Romanul cu ferestre albastre de pe colină

 

Ileana Urcan

  

Capitolul al paisprezecelea. Banchetul de pe Munte

 

Pentru o vreme, familia Domnului Nimeni s-a mutat în locuinţa de la munte, să mai schimbe aerul, să-şi adune cumva existenţa în matca ei...   

Mai întâi, Domnul Nimeni a curăţat potecile. Potecile strâmte, sufocate de crengi, lăstari şi buruieni. A tăiat cu ferăstrăul ramurile băgăreţe, a curăţat lăstarii încâlciţi şi mofturoşi, a frezat crinierele alunilor şi le-a făcut rotunde, a cosit iarba, lăsând curtea curată şi netedă perie, precum ceafa tunsă proaspăt a unui copil. A trecut apoi la cele două drumeaguri care păreau să sprijine muntele, la răsărit şi la apus, unde a legat chiar flamuri de mătase aurie, un fel de indicatoare oarecum romantice, să nu se rătăcească nimeni dintre cei care veneau să-l caute, fie pe jos, fie cu maşina.

Apoi a venit rândul livezii din spatele casei, „merariul din tihă“, cum îl numeau localnicii. Deşi se întindea pe platoul unui muncel, livada cu meri era în anul acela plină de roadă. Mere roşii, sângerii, verzi, galbene, pietroase; prin iarba lovită parcă de primăvară, licăreau puzderie de brânduşe. A strâns fructele căzute în iarbă şi le-a pus în butoaie, a adunat ramurile uscate, rupte, având grija florilor târzii. În mijlocul grădinii a aşezat, într-un lung dreptunghi, mesele robuste. Pe feţele albe trebuiau puse din belşug fructe, salate, brânzeturi şi tot soiul de preparate din carne, băuturi, prăjituri, flori de toate felurile. În locul rămas gol între mese, urma să cânte orchestra. Jazz, muzică clasică sau de dans. La răsărit a pus scena, microfoanele; un prieten pictor a realizat un fundal nedeterminat, pentru cei care doreau să se manifeste cântând, dansând, recitând sau spunând glume. Pentru momentele delicate dinspre ziuă, Domnul Nimeni a plătit chiar şi o trupă care urma să cânte muzică ţigănească... Ospătarilor le-a închiriat veşminte lucioase, alb-albăstrii, şi, pentru ca să navigheze mai bine printre meseni cu tăvile încărcate, le-a comandat aripi mari, transparente, ce aduceau prin sideful lor cu aripile libelulelor. Iluziei i-a comandat o rochie de catifea roz, cu fluturi mici, albaştri, iar pentru sine a închiriat un costum negru, tot de catifea, cum purtase Mecena din visul lui. A trimis apoi invitaţiile; data banchetului a fost fixată în funcţie de prognoza meteo, fiindcă nu putea să rişte ca un asemenea eveniment să fie compromis din cauza vremii. Apoi s-a pus pe aşteptat...                   

Câteva zile, n-a primit niciun semn de la invitaţi. A început să se neliniştească. Dacă personajele importante ale romanului nu vor veni, ce se va întâmpla cu tot planul lui?! Mai încrezătoare din fire, Iluzia îl sfătuia cu blândeţe să aibă răbdare... Încerca să-i aducă şi argumente: de ce n-ar veni oaspeţii, căci era vorba de o petrecere, de mâncare şi băutură de calitate, pe gratis, de muzică şi dans, nu de spart lemne... Banchetul era un prilej pentru ca invitaţii să se întâlnească, să mai lase grijile deoparte, să-şi împărtăşească ideile, bucuriile, să tăifăsuiască pe săturate, să se cunoască mai bine cu Autorul, omul care făcea legătura între ei... 

 

Apoi a început să zbârnâie telefonul. Domnul Nimeni a tresărit cu teamă şi speranţă. Încurcată, Istoria Literară s-a scuzat că nu-l poate onora cu prezenţa, fiindcă nu se simţea prea bine, şi-n plus, trebuia să pună pentru iarnă zacuscă şi murături, compoturi, dulceţuri, bureţi la uscat... L-a sfătuit să invite în locul ei Faptul Divers, că acesta tot nu avea nicio treabă; celibatar fiind, îşi băga nasul în toate, avea mare trecere în societate şi ştia să creeze o atmosferă veselă ori plină de suspans, când îşi bătea capul... Tot era toamnă, anotimpul melancoliilor, al amintirilor şi al iluziilor deşarte, când în Carpathia poporul trăieşte sau visează întâmplări fantaste...

