Un vals cu Nebunia

 

Ioan Pop-Curşeu

  

Cartea lui Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei (Humanitas, 2010), propune cititorilor o reflecţie în primul rând artistă despre epistolele cioraniene. Vorbesc despre „artisticitate“, deoarece Dan C. Mihăilescu citeşte corespondenţa lui Cioran cu mult rafinament, în paralel cu opera „publică“, degustând sclipirile şi paradoxurile presărate în numeroase scrisori expediate de-a lungul vremii către destinatari foarte diferiţi, mergând de la membrii familiei sau prietenii rămaşi în ţară până la editori, amante sau intelectuali şi artişti de prestigiu (Michaux, Beckett, Gabriel Marcel, Wolfgang Kraus, Armel Guerne, Fernando Savater). În buna tradiţie a cozeriei veacului xviii sau a criticii impresioniste, Dan C. Mihăilescu îşi urmăreşte autorul îndeaproape, citează masiv, comentează voluptuos şi subtil, presară câteva confesiuni personale pe câte un colţ de pagină (despre circumstanţele scrierii cărţii în „cabana“ lui Noica de la Păltiniş, despre întâlnirile şi rupturile cu Cioran sau despre unele tabieturi de lectură). Din această poziţionare asumat subiectivă a criticului în faţa textelor pe care le răsfoieşte, rezultă un eseu spumos, a cărui esenţă se vădeşte a fi dialogismul, în sens bahtinian.

Punctul de plecare al cărţii este constatarea că – disciplinat şi maniac în acelaşi timp – Cioran a răspuns aproape tuturor scrisorilor pe care le-a primit vreme de o jumătate de secol, lăsând o mină de aur celor care sunt interesaţi de gândirea sa intimă, nefardată, netravestită, celor care vreau să ştie cum s-au elaborat miile de pagini şfichiuitoare publicate de „filozof“ pe parcursul vieţii. Dar există o dublă natură a textului epistolar – atrage atenţia Dan C. Mihăilescu, încercând să decripteze modul particular în care-şi redacta Cioran epistolele. Sigur, scrisoarea este un document, de aproape aceeaşi valoare ontologică cu jurnalul, despre salturile gândirii (uneori mortale!). Pe de altă parte însă, scrisoarea se pliază pe o codificare socială extrem de strictă, cerând întotdeauna ca expeditorul să vorbească limba destinatarului, în aşa fel încât comunicarea să devină posibilă. În Cioran, pe lângă un desfrânat al cugetării şi al verbului, scrisorile arată şi „o coregrafie desăvârşită“ (p. 28), pusă în scenă de un individ versat – în ciuda aparenţei de sălbăticie şi a măştii de impertinenţă – în toate formele unei politeţi curtenitoare.

Tema centrală a corespondenţei, ca de altfel a întregii opere a lui Cioran, este aceea a nebuniei, orchestrată pe zeci de portative diferite, aşa cum just remarcă Dan C. Mihăilescu, punând-o în relaţie cu problematica eului detracat, ba chiar cu miezul însuşi al existenţei gânditorului: „În fond, toată viaţa lui Cioran este o horă, un dans al ielelor, împrejurul Nebuniei“ (p. 49). „Filozoful“ construieşte scenarii ideale ale propriei înnebuniri, mimează discursul detracaţilor sau se proiectează pe sine în figuri sublime de nebuni (Eminescu şi mai ales Nietzsche). Mai mult decât atât, teoretizează o triadă a formelor de trăire superioară: sfinţenia, sinuciderea şi nebunia. Dacă prima i-a fost inaccesibilă şi de a doua s-a temut propovăduind-o, Cioran s-a aruncat în braţele celei de-a treia: „În numele ei face să trăieşti, să disperi, să ricanezi, să spui enormităţi, să umpli o gândire, să defineşti o operă“ (p. 54).

