Ion Pop

 

Da

                                           Ioanei Em. Petrescu, in memoriam  

 

 

Da, iubită prietenă, s-ar putea

să murim şi noi, definitiv,

ca păsările şi frunzele. La urma urmei,

nimeni n-a scris

despre vreo Cruciadă a vulturilor,

nu cunoaştem

nici vreo Istorie a foşnetului universal.

Şi nu se scandalizează nimeni.

 

Spre consolare, m-aş putea întreba, desigur,

ca Acela din Orient,

unde eram eu

mai înainte ca mama şi tatăl meu

să se fi întâlnit. Ori să citez din memorie

versurile celebre în care valurile

fac loc altor valuri,

iar soarele stins în cer

lasă să se nască alt soare.

 

La toate aceste sfaturi ale Înţelepciunii

nu pot răspunde decât,

foarte simplu, că e păcat.

Atâta tot: e păcat.

 

Am fost, totuşi, sarea care-a văzut sarea,

apa care s-a oglindit în ape,

flacăra bucuroasă că luminează,

şi adiere de vânt am fost,

şi furtună ştiind că-i furtună.

 

Cum ştiu şi acum, în această oră,

că, la sfârşitul sfârşitului,

voi fi pedepsit pe nedrept

să uit tot ce am fost,

să nu-mi mai aduc aminte

de ceea ce am fost obligat

să păstrez în memorie.

 

Destul de obosit, însă,

destul de plin de răni şi de gemete,

ca să primesc osânda

ca pe-o iertare.