Domnul Nimeni a rămas cu receptorul în aer. Începutul nu era deloc promiţător... Era doar primul personaj care îi dădea o asemenea veste. Mai spre seară, a sunat Democraţia, care îi spuse politicoasă că urma să plece într-o lungă vacanţă, undeva pe o plajă însorită, pe o insulă pustie, pentru care îşi cumpărase deja biletul...

Până târziu, în noapte, Domnul Nimeni s-a plimbat mohorât şi gânditor în jurul camerei sale, precum Xavier de Maistre sperând, însă, din toată inima, ca acest capitol din viaţa lui să nu rămână unul alcătuit din puncte de suspensie... Noaptea a petrecut-o răsucindu-se în pat. I-au trecut prin cap tot soiul de gânduri: posomorâte, disperate, necruţătoare, autodispreţuitoare, sinucigaşe, scârbite, imposibile, absurde. Chincită pe un fotoliu, cu braţele împreunate peste genunchi, Iluzia suferea în tăcere pentru suferinţa lui şi îşi storcea mintea cum să-l ajute să iasă cu bine din această împrejurare. Ar fi vrut să se facă nevăzută, să bântuie invitaţii şi să-i mâne ca pe o turmă într-acolo, sus pe munte, la soţul ei. A doua zi, Corupţia l-a anunţat sec că era teribil de ocupată cu noile afaceri, fiindcă îşi lărgise sfera corporaţiilor de peste hotare; Politica avea pe masă un pachet voluminos de legi care trebuia negreşit să treacă prin Parlament tocmai în acea zi; Preşedintele tocmai fusese suspendat de Parlament pe o durată de o lună; Literatura i-a trimis câteva rânduri de complezenţă prin care se scuza că o şedinţă importantă a Uniunii Scriitorilor o reţine la datorie, dar îi ura toate cele bune; Timpul şi-a scuturat epoleţii de general şi a trimis în locul lui Vremea; Televiziunea i-a promis spre alinare Telenovela şi Kitsch-ul; Dramaturgia era departe, tot pe o insulă pustie, dar îşi trimitea fiul adoptiv, Show-ul...

Domnul Nimeni a înţeles că personajele importante ale romanului său îl tratau cu indiferenţă sau, în cel mai bun caz, cu o apatie suspectă. Poate că era un început timid de revoltă împotriva propriei lor condiţii; spectacolul lor se înfiripa în ochii lumii numai când, cum şi dacă voia Autorul. În rest, piereau în anonimat şi în neant, iar asta nu le putea fi pe plac...

Pe de altă parte, dacă Autorul ar fi fost un altul, un om mai bogat sau mai cunoscut, sigur nu l-ar fi refuzat... Să fi fost şi el o vedetă de show care apare toată ziua la televizor, un personaj excentric, un magician care să lase lumea cu gura căscată, un top-model, un fotbalist de clasă, creator de modă, un militant homosexual...

 

Cu cât orele se scurgeau şi se apropia ziua hotărâtă, cu atât Domnul Nimeni era mai dezamăgit şi mai pierdut. Se uita cu teamă înspre telefonul devenit parcă o piază-rea, de care depindea existenţa lui. Pentru tot ceea ce i se întâmpla de câteva zile, precum în toţi anii de până atunci, nu avea decât un cuvânt care îi exploda în creier: eşecul. Doborât de amărăciune, nu mai ştia încotro să apuce, dar, mai ales, îi venea să lase totul baltă, să se cufunde în apa tot mai călâie a melancoliei, să plutească visând între un somn şi altul, între o irealitate şi alta, până când trupul lui, amorţit de atâta oboseală, de singurătate, aşteptare şi amărăciune să împietrească, să adoarmă pe veci în marea de tristeţe...                                

