Ileana Mălăncioiu şi riscurile verticalităţii

 

Irina Petraş

   

Despre Ileana Mălăncioiu se spun şi se repetă două lucruri, mai ales: că e o poetă foarte bună, una dintre vocile cele mai consistente şi mai nuanţate ale poeziei româneşti; că e o fiinţă verticală care spune exact ceea ce crede, fără calcule conjuncturale ori compromisuri de salon şi gaşcă.

Încă în 1967, poemul Pasărea tăiată trasa un itinerar poetic şi indica rolul asumat cu precădere de poetă – acela de bună-conducătoare-de-moarte. Eul liric îşi părăseşte vremelnic rosturile intime şi se propune drept intermediar naiv, anume refuzând adevărata înţelegere şi alunecând strâmb pe deasupra Tainei teribile: „Strâmb zăvorul şubrezit de vreme, / Ca să uit ce-am auzit, să scap, / De această zbatere în care / Trupul mai aleargă după cap. // Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul, / şi le schimb când mi se pare greu, / Până nu sunt moarte, să mai stea legate / Cel puţin aşa, prin trupul meu. // însă capul moare mai devreme. / Ca şi cum n-a fost tăiat bine, / Şi să nu se zbată trupul singur / Stau să treacă moartea-n el prin mine“. Ştiinţa excepţională a vieţii şi a morţii şi paradoxala incapacitate de a trăi şi de a muri sunt temele paralele ale unei poezii a exasperării intonate cu voce albă, rece şi tristă – „cuvintele sufletului meu desfăcut de trup“, „singurătatea cea fără de margini“. Şi o rugă întârziată, lucreţiană: „Să mi se lase amintirea că am fost / trup şi suflet odată“. Sonorităţile asimfonice, frângerile de ritm, cadenţa cvasinepăsătoare faţă de măsuri şi măsură servesc perfect slujba thanatică.

În plus, cârtitoare absolută fiind, în sensul cel mai nobil al cuvântului, cel care conferă valoare şi autonomie enunţului, Ileana Mălăncioiu nu îngăduie instalarea automulţumirii, a conştiinţei împăcate. Adevărurile apărate sunt ale momentului său şi, nu o dată, ale umorii; contrazicerile – semne ale unei personalităţi puternice tocmai prin dezinvoltura cu care îşi impune remanieri – sunt imprevizibile, însă perfect motivate de acumulări interioare, invizibile ochiului comun. Nu este, nu poate fi ostaşul niciunei cauze, alta decât cea intimă, şi ea complexă, haotică, supusă reconsiderărilor: „nu mă gândesc să fiu în poezie altfel decât în realitate, ci dimpotrivă“.

Eseista întreţine verticalitatea luărilor de cuvânt, dar o face, şi acest lucru e cu totul remarcabil, fără trufia de a crede că francheţea adevărurilor sale se confundă de fiecare dată şi neîndoielnic cu Adevărul absolut ori măcar cu al celor mai mulţi dintre semeni. În eseuri şi în publicistică – vezi Vina tragică: Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka, dar şi Călătorie spre mine însămi, Crimă şi moralitate, A vorbi în pustiu ori Recursul la memorie, cu fragmente reluate ori prelungite în Exerciţii-le de supravieţuire de acum (Editura Polirom, 396 p.) –, feminitatea, abstrasă, funcţionează asemeni unei plasme în care se dezvoltă, mişcă, „merg“ idei, atitudini, revelaţii. O demonstraţie obstinată a adevărului că „rănile se vindecă mergând“, că victoria este urmarea legică a faptului că nu te dai bătut. Tot ce ţine de cultură devine problemă personală într-o manieră pătimaş-lucidă. Fiecare pagină probează nobleţea darului cititului şi al scrisului, care „numai împreună fac posibilă cultura“: „scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii“. Ne aflăm în faţa unui observator avizat, cu „frunte“, gust sigur şi stil. Comentariile sale sunt, fără excepţie, literatură – fără să înceteze o clipă a fi istorie, adică adevăr.

N-o pot crede când mărturiseşte despre „sufletul înclinat să nu prea mai creadă în minuni“. Menţinerea discursului într-o zonă abstract-metafizică, „tropotul neliniştitor“ din poeme rezonând în fiecare pagină eseistică, iritarea fertilă născută din supraînvestirea afectivă a teritoriului culturii ţin, toate, de cea mai autentică credinţă în minuni. Afectată de asonanţe şi disonanţe, atinge, şi în cele mai bătăioase segmente, armonia în numele rânduielii intrinsece, implicite a artei adevărate. Rezultatul este o uluitoare densitate contextuală şi subtextuală a frazei şi tentaţia cititorului de a cita totul, fiindcă totul sună memorabil. Ileana Mălăncioiu ne obligă, cu cele mai rafinate mijloace de con-strângere, să-i fim însoţitori. Adriana Bittel are dreptate: „cu toată francheţea ei uneori caustică, seamănă cu un fruct ţepos pe dinafară, dar cu miez bun, hrănitor pentru suflet“. Apartenenţa ultimă şi hotărâtoare e la propria sensibilitate, la inteligenţă, la orgoliu, diferenţă, unicitate.

