Avatarurile unui roman arestat

 Al. Săndulescu 

 

Dinu Pillat face parte din ceea ce s-a numit „generaţia pierdută“, aceea care s-a afirmat în timpul războiului şi puţin după aceea, până prin 1947. Ca romancier, el se regăseşte alături de Mihai Villara (Frunzele nu mai sunt aceleaşi), de Alexandru Vona (Ferestrele zidite), Pavel Chihaia (Blocada) şi Theodor Cazaban (Parages), publicat abia în 1960, la Paris. După 1944, toţi au avut o existenţă zbuciumată, unii reuşind să se exileze, alţii rămânând în ţară, îndurând asuprirea şi umilirile comunismului. Destinul cel mai dramatic l-a avut Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat, nepot pe linie maternă al lui I. C. Brătianu, care, aparţinând acestei mari şi ilustre familii „burghezo-moşiereşti“, în limbajul politic al epocii, şi împotrivindu-se, prin însuşi faptul „originii sociale“, regimului dictatorial nou- instaurat, în plus, şi ca scriitor, a trebuit să suporte măsurile represive cele mai dure, culminând cu condamnarea la 25 de ani de muncă silnică, pentru o aşa-zisă „crimă de uneltire contra ordinii sociale“.

            Din corespondenţa sa cu viitoarea soţie, Nelli, aflăm primele ştiri despre geneza romanului, care avea să fie principalul cap de acuzare în procesul ce i s-a înscenat la sfârşitul anilor 1950. E vorba de Aşteptând ceasul de apoi, confiscat de Securitate în momentul arestării şi care a rămas şi el arestat, nu ne-ar veni să credem, peste 50 de ani! Toate intervenţiile familiei şi ale unei pasionate cercetătoare, Carmen Brăgaru, s-au lovit de un zid insurmontabil, fiind zadarnice. Se pierduse orice speranţă că ar mai putea fi recuperat până anul acesta, când, ca printr-o minune, a fost descoperit la cnsas singurul exemplar, într-un alt dosar decât al autorului. Editat fără întârziere
de Editura Humanitas, cu o Prefaţă sistematică de Gabriel Liiceanu şi o substanţială Notă introductivă de Monica Pillat, îngrijitoarea ediţiei, a constituit un adevărat eveniment literar.

            Dinu Pillat obişnuia să se confeseze lui Nelli, iubita lui, să-i încredinţeze din secretele de creaţie, ea fiind şi primul cititor. Aşa stau lucrurile şi cu romanul de care vorbim, purtând mai multe titluri până la cel definitiv: Tinerii noului veac, Vestitorii, În aşteptarea ceasului de apoi.

            Mai toţi comentatorii, după apariţia cărţii, au afirmat fără nicio ezitare că a fost începută şi încheiată în 1948. Corespondenţa şi documentele de arhivă însă îi contrazic, cel puţin în parte. La 14 august 1943, Dinu o anunţa pe Nelli că îl frământa

 

de la un timp, până la halucinaţie, perspectiva unui alt roman: Tinerii noului veac. Îl presimt fantomatic în mine, cu personagiile şi tematica lui încă ceţoase, ca un început de zi. Va fi cu totul altceva decât Tinereţe ciudată, deşi într-un fel poate să apară ca o viziune complementară a vieţii exprimată acolo.

 

E absorbit de acest nou roman. Chiar şi în timpul bombardamentelor din 1944, când stoluri numeroase de avioane roiau ameninţător deasupra, scriitorul rămâne fascinat, complet absorbit de lucrul său. Nu s-a sculat de la masă, n-a încercat să se refugieze. „Privirea s-a plecat din nou pe pagina de caiet din faţă şi cu tocul din mână a început din nou să ducă mai departe povestea destinelor regizate pe hârtie.“ Momentul reprezenta pentru Dinu Pillat, şi avea dreptate, „prima victorie a spiritului asupra biologicului. Da, această persistenţă patetică în scris tocmai în clipa când capul stătea sub sabia lui Damocles“.

            La 15 mai 1944, o anunţa pe Nelli că a încheiat romanul – de fapt, prima variantă a lui, pentru că definitivat va fi în 1948 (cu unele adaosuri ulterioare). Pare istovit şi dezabuzat, în ciuda satisfacţiilor pe care i le oferă actul creaţiei:

 

Am sfârşit romanul zilele acestea. Încă o etapă interioară lichidată, încă un roi de obsesii de care m-am eliberat, încă ceva din mine care s-a dus, într-un fel. Acum mă simt gol, epuizat, ostenit, cu ceva din dezorientarea tristă a omului după o lungă călătorie – se reîntoarce în oraşul existenţei sale aievea, unde s-a născut şi unde va muri într-o bună zi.

