Portret Prospero

Ovidiu Pecican

 

M-am întrebat adeseori ce anume pot surprinde albumele dedicate activităţii unui regizor din misterul dinamic, accentuat metamorfic, de o dinamică intempestivă a imaginarului strunit de un scenariu dramatic, pe care munca acestuia îl face vizibil, de la o piesă la alta. Albumul semnat de Cristina Modreanu şi intitulat Mihai Măniuţiu: Spaţiul cameleonic/The ever changing Space/Les Métamorphoses de l’Espace (Cluj-Napoca: Ed. Bybliotek, 2010, 232 p., trad. engleză: Maia Banciu, Bita Zerbes şi Ozana Budău; trad. franceză: Diana Suciu) repune, o dată în plus, aceeaşi problemă, prin însăşi apariţia lui. Suntem, în cazul lui Mihai Măniuţiu regizorul, la a treia apariţie de acest fel, unde textului îi revine rolul curtenitorului ce însoţeşte cu gestica şi retorica lui plimbarea unei prinţese renascentiste. Prinţesa ar fi, aici, desigur, Imaginea. Dar, pe urmă, iarăşi vin şi mă întreb: este un regizor autorul unor imagini? Sau acestea sunt mai degrabă decupajele fugare şi frugale ale unui maestru fotograf – uneori ale mai multora – din torentul de mişcare, sunet şi cromatici dezlănţuite puse în mişcare de către Prosperoul „insulei încântate“ (iată un mod de a traduce sintagma enchanted island, nu altceva decât un magic ostrov) care este Teatrul?...

Din acest punct de vedere, într-adevăr, optica se modifică radical. Fotograful, la singular sau plural, devine martorul prin excelenţă peren, cel care conservă frânturi dintr-un continuum emoţional şi intelectual dens, dintr-o experienţă de viaţă conden­sată, simbolică şi alternativă cu care privitorul este aşezat în oglindire-absorbţie. El va apărea, în scurt timp, ca fiind arheologul preocupat să reconstituie din frânturi încremenite continuumul-unicat al unui anume spectacol, permiţând inventarierea costumelor, decorurilor, descifrarea relaţiilor dintre protagoniştii angajaţi în joc şi chiar chipurile personajelor, de nu cumva şi identităţile actorilor care le incarnează. Sau poate încerca o altfel de explorare: a densităţii şi altitudinii emoţionale, recrearea unei atmosfere, a mirajului însuşi... Dar cât din prestidigitaţia şi din măiestria regizorului rămâne în aceste proceduri mediate tehnic de cameră, cât din geniul sau măcar talentul omului care, prezent în toate detaliile, este totuşi singurul a cărui voce nu se aude direct sub lumini, pe scenă, poate trece în colecţia de imagini astfel obţinută?

Evident, nu am un răspuns nici de astă dată, cum nu l-am avut