De tema centrală a nebuniei şi a eului scindat se leagă cea a decadenţei (fie că e vorba de o decadenţă a civilizaţiilor sau de o derelicţiune personală) sau cea a eredităţii încărcate. Dincolo de pojghiţa spengleriană în care a tins mereu să înveşmânteze asemenea idei, Cioran a elaborat o reflecţie foarte profundă asupra decadenţei, pornind de la experienţe personale traumatizante, în primul rând incompatibilitatea între o mamă „orgolioasă, capricioasă, melancolică“ şi un tată activ, implicat civic, dar fiu al unui bunic beţiv, „ai cărui urmaşi au suferit de o crasă debilitate“. Familia putredă, condamnată la descompunere biologică şi la perdiţie simbolică, revine obsesiv în scrierile private ale lui Cioran, mai ales în Caiete sau în scrisorile către rudele de acasă: „Mi-am petrecut dimineaţa întrebându-mă dacă am nebuni în familie“ (Caiete); „Înclin să cred că melancolia e tara familiei noastre“ (scrisoare către fratele Aurel) etc. „Nenorocul“ marchează stirpea Cioranilor, tot aşa cum se întipăreşte în fiinţa poporului român, ale cărui defecte – fatalismul mioritic, lenea, superficialitatea, omenia (!) – l-au împiedicat timp de o mie de ani (şi-l vor împiedica în continuare, ni se dădea de înţeles în Schimbarea la faţă a României) să participe la istorie în sens spenglerian.

În fond, România şi „nenorocul“ ei istoric sunt o altă temă fundamentală în opera lui Cioran, inclusiv în scrisori. Dan C. Mihăilescu subliniază, pe urmele altor cioranişti, ca Ion Vartic sau Marta Petreu, ce rol de motor creator a jucat pasiunea frus­trată pe care a dezvoltat-o pentru propria ţară tânărul autor al Schimbării la faţă a României. Pentru că ţara n-a fost la înălţimea speranţelor sale, Cioran s-a transformat în criticul cel mai acerb al „neantului valah“: scorpionul şi-a înfipt acul otrăvit în sine însuşi. Din naufragiul valahităţii scapă doar limba, pe care, deşi a refuzat – infantil – s-o mai vorbească sau s-o mai scrie, Cioran a continuat s-o viseze ca pe un paradis pierdut al expresivităţii libere şi descătuşate, radical diferită de cartezianismul intrinsec al francezei: „entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creştere, până la punctul de a o considera una dintre cele mai expresive din câte au existat vreodată“; cu toate acestea, „orice s-ar întâmpla nu vom scăpa de un destin minor“ (scrisoare către Noica, 1970).

Dar Cioran, aşa cum ni-l înfăţişează corespondenţa şi Caietele, este un paradox viu, o fiinţă mereu în căutare de antidoturi şi de leacuri la nebunie, decadenţă, nenoroc şi ratare valahă. Vitalitatea cioraniană, manifestată şi pe culmile disperării, nu reprezintă o simplă metaforă, ci un principiu activ de construcţie a personalităţii, care-şi trage sevele din adâncurile cele mai negre ale pesimismului. Dan C. Mihăilescu îl surprinde pe autorul nostru căutând fără încetare antidoturi: pentru nebunie, luciditatea nemiloasă care nu lasă nicio iluzie în picioare, sau autoîndemnurile către înţelepciune structurând nemulţumirea de sine constantă a lui Cioran. Pentru românismul rănit, antidotul cioranian este ardelenismul, elogiul Sibiului săsesc, reveria mitteleuropeană, refugiul într-un provincialism a-naţional şi mai ales camuflarea atentă a greşelilor politice de tinereţe.

Cartea lui Dan C. Mihăilescu se citeşte dintr-o suflare, cititorul fiind cuprins de la primele rânduri de o stare extrem de agreabilă. Urmăreşte fascinat volutele demonstraţiei, arabescurile stilului în acelaşi timp riguros şi vaporos, care configurează povestea unui Cioran viu şi palpitant, desprins din hârtia scrisorilor. În fond, Dan C. Mihăilescu postulează prin această carte faptul că epistolele cioraniene constituie o parte inconturnabilă a operei autorului, demnă de o mult mai mare atenţie decât i s-a acordat până acum. Înclin să cred că – în spiritul şi litera ei – corespondenţa lui Cioran stă alături de două monumente epistolare ale secolului xix: scrisorile lui Baudelaire şi acelea ale lui Flaubert. Întotdeauna rafinat, captivant, plăcut, Dan C. Mihăilescu ne propune o carte ca un vals. Dar cu nebunia!

 

Ioan Pop-Curşeu

Un vals cu Nebunia (Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei. Humanitas, 2010)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)