 

Are un sentiment de zădărnicie şi e bântuit de mari îndoieli în privinţa înzestrărilor sale epice: „Cred că nu sunt un adevărat romancier, un scriitor aşa cum aş dori, un talent capabil de a se exprima simfonic... Sunt un biet om ca oricare altul. Atât“. Idealul său rămâne prinţul Mâşkin.

            Şi la 3 octombrie 1948, când încheie versiunea definitivă a romanului, încearcă acelaşi sentiment de „tristeţe pustiită“ şi de singurătate. În acelaşi timp însă, înregistrează cu satisfacţie un sentiment de orgoliu: „încă o luptă câştigată cu halucinaţiile lumii configurate din adânc!“ De aceea, entuzismat, ţine să-şi anunţe această victorie lui Ionel Teodoreanu şi lui G. Călinescu, al doilea mare idol al său. Doreşte să-i citească romanul înaintea tuturor. Lui, maestrului său spiritual, ţine să-i exprime încă o dată admiraţia care-l însufleţise încă de pe băncile facultăţii şi să-l încunoştinţeze că în timpul elaborării romanului „i-a fost prietenul cel mai de aproape în planul înalt al gândului, cu toate dezamăgirile încercate uneori de pe urma anumitor labilităţi politice“; nu găsise cui altcuiva să-i adreseze „mesagiul buneivestiri“. Nu-i divulgă subiectul, îi precizează doar faptul că este unul apt să-i modifice imaginea pe care şi-o făcuse despre el G. Călinescu, devenită într-un fel o prejudecată:

 

Nu sunt la primul meu roman. Şi totuşi parcă am impresia că mă aflu acum, în sensul plenitudinei resimţite în densitatea creaţiei. Este vorba de o carte la al cărei material eruptiv cred că nu vă aşteptaţi deloc, mai ales că m-aţi judecat totdeauna oarecum altfel, în coordonatele unei anumite tradiţii familiale, decât poate sunt de fapt.

 

Foarte ciudat, scriitorul pare să uite mai târziu episodul iniţial din 1944, căci într-un interogatoriu din 24 februarie 1960, citat de Monica Pillat în Nota introductivă, p. 33, el afirmă categoric: „Romanul Aşteptând ceasul de apoi l-am început în 1948 şi l-am terminat în 1955“, dată, fireşte, greşită (poate sub tensiunea anchetei şi a grijii de a nu mai implica noi cunoscuţi în proces), contrazicând confesiunile debutului, al primei forme, înfăţişate copios lui Nelli şi în modul cel mai vibrant.

            Nu s-au ştiut despre roman decât generalităţi, lucruri sumare, indirecte. Monica Pillat ne încredinţează că era conceput ca o punte între Tinereţe ciudată şi Moartea cotidiană şi, foarte important, „că orienta către simptomatologia gestului înfăţişând mişcarea unor vieţi care, însetate de autentic, eşuează, fără să-şi dea seama, în terorism şi au de contemplat după aceea, până în ultima secundă, erorile declanşate de fosta opţiune“. Faptul se confirmă acum, pe deplin, după citirea romanului.

            Carmen Brăgaru este primul istoric literar care, în teza ei de doctorat, publicată sub titlul Dinu Pillat, un destin împlinit, (du Style, 2000), a refăcut istoria manuscrisului, cercetând amintita corespondenţă şi, cu o conştiinciozitate exemplară, arhivele, dosarele Securităţii, proceseleverbale ale nenumăratelor şi înfiorătoarelor anchete, precum şi desfăşurarea procesului. De asemeni, i-a consultat pe martorii supravieţuitori.

            Încheiat în a doua lui variantă, cum spuneam, în 1948 (acum titlul Tinerii noului veac fiind înlocuit cu Aşteptând ceasul de apoi), la începutul anilor 1950 era încă în manuscris, „în ciornă, pe coli de hârtie albă obişnuită capsată într-un dosar“ (Din interogatoriul luat lui Dinu Pillat la 25 nov. 1959. Dosar nr. 118.988, vol. I, p. 423). Carmen Brăgaru ne informează că toate interogatoriile se găsesc într-un singur mare dosar, cuprinzând 19 volume ale procesului Noica-Pillat, aflate în arhiva sri.