Rămăseseră doar câţiva invitaţi care nu dăduseră niciun semn, dar asta nici nu mai avea vreo importanţă... Romanul cu ferestre albastre, cu ziduri ca de cetate inexpugnabilă părea, aşadar, că nu va mai cunoaşte momentul final când, sus, pe coama acoperişului său nou-nouţ, ar fi trebuit să se înalţe, ca o ofrandă spre cer, un snop de crengi verzi de mesteacăn sau măcar un mic buchet de flori de câmp...

Atunci, Iluzia mai încercă ceva. Ca să nu se risipească toate eforturile şi banchetul să nu se ducă de tot pe râpă, dar, mai ales, să nu-şi mai vadă soţul suferind, coborî decisă muntele. Se aşeză răbdătoare la o răscruce de drumuri, cu umbrela-ntr-o mână, să se apere de soarele fierbinte sau de o eventuală ploaie, şi cu petul de apă minerală în cealaltă. Oricine trecea pe acolo, pe jos sau cu maşina, călare sau cu căruţa, cu motocicleta sau cu bicicleta, cu atv-ul sau cu parapanta, era îndrumat de ea în sus, pe munte, spre casa Autorului. Obosită dar surâzătoare, Iluzia, luând pe furiş câte o gură de apă sau un medicament energizant, fu, până târziu în noapte, o călăuză fără cusur, pentru oricine se nimeri să treacă pe acolo.

Şi trecură mulţi. Cerşetori de toate felurile, calici, femei sărmane, prostituate, boschetari, aurolaci, copii din orfelinate, nebuni, bătrâni ţărani rămaşi pe drumuri, ţigani căutători în gunoaie, bolnavi, schilozi, şomeri, declasaţi... Pe neaşteptate, trecu Viaţa, care se cam clătina pe picioare, de la cura alimentară drastică pe care o ţinea de câtăva vreme; Bucuria, fardată ca târfa babilonică; Nedreptatea fu nespus de vorbăreaţă şi se agăţă de ea ca scaiul; Dragostea, care încărunţise bine, era cu măseaua scoasă şi mirosea de la o poştă a medicamente, aşa că îi făcu doar semn de adio, cu mâna; Opţiunea, în pantaloni scurţi, fără pretenţii, cu entorsă la un picior, sălta ca un saltimbanc; Interdicţia, cu copiii ei mici prinşi de fuste, o sărută drăgăstos, ciupind-o de bărbie; Plictisul apăru de după munte pe un cal roib şi-i făcu reverenţe ironice; Indiferenţa îi oferi un dar legat cu funde albastre; Singurătatea avu un farmec irezistibil, mărturisindu-i cât de mult se gândea în ultima vreme la ei, amândoi; Mândria umflată-n pene ca o găină îşi clipi ochii ştrengăreşte, căci se ştia îmbrăcată după ultima modă; Lenea coborî dintr-o caleaşcă vişinie, cu ornamente aurite, împrumutată de la un profesor localnic, care în timpul liber făcea turism agrar; Nerăbdarea ţâpuri în fustiţa ei scurtă, fiindcă o trecea o nevoie fiziologică presantă; Hoţia coborî dintr-o limuzină în culori de camuflaj, dar plină de zorzoane gălăgioase; Răutatea, care se îngrăşase fără nicio măsură, nu prididea să-şi şteargă râurile de sudoare şi arăta acum ca o femeie proastă de la ţară; Zădărnicia nu renunţase nici acolo, sus, la servieta-diplomat plină de acte şi contracte, şi-i oferi nişte alune cu care Iluzia îşi mai prinse puţin inima...

  

Capitolul al cincisprezecelea. Focul de pe Munte

 

Îmbrăcat în fracul negru şi cu un trandafir roşu la butonieră, Domnul Nimeni îşi aştepta, fără prea mari speranţe, puţinii invitaţi care nu dăduseră niciun răspuns chemării sale, dar care totuşi ar fi putut să apară la banchet.

