Aruncă ţigara: eşti arestat!

  

Raluca Voinea

 

Ţine de domeniul evidenţei, şi nu doar de cel medical, că fumatul nu împrospătează respiraţia şi nu protejează sănătatea celui care fumează sau a celor din jurul lui. Fumători sunt totuşi cu nemiluita, şi asta nu pentru că ar exista femei care ar dori cu tot dinadinsul să aibă un ten îmbătrânit, bărbaţi prea potenţi care ar vrea să mai reducă din energia sexuală proprie, mame denaturate interesate să-şi ucidă copiii în pântece, nemernici ahtiaţi să-şi anihileze concetăţenii. Cu toate acestea, de ce fumează? De ce şi oamenii cumsecade, oamenii buni ca pâinea caldă, care n-ar ucide o muscă, n-ar suci gâtul niciunei găini se dedau, mişeleşte, la acest ucigaş obicei, devenind opresori ai celor dragi şi nu numai? La drept vorbind, nici ei n-au habar. Replicile acestora, dacă îi întreabă cineva, par la fel de difuze ca şi fumul care le iese pe nas când trag din ţigară: pentru plăcere, pentru relaxare, pentru a scăpa de anxietate, pentru a face o pauză în toiul unei anume activităţi etc., etc.

Mai puţin ne interesează, în cazul de faţă, să prezentăm scopurile sau consecinţele nefaste ale ţigării asupra sănătăţii fizice a oamenilor. Ele sunt lămurite foarte bine de specialiştii în igienă ori de cei ai biopoliticii mondiale şi sunt cunoscute de toţi fumătorii în general.

Ne vom ocupa de problema fumatului ca act ce a luat, în zilele noastre, forma aberantă a unei crime. În favoarea acestei ipoteze aducem următoarele argumente:

1. există legi care condamnă, în anumite limite, fumatul, dar există şi oprobriul public al celor care nu fac parte din „tagma“ fumătorilor;

2. există un dublu mobil: anihilarea omenirii, distrugerea planetei;

3. există făptuitori: fumătorii;

4. există corp delict: ţigara;

5. există victime: nefumătorii;

6. există martori: cei care te-au văzut că ţi-ai aprins ţigara în preajma unui copil;

7. există complici: vânzătorii, care dau ţigări chiar şi minorilor!!!!;

8. există punerea la zid: un fumător nu merită respectul unui nefumător, de o infinitate de ori mai integru şi mai stăpân pe el;

9. există întemniţarea: spaţiile special amenajate pentru fumători, centre de dezintoxicare etc.;

10. există clandestinitate: trafic de ţigări, fumatul în locuri interzise, inclusiv în toaleta de la serviciu, fiindcă patronul nu acceptă fumători în instituţia lui, pe motiv că ar fi irascibili;

11. există sentimentul de culpabilitate

etc., etc.

 

Se pot găsi mai multe argumente, neîndoios. Ne vom opri însă asupra ultimului dintre cele prezentate de noi: sentimentul de culpabilitate.

Până la schimbarea mileniului, fumatul era o problemă personală, pe care fiecare individ încerca să o regleze pe cont propriu. Cum să mă las de fumat eu, pentru că vreau eu să mă las de fumat, nu fiindcă mă obligă alţii? se întreba naratorul-personaj din cartea lui Italo Svevo, Conştiinţa lui Zeno. Şi a recurs, de-a lungul vieţii, la diferite metode. La 57 de ani regăseşte, pe pagina de gardă a unui dicţionar, următoarea notă, scrisă cu litere frumoase şi împodobită cu o vinietă: „Azi, 2 februarie, trec de la facultatea de drept la cea de chimie. Ultima ţigară!“. Sau îşi aminteşte de alte însemnări, stabilite pentru a renunţa la fumat, însemnări care închid în ele, fiecare, câte un imperativ: „Odată, pe când eram student şi mi-am schimbat locuinţa, a trebuit să-i tapetez pereţii pe cheltuiala mea, fiindcă-i acoperisem de date. Şi probabil că părăseam camera aceea tocmai pentru că devenise cimitirul frumoaselor mele hotărâri. [...] Datele de pe pereţii camerei mele erau scrise în cele mai felurite culori, şi chiar în ulei. Hotărârea, revizuită din credinţa cea mai sinceră, îşi găsea expresia potrivită în intensitatea culorii care trebuia s-o facă să pălească pe cea dedicată hotărârii anterioare“. Alteori, decizia de a renunţa la fumat o legase de anumite corespondenţe între cifre: „A noua zi din luna a noua a anului 1899!“; „Prima zi din prima lună a anului 1901!“; A treia zi a lunii a şasea a anului 1912, orele 24!“.

