Istoria bisericii ca pledoarie pentru reformă morală

 

Cristian Vasile

 

Ca istoric care am scris despre raporturile dintre culte şi puterea politică în perioada comunistă şi am urmărit dezbaterile de după 1990 privitoare la justiţia morală, nu pot decât să fiu de acord cu ceea ce afirmă pastorul Vasilică Croitor în textul dedicaţiei de la începutul cărţii sale – Răscumpărarea memoriei: Cultul penticostal în perioada comunistă (Medgidia: Succeed Publishing, 2010) –, anume că „de douăzeci de ani, Biserica din România trăieşte într-o negare a realităţii, încurajând confuzia şi comunicând un mesaj ambiguu generaţiei tinere“ (p. ix).

Prin biserică presupun că înţelege, ca şi mine, ierarhia bisericii, a bisericilor, mai bine zis. Lectura volumului ne întăreşte ipoteza că, la nivelul conducerii de cult – în timpul dictaturii comuniste –, nu există diferenţe semnificative când este vorba despre atitudinea servilă faţă de puterea politică a clerului superior al bisericilor recunoscute oficial. În plus, acţiunile de după 1990 ale demnitarilor ecleziastici provenind din mai toate confesiunile – în raport cu ideea de reformă morală, cu acţiunile de deconspirare ale cnsas, cu solicitările de transparenţă a arhivelor interne ale bisericilor – confirmă afirmaţia (doar aparent) categorică şi radicală a autorului. De altfel, cartea nu este numai o sinteză de istorie a Bisericii Penticostale, ci este un volum care cuprinde pagini importante şi despre Biserica Ortodoxă Română – în fond, cei mai mulţi convertiţi la penticostalism de după 1945 au provenit din Biserica Ortodoxă –, despre istoria Departamentului Cultelor, despre modul în care acţiona Securitatea pentru reprimarea şi supravegherea cultelor. În plus, autorul insistă să analizeze atât compoziţia socială a conducerii cultului, cât şi implicaţiile acestei realităţi: la început, în anii 1940 şi 1950, intelectualii aproape că lipseau, fapt speculat de autorităţi, care au putut manipula mai uşor noua biserică recunoscută oficial.

Cred, la fel ca şi cei care au validat volumul, că la Vasilică Croitor merită apreciat „curajul de a spune, de a documenta“ (p. v), chiar cu riscuri. În carte sunt deconspiraţi mai mulţi lideri ai cultului penticostal din perioada comunistă; există însă şi nuanţări – în cazul lui Trandafir Şandru, de exemplu, pastorul care a făcut un joc dublu şi care a predicat pentru mai mulţi ani la biserica bucureşteană „Filadelfia“ din strada Mihail Sebastian. S-a întâmplat să îmi petrec o parte a copilăriei în zona cartierului Rahova-Sebastian, iar în anii 1980 treceam de mai multe ori pe lângă acest lăcaş de cult, care îmi apărea ca o clădire stranie; deşi nu era foarte impunătoare, pentru că era umbrită de înălţimea blocului unde era sediul administrativ al Uzinei Vulcan, îmi stârnea un interes special. Datorită cărţii lui Vasilică Croitor putem să desluşim misterul care a înconjurat clădirea bisericii, pentru care s-a dus un adevărat război în anii 1970 între comunitatea parohială şi autorităţi (Primărie, Departamentul Cultelor, Securitate etc.).

Pe de altă parte, revenind la radicalismul moral al autorului, în carte este vorba şi de examinarea gradelor de vinovăţie în cazul liderilor Bisericii Penticostale, demers care este dificil de stabilit (mai ales că – aflăm de la autor – nu toate dosarele relevante au ajuns în Arhiva cnsas). Nu cred că există o carte asemănătoare scrisă de un cleric ortodox despre Biserica Ortodoxă Română; părintele Ion Buga s-a remarcat ca un critic al ierarhiei, chiar în scris, dar cunoscutul preot şi teolog a căzut în zona pamfletului şi nu a furnizat publicului/ credincioşilor o lucrare academică de istorie a ortodoxiei sub comunism. În schimb, Vasilică Croitor este un fel de Lucian Boia penticostal care contrazice sau combate diverse mituri istoriografice. „Unul dintre miturile pe care l-au lansat conducătorii [penticostali] din acea perioadă – scrie autorul – a fost acela că ei au reuşit să păstreze timp de 40 de ani cultul penticostal unit“ (p. 101). Or, autorul prezintă în carte numeroasele disidenţe şi dispute, trecând în revistă actele de contestare a conducerii centrale a Bisericii Penticostale, percepută drept colaboraţionistă de diverşi păstori şi credincioşi. Pe de altă parte, volumul este şi o polemică implicită cu istoriografia ortodoxă oficială, care susţine că, începând din 1960, atitudinea tuturor cultelor din România faţă de statul comunist este practic aceeaşi. Or, această afirmaţie ar merita nuanţări, în sensul că gradele de prudenţă/ obedienţă faţă de regim au variat de la o biserică la alta, iar cultul penticostal iese în evidenţă tocmai prin numărul mare de disidenţi faţă de conducerea care este docilă în raport cu puterea politică.