Pe poarta larg deschisă, şi-au făcut însă apariţia mulţime de personaje nechemate, dar îndrumate cu sârg de Iluzie, fără ştirea lui; o adunătură gălăgioasă, pestriţă, lacomă şi cu maniere discutabile, mulţime care, lăsând la o parte nedumerirea faţă de acea invitaţie neobişnuită, s-a aşezat la mesele încărcate şi a început să se ghiftuiască cu bunătăţi. Domnul Nimeni a rămas perplex, nefiind în stare să-i dea afară pe cei care îi invadaseră pur şi simplu curtea, neinvitaţi de el, şi care, dând cu ochii de pomenile de pe mese, cărăbăneau în gură, în poşete, în sân sau în buzunare tot ce le nimerea între degete. În scurtă vreme, mâncărurile au dispărut din tăvi şi de pe farfurii; ospătarii nu mai pridideau să aducă alte bucate, să umple paharele cu băuturi. Copleşit de gloata întâmplătoare, Domnul Nimeni s-a aşezat pe un scaun cât mai retras. Oricum, nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. S-a simţit atât de ridicol pentru ideea de a da petrecerea, precum şi pentru refuzul primit, dar, mai ales, pentru situaţia în care se vedea, încât îi venea să-şi tragă palme. Şi-a scos cu gesturi precipitate fracul de mătase, rămânând în cămaşă. Albul ei impecabil îl scotea însă şi mai tare din minţi. S-a descheiat la gât şi tot avea sentimentul că se sufocă. Boabe de sudoare i se prefirau prin păr şi îi alunecau pe obraji şi pe gât. Gura îi era uscată ca iasca. Nici nu mai îndrăznea să privească înspre feţele de masă mototolite şi pătate cu resturile festinului. Cu capul în mâini, se uita pierdut la ţesătura olandei de pe masă...

Până târziu, către miezul nopţii, Iluzia a aşteptat oaspeţi întâmplători şi i-a călăuzit spre vârful muntelui, iar de la cei care plecau şi-a luat rămas-bun. Oficiul de gazdă era chinuitor. O dureau picioarele, braţele, spatele, ochii. Abia într-un târziu şi-a amintit că, la câţiva paşi mai în josul potecii, se afla o troiţă făcută, după un obicei străvechi, din trei pereţi din cărămidă văruită alb, cu acoperiş de ardezie, adăpostind crucea cu Iisus răstignit. Până când se va face ziuă de-a binelea, Iluzia va mai putea sta jos, în răstimpuri, pe treptele de la picioarele crucii, iar când va răsări soarele, se va putea duce liniştită şi împăcată acasă... O pâclă ca un abur alburiu coborî din înalturi printre brazi şi se întinse scămoşat până jos, pe iarbă. Aerul păru că s-a alterat deodată şi că prinde mucegai. Ceaţa se îndesă, mai întâi zdrenţuită. Începu să fâlfâie printre arbori, se întreţesu ca un zăbranic, se îngroşă, se lăţi. Drumeagul dinspre apus, care ducea spre vârful muntelui, dispăru de tot. Nu se mai vedea nimic, nici la câţiva paşi. O înfiorare bruscă de vânt trecu prin florile veştejite din cununa de la picioarele lui Iisus, coborî apoi pe creştetul ei şi-i răvăşi părul peste faţa speriată. Apoi dispăru şi celălalt drum.

 