Cum am spus, fumatul constituia, pe atunci, o problemă personală. Interdicţia celorlalţi, chiar a doctorilor, era aproape nulă. Când eroul are o indispoziţie şi se duce la medic pentru a o trata, îi sugerează acestuia că ar putea fi pusă şi pe seama nicotinei. Doctorul răspunde:

„ Mişcare peristaltică... acid... nici vorbă de nicotină!“

Speranţa naratorului era de a-l convinge pe doctor să-i interzică fumatul. Aştepta o interdicţie. Dar acesta, nici gând s-o formuleze!

Sentimentul de vinovăţie, în cazul lui Zeno, era, ca şi fumatul, o problemă personală. Eroul cunoscuse în tinereţe un soi de mustrare de conştiinţă pentru că simţea, la momentul respectiv, că îşi făcea sieşi rău. Aşadar, vina era proiectată de fumător asupra lui însuşi. Va să zică, fumătorul se învinuia pe sine, nu-l învinuiau alţii. Renunţând la ţigară, el dorea să-şi redobândească seninătatea, echilibrul, libertatea personală, conştiinţa. Şi totuşi, la maturitate, personajul-narator ajunge la o concluzie exact pe dos formulată: „cu fiecare ţigară aprinsă îţi afirmi libertatea proprie“.

Începând cu ultimele decenii, se lansează noi tendinţe, care se pretind corecte politic şi care tratează fumatul ca pe o problemă generală, ceva ce nu mai ţine de „jurisdicţia“ spaţiului privat, ci de cea a spaţiului public. Interesantă este cartea lui Benoît Duteurtre, Fetiţa şi ţigara. Autorul imaginează o lume pe dos, în care un bărbat matur, funcţionar la primărie, ajunge să se comporte ca un puştan, fumând, pe ascuns, în toaleta de la serviciu. Situaţia devine grotescă în momentul în care, surprins de o fetiţă care dă buzna peste el în timp ce îşi consuma, cu pantalonii în vine, ţigara, personajul este acuzat de crimă împotriva copiilor (un termen agravant pentru pedofilie).

Vina nu mai reprezintă azi decât în aparenţă un concept etic sau religios. În realitate, ea tinde să se integreze în sfera dreptului, a ceea ce este sau nu licit. Apar numeroase situaţii în care fumătorii sunt percepuţi/se percep ca nişte marginali. Restrângându-li-se dreptul de a se manifesta liber, precum o fac prietenii lor, colegii, concetăţenii nefumători de profesie, ei sunt provocaţi, deseori, să intre în clandestinitate.

Sentimentul de vinovăţie nu mai e, nici el, o chestiune personală. Fumătorul zilelor noastre încearcă un soi de mustrare de conştiinţă nu faţă de propria persoană, ci faţă de ceilalţi, nefumătorii. El nu-şi mai face griji pentru sănătatea sa, ci pentru sănătatea copiilor, a celor din jur. Bineînţeles că vina este indusă din exterior, prin mesajele de pe pachetele de ţigări („Fumatul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jur!“, „Fumatul dăunează grav sănătăţii copiilor noştri!“ etc.), reproşurile prietenilor, sfaturile specialiştilor, campaniile şi proiectele antifumat etc.

Şi totuşi există mulţi fumători care, deşi trec prin momente de culpabilizare, continuă să fumeze. Cum se explică? O fi vorba de aceaşi nevoie de a-şi afirma libertatea personală? De un refuz împotriva unor măsuri pseudoetice care îi transformă din oameni buni în nişte opresori? De o demonstraţie că nu orice abatere de la normă reprezintă neapărat o abatere de la normalitate? Rămâne de elucidat, bineînţeles, tot de către specialişti.

 

Raluca Voinea

Aruncă ţigara: eşti arestat!

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)