 

Şi – continuă cercetătoarea – pentru că se referea la activitatea legionară dintre 1933-1938, descriind culmile şi abisurile mişcării, ca şi aderenţa pe care o avusese în rândul tinerilor intelectuali, Dinu a ţinut să dea spre citire romanul tuturor cunoscuţilor săi care luaseră contact cu fenomenul legionar, fie că fuseseră membri activi sau simpatizanţi, pentru a le afla părerea despre modul în care reuşise el, ca persoană din afară, să surprindă şi să descrie mişcarea.

 

Autorul a ţinut seama de unele observaţii utile, ca, de exemplu, acelea venite de la dr. Aurel Vlad, legionar notoriu.

            La începutul lui 1955, romanul a fost dactilografiat şi, în această formă, dat spre lectură unor mari personalităţi sau unor colegi de breaslă, cu scopul de a-i comunica opiniile despre valoarea lui literară. Astfel, G. Călinescu l-a parcurs numai până la jumătate. Nu-i plăcuse, pentru că Dinu Pillat „încearcă să-i scuze pe legionari şi să justifice actele lor teroriste“. Nici Tudor Vianu nu a avut o părere mai bună, pentru că – după cum îi mărturisea lui Dinu – „văd lucrurile pe o linie psihologică unilaterală, fără să dau o explicaţie istorico-politică şi sociologică a fenomenului legionar, în legătură cu care şi Vianu a spus că este un subiect interesant despre care se poate scrie“. V. Voiculescu a fost, în schimb, încântat de romanul mai tânărului său prieten, pentru că el „nu cunoştea deloc manifestările clandestine ale mişcării legionare şi psihologia legionarilor, fenomene asupra cărora s-a edificat din romanul meu“. Lista celor care au citit dactilograma e cu mult mai bogată.

            Parcurgând toate cele 19 volume, Carmen Brăgaru a constatat că i s-au luat scriitorului aproape 50 de interogatorii, cel mai lung fiind de aproape 13 ore (10 aprilie 1959). Securitatea a catalogat romanul drept „mistico-legionar“ şi, spre a-l acuza pe inculpat, extrage citate din context,
rostite de personaje, pe care le pune, în mod grosolan şi criminal, pe seama autorului, care nu a fost legionar şi nici nu a avut simpatii gardiste:

 

Pentru a scoate organismul mişcării din inerţia unei descompuneri fatale, Rotaru înţelesese că trebuia neapărat întreprins ceva. Remediul găsit de el era să treacă de la vegetarea pe loc la o acţiune cu orice risc (citat din vol. 6, fila 466, p. 222, apud C. B.).

În aceeaşi scriere Pillat Ctin dezvăluind concepţiile sale şi a [sic!] complicilor săi în ce priveşte metodele ce le folosesc legionarii, el îndeamnă la acte de teroare despre care arată următoarele:

„Azi, de pretutindeni, avem informaţii că suntem din nou puternici. Astfel stând lucrurile cred că a sosit momentul să trecem la acţiune. Orice amânare nu poate să fie decât în paguba noastră. Trebuie să recurgem la violenţă. La vărsare de sânge nu ne rămâne decât să le răspundem cu vărsare de sânge“. (citat din vol. 6, fila 475, p. 222)

 

Cu asemenea revoltătoare mistificări şi pe baza unor declaraţii obţinute cu forţa de la acuzat, supus unor suplicii inimaginabile, Dinu Pillat a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Este meritul fiicei sale, poeta Monica Pillat, care a publicat corespondenţa dintre părinţii săi (volumul remarcabil Biruinţa unei iubiri) şi a întreprins mereu demersuri pentru recuperarea manuscrisului, al cercetătoarei de la cnsas, Raluca Spiridon, care a descoperit romanul, publicat în cele mai bune condiţii de Gabriel Liiceanu, şi al lui Carmen Brăgaru, care, în urma multor ani de căutare prin rafturile prăfuite ale arhivelor, a scos la iveală documente esenţiale în legătură cu geneza şi avatarurile dramatice ale romanului şi ale autorului, muncă deloc uşoară, cristalizată într-o apreciată monografie.

 

Al. Săndulescu

Avatarurile unui roman arestat (Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi)

» anul XXI, 2010, nr. 11 (246)