I se păru că aude behăit uşor de oi şi sunet de talangă. Ciuli urechile, să audă mai bine câinii, şi se bucură la gândul unei prezenţe omeneşti. De văzut, nu văzu mioarele şi nici păstorul care le purta, dar turma nu părea să fie deloc departe. I se păru, chiar, că o aude păscând, cum rupe încet cu boturile catifelate iarba măruntă. Se temu apoi că turma se îndepărtează şi începu să strige. Nu-i răspunse însă nimeni, nici măcar un mârâit de câine. Iluziei i se făcu frică. I s-o fi părut că aude mioarele. Sau a visat. Luna, stelele dispăruseră fără urmă. Încercă să-şi amintească dacă a aţipit sau dacă nu a dormit chiar. Băgă de seamă că întunericul se făcuse vârtos precum păcura şi i se păru irespirabil. Vru să plece acasă în cea mai mare grabă, la soţul ei. Dar nu îndrăzni, căci nu se vedea nici la doi paşi. Vru să se dea un pas înapoi, bâjbâind cu mâinile pe unde ştia că sunt treptele de piatră. Dar constată că nu poate să-şi mişte picioarele. Erau grele şi înţepenite parcă în pământ. Înnebunită de groază, vru să ridice braţele, să dea din ele, să se agite, dar îi fu cu neputinţă. Braţele îi înmărmuriseră şi ele, atârnate pe lângă trup. Înţelese că nu-şi mai putea clinti nici capul, nici trunchiul. Ajunsese o stană de piatră. Îngrozită, vru să ţipe ca scoasă din minţi după ajutor, să-şi strige disperată soţul. Dar până în vârful muntelui era cale lungă, soţul ei n-o putea auzi, iar în jur era pustiu, fiindcă satul era aşezat hăt în vale, mult mai jos de locul în care aştepta Iluzia... Oricum, strigătul nu se desprindea, nu ieşea pe gâtlej să se împrăştie în jur, ci rămânea ca un prunc în viscerele împietrite ale fiinţei ei. Lacrimile i se rostogoliră, cu încetinitorul, pe obraji şi se întăriră precum ceara topită.

Atunci auzi clar vuietul muntelui. Un geamăt adânc, fioros, animalic. Dacă nu ar fi cunoscut locul, ar fi crezut că muntele scuipă lavă, că se scutură ca o dihanie. Auzi cum se desprind bucăţi mari de stâncă, le auzi cum se rostogolesc laolaltă cu brazi, tufişuri, pământ dislocat, pe versanţi. Bolta cerului se cutremură. Un tunet asurzitor despică întunericul chiar deasupra muntelui, unde era casa lor cu livada de meri. Un şarpe de foc rătăci printre stolurile de păsări speriate şi apoi flăcări uriaşe ţâşniră de pe vârful muntelui, ca dintr-un vulcan. Focul se aprinse cu mânie, scuipă jerbe de scântei şi ei i se păru că s-a aprins pădurea de brad. Ce se întâmpla sus pe munte? Ce se întâmpla cu soţul ei? Doamne, doar nu ardeau casa, livada, oaspeţii? Cu cât limbile focului se înălţau mai mult, cu atât Iluzia plângea şi se zbuciuma, dar strigătul se prăbuşea surd în adâncul ei de piatră. Apoi o voce imperioasă, tunătoare, părând a mustra sau a ameninţa de pe munte, îi opri bătăile inimii. Încercă să înţeleagă ce spuneau acele cuvinte, fiindcă i se păreau cunoscute, dar cuvintele alunecau şi săreau cu mânie ca o apă vijelioasă peste pietre... Pădurea, aerul, cerul fremătară straniu, acoperind anume parcă mesajul, care nu-i era destinat ei... Nu încăpea nicio îndoială: vocea aceea, care-i vorbea soţului ei, era...

Iluzia înţelese că îşi pierduse, pentru o clipă, cunoştinţa...          

Apoi, mânia muntelui păru că se înmoaie. Aerul păru că se subţiază, se deşiră, primind transparenţe uşor albăstrii. Iluzia simţi puternic în nări mirosul muşchiului umed, al cimbrişorului sălbatic, dar, mai cu seamă, i se păru că aerul mirosea tot mai tare a tămâie şi, mai ciudat, a mir. Căzută cu faţa în iarbă, încercă să-şi revină şi văzu că se poate. Reuşi cumva să se ridice în genunchi şi începu să se roage fierbinte, din toată inima. Aerul parcă foşni şi murmură a descântec. Mai întâi uşor, lent. Apoi, mai tare. Curat, răcoros, umed. Sărat. De departe, din văile neştiute şi verzi ale muntelui, ajunse până la ea freamăt prelung, ca de mare. Îşi ridică temătoare ochii spre munte. Înalţi şi la locul lor, brazii îşi legănau lin cetinile. Sus, pe culme, nu era nici urmă de foc. Pleoapa somnoroasă a nopţii se deschidea leneş tocmai deasupra casei lor şi, pe fondul vineţiu al zorilor, începeau să se profileze, sfios ca nişte gene, ramurile intacte ale livezii de meri.

 

Ileana Urcan

Romanul cu ferestre albastre de pe colină

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)