Vasilică Croitor se luptă şi cu un alt stereotip, care este enunţat de pastorul John F. Tipei în Cuvântul-înainte: „Sunt destui cei a căror minte a fost inoculată cu nefasta idee că regimul comunist a fost un aliat al Bisericii, că [...] doar el ne-a scăpat [pe noi, penticostalii] de prigoana din partea ortodocşilor, doar el a autorizat Cultul penticostal!“ (p. xii). Or, cartea arată foarte bine unde este problema centrală: regimul totalitar, prin Departamentul Cultelor, Securitate, autorităţi centrale şi locale, este cel care limitează, restrânge, suprimă libertatea religioasă a neoprotestanţilor sau instrumen­talizează Biserica Ortodoxă într-o direcţie antipenticostală, aşa cum, înainte de 1945, sistemul politic (interbelic, apoi antonescian) tolera agresiuni ale bor împotriva comunităţilor evanghelice care luau fiinţă prin convertirea unor foşti ortodocşi.

Fără a nega caracterul academic al cărţii, cred că Răscumpărarea memoriei este un amestec între o lucrare ştiinţifică şi un manifest plin de patetism pentru o reformă morală în biserică. Stilul patetic este evident: la un moment dat, Vasilică Croitor vorbeşte despre liderul penticostal Eugen Bodor, care, „purtat de interese efemere, a ajuns şi el să se înfrupte din fructul oprit, devenind o pradă uşoară pentru hienele comuniste“ (p. 28). Chiar dacă mulţi istorici ar valida afirmaţia, probabil că ar fi ales o altă formulare. Există un singur aspect al cărţii la care am o obiecţie mai de substanţă. Vasilică Croitor susţine că există o contradicţie între textul constituţiilor comuniste şi diverse legi (Legea cultelor, în principal), adică o discrepanţă între „legea fundamentală“ şi actele normative obişnuite, acte care ar fi trebuit să se subordoneze „legii supreme“ (p. 48). Vasilică Croitor afirmă că „[penticostalii] poate se armonizau mai bine cu Constituţia decât o făceau legile ţării [...] care nesocoteau legea fundamentală“ (p. 89). Aşadar, autorul sugerează o ruptură între normă şi practică şi între Constituţie şi celelalte legi. Or, însuşi textul Constituţiei este unul problematic, pentru că toate frazele care acordă libertăţi şi drepturi sunt urmate de o frază finală care contrazice de fapt prima parte a articolului constituţional care aparent este generos când este vorba să ocrotească demnitatea umană. Art. 13 al Constituţiei din 1948 prevede că statul acordă protecţie iniţiativei particulare, dar numai în măsura în care aceasta este pusă în slujba intereselor generale. Or, aceste interese generale erau definite restrictiv de puterea comunistă. Prevederile privind rolul Procuraturii sunt abuzive şi nedemocratice, iar acest aspect este şi mai accentuat în textul constituţional din 1952. Ultima Constituţie, cea din 1965, stipulează că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi a intereselor celor ce muncesc. Deci chiar textul constituţiilor este contradictoriu şi de fapt neagă libertăţile, inclusiv libertatea religioasă şi de conştiinţă.

Cartea lui V. Croitor – conţinând şi numeroase documente de arhivă – invită la o reflecţie profundă asupra relaţiei dintre cultele religioase şi stat şi este cu atât mai însemnată cu cât este întocmită de un om al bisericii.

 

Cristian Vasile

Istoria bisericii ca pledoarie pentru reformă morală (Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei: Cultul penticostal în perioada comunistă. Medgidia: Succeed Publishing, 2010)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)