Atentă la vreme şi vremuri, le ştie mai puţin importante pentru esenţa poeziei, a artei în genere decât s-ar putea crede. E dovada extrem de convingătoare că „supunerea oarbă în faţa cuiva“ nu e specific naţional. Iată, de pildă, un comentariu – discret caustic, căci cu un zâmbet amuzat în colţul gurii – la un festival închinat României la care s-au prezentat – involuntar, desigur, circumstanţă şi mai agravantă – două filme adulatoare: unul despre Ceauşescu, celălalt despre fostul rege:

 

Atunci mi-a părut rău pentru rege că a fost pus într-o situaţie delicată. Dar, de când s-a împăcat cu toate culorile, de la roşul lui Iliescu şi cenuşiul lui Constantinescu până la portocaliul lui Băsescu, mă gândesc că, după tot ce s-a întâmplat, el s-a ales cu o parte din proprietăţile familiei regale şi cu palatul în care şi-a semnat încă o dată actul de abdicare, iar noi ne-am ales cu prinţul Duda.

 

Sau:

 

Pe Herta Müller o voi citi ca şi cum nu l-ar fi luat [Premiul Nobel]. Adică nici mai mult, dar nici mai puţin decât până acum. Pentru că nu pot să-mi schimb peste noapte părerea despre proza şi despre poezia ei în funcţie de această întâmplare, care a depins de atâtea motivaţii extraliterare.

 

Cartea se rotunjeşte din convorbiri cu diverşi, „întrebători“ de calibru sau de ocazie (cu teme reluate prin forţa împrejurărilor), texte autonome despre personaje (Nina Cassian, Lucian Raicu) sau cărţi (Romanul universurilor crepusculare a lui Ion Vlad, de pildă), o splendidă conferinţă (Vina tragică), teme la zi. Se încheie cu consistentul interviu (120 de pagini) acordat Luciei Negoiţă, veritabil roman autobiografic provocat.

Ileana Mălăncioiu îşi păstrează un entuziasm „bine temperat“ faţă de fanfarele vremii, dar la fel se întâmplă şi cu scepticismul faţă de bocitoarele aceleiaşi vremi, căci ştie, ca Moromete, că „politica nu e lucru curat“. Nenumărate secvenţe sunt decu­pabile ca înţelepciuni, rostite tranşant, cu forţa celui consecvent cu sine, dar şi oarecum destins, lăsând loc de întors opiniilor alternative, replicilor polemice: „Ce nu înţelegea disidentul Paul Goma după ce a fost nevoit să opteze pentru exil era faptul că eu socoteam infinit mai important milimetrul câştigat în bătăliile de aici, decât kilometrul pe care l-aş fi putut străbate în altă parte, unde nu m-ar fi oprit nimeni să spun tot ce-mi trece prin cap“; „pentru mine nu poate exista o ofertă convenabilă în afara ţării. Fiindcă nu vreau să renunţ la literatură, şi ea se scrie cel  mai bine în limba maternă, cu iluzia că poţi fi înţeles măcar de cei între care trăieşti“; „Câtă vreme ni se cere să ne adaptăm la economia de piaţă, dar tot ce facem noi e considerat muncă voluntară e o minune însuşi faptul că supravieţuim“; „cultura română n-o poate lua mereu de la capăt în funcţie de imperativele momentului ori de dosarele celor care o fac“; „…ar fi trebuit să mă întrebaţi de ce am trăit în timpul regimului comunist. Nu voi vorbi despre inconvenientul de a te naşte într-o vreme neprielnică. Necum despre inconvenientul de a te naşte“; „Poate ar fi trebuit să refuzăm şcoala, pe care am urmat-o în regimul comunist, să facem un act de eroism şi să rămânem analfabete“; „Nu poţi să fii şi eminenţă cenuşie, şi scriitor autentic. Politica presupune prin ea însăşi compromisul, iar Poezia îl respinge“.

O fişă de observaţie plină de sugestii şi de semne de întrebare. Nevoia de „ceva simplu şi pătrunzător“ a poetei, mărturisită în excelentul interviu acordat Martei Petreu, e ceea ce rămâne stăruitor după lectura cărţii: „Nu mi-am dorit, deci, niciodată să fiu bărbat. Am făcut ce aveam eu de făcut“. Da. Ceva simplu şi pătrunzător.

 

Irina Petraş

Ileana Mălăncioiu şi riscurile verticalităţii (Ileana Mălăncioiu, Exerciţii de supravieţuire)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)