Octombrie

 

E foarte multă, ciudat de multă linişte-n mare, –

inima mea, pe-acest ţărm al Liguriei, 

e singura care face zgomot.

 

În spatele meu sunt pini şi măslini, iar mai departe,

în memorie, peste munţi,

păduri de fag şi stejar în toamnă,

de pe continent, dinspre holdele de porumb uscate

cu bostani de aur peste cârtiţele cartofilor, sub fumuri, 

foşnet de chipuri dragi, viii şi morţii mei,

un pic osteniţi de lungile drumuri

spre ora asta de rezumate.

 

Un copil a şi ajuns, iată, în vârful cireşului, –

de-acolo, dintre clinchete roşii, se vedea lumea toată, –

un adolescent a rămas o clipă pe treptele şcolii de la oraş,

în pantalonii lui bufanţi, cu stofa lor demodată

ţesută-n casă de mâini bătrâne, –

cu ochii suspendaţi,

se pierde

spre-o nălucire cu lan de ovăz argintiu,

unduind în soare.

E melancolia lui, încă verde.

 

Şi cărţile-apoi, prin ani, ziduri de apărare,

pe sub asedii, şi atâtea ferestre

într-una singură, făcând viaţa dreptunghiulară,

cu pieţe sub vânt şi statui ecvestre

decât de bronz mai degrabă de ceară,

şi geometrice elegiile, madrigalurile puţine,

şi singurătăţi, şi părinteşti bucurii, şi dureri secrete

ale unui ins semănând cu mine.

 

Şi-mi pare că-a fost şi moartea-ntr-o zi,

şi-un pic de posteritate,

cu oasele de peste şapte ani, norocoase,

doar ca versuri albe dezgropate

din lutul cu sânge-nchegat,

pentru o scurtă (mă tem) înviere.

Şi cu alte ferestre şi porţi, cu alte şoapte, lăcate

şi strigăte.

                           Iar acum în faţă

cu această ciudată, suspectă tăcere,

în care-mi aud numai inima

la un capăt de continent.

Aducând

puţinele roci, puţinul sânge, dragile voci,

rămase în toamna din gând.

 

Să fiu foarte atent

(în şoaptă îmi spun)

să nu cumva să tulbur pacea din mare,

în ora asta înaltă, de-amiază,

cu inima asta mică a mea

un pic prea tare bătând:

poate acolo se deliberează

se vor trage, poate,

şi concluzii curând.

 

Dar poate că marea nici nu-i interesată

de-aceste provinciale

întoarceri elegiace –

a făcut o excepţie doar cu unul, Blaga, odată,

iar acum tace

numai fiindcă nu bate vânt.

Sigur e doar că-n ora asta de pace

inima-mi bate tare,

cu mult prea tare.

 

Poate da, poate nu,

se aude şi-n mare.