nu translează în efluvii halucinatorii, nu-şi transformă notaţiile în fastuoase epigonisme marqueziene, ci rămâne la graniţa fragilă dintre verosimilul documentar şi fantasmatic, adică acolo unde este mai greu de rămas, fiindcă reticenţa cere autocenzură epică, fineţe descriptivă şi discreţie. Excedat de „monumentul funerar“ pe care-l reprezintă crucea preotului din ograda bisericii, învăţătorul satului cere în repetate rânduri exhumarea şi mutarea rămăşiţelor în cimitirul „din deal“, mai ferit de ochii lumii. Povestirea Dincolo de fereastră redă, de fapt, existenţa unei făpturi aproape kafkiene, primarul Mitrofan – de faimă funestă, vinovat pentru multe... –, care se baricadează în spatele unei ferestre acoperite cu o pătură pentru a-şi trăi restul de viaţă care i-a rămas ca mortificare. Doctorul Darius, din Leontia (cea mai elaborată, sub aspect epic, piesă a volumului), ţine sub pernă Cartea tibetană a morţilor, fiind obsedat nu numai de inexplicabila moarte a părinţilor săi – căzuţi într-o prăpastie în Bucegi –, ci şi de serializarea acestei morţi, iubita lui, asistenta Leontia, sugerând că străbunicii doctorului ar fi murit tot în Bucegi, în condiţii aparent similare. Nu în ultimul rând, rubicondul prieten al doctorului Darius, veselul Ion – vegetarian autoimpus din motive de exces ponderal –, moare sub mâna prietenului său în timpul unei operaţii – nu mai putea fi salvat, era un caz irecuperabil... –, după ce, în timpul unui concediu la mare, descoperă printre stabilopozi cadavrul descompus al unui – se pare – francez, înecat fără urmă cu câtăva vreme înainte.

Aşa cum spuneam, cea mai elaborată sub aspect epic este povestirea Leontia, construită în jurul unei femei foarte frumoase, demonizate. Îndrăgostită de doctorul Darius – care, la rândul său, o iubeşte cu tandreţe –, Leontia consimte să-i facă un copil, însă din clipa în care acesta se naşte, ea are impresia că spectrele care populează casa iubitului ei îl revendică, motiv pentru care, într-o clipă de rătăcire, îl şi abandonează într-o grădină, fiind găsit de doi săteni, Grigore şi Cornelia. Există, de altfel, în povestire câteva simboluri gravate în filigran, cea mai subtilă dintre ele fiind aceea a orologiului cu pendul Arthur, adus de strămoşi din Viena; la un moment dat, orologiul va fi vizitat chiar de Doamna cu Coasă, însă ceea ce se înţelege din istoria sa este faptul că, odată adus din Capitala Imperiului, el transferă în casa de pe str. Salcâmilor nr. 31 un mic sâmbure thanatic, care cu timpul creşte insidios şi iradiant, cotropind discret tot ceea ce este în jur. Leontia, de altfel, este scrisă în aşa fel, încât să ofere o „cheie“ pentru mai multe fire narative aflate în text, sugerând, de fapt, că în existenţa oricui planurile reale şi supranaturale se întrepătrund insidios, fără să ştii unde se află graniţa unuia şi unde începe celălalt. Pe de altă parte, tot Leontia indică una dintre intenţiile epice majore ale Doinei Cetea, născută din dorinţa de a sugera că fantasticul se află printre noi, nu are nevoie de falii, crevase sau „porţi“ speciale pentru a se manifesta. Determinismul oamenilor e deopotrivă realist şi ocult, firele urmând să se lege abia la sfârşit, când moartea vine şi le precizează.

Cabina de duş, schiţa care încheie volumul, e o capodoperă comică, demnă de a fi citită atât pentru economia realistă bonomă în spiritul căreia este scrisă, cât şi pentru sugestiile de subtil fantastic cotidian pe care le lasă să se întrevadă. Pe de altă parte, e imperios necesar să citeşti textul în „cheia“ economiei de ansamblu a volumului în care el a apărut, fiindcă numai în acest fel thanaticul devorator al mesajului din final cuprinde pe de-a întregul atmosfera, trimiţând-o în direcţia fantasticului de proximitate pe care-l are îm vedere.

Cabina de duş începe într-un mediu în care Kafka şi Edgar Allan Poe îşi dau mâna: o gospodină aşezată, interesată de îmbunătăţirea confortului ei domestic, se decide să cumpere o apetisantă cabină de duş cu jacuzzi mural aferent, scena cumpărării fiind descrisă într-un registru de realism minimal care promite, chiar de la început, imprevizibilul. Din chiar clipa achitării produsului, acesta „pune stăpânire“ pe proaspăta sa cumpărătoare: este transportat acasă fără să ştii prea bine cum, montat de doi instalatori care pun stăpânire timp de o lună pe casa scărilor şi pe apartament, climaxul poveştii venind la sfârşit, când, încercând scrupulos cabina să vadă dacă ea funcţionează, cei doi meşteri dispar fără urmă, înghiţiţi de ea, lăsând proprietăreasa în faţa unei dileme terifiante: să încerce şi ea cabina sau s-o vândă cu apartament cu tot, lăsându-i pe noii proprietari să facă duş în voie...

Ierboaia, dacă am înţeles bine, este, în dialect local, floarea-soarelui, dar semnifică, într-o ordine consecutivă, vegetaţia vorace care acoperă totul, ştergând urmele a tot ce a fost şi există. Volumul Doinei Cetea merită citit: rar veţi vedea, într-un text de mai puţin de o sută de pagini, o asemenea concentrare de obsesii thanatice, pe care, cunoscând-o pe autoare, sincer să fiu nu ştiam că le are... 

 

Ştefan Borbély

Amintiri cu cei de-acasă (Doina Cetea, Ierboaia: Proză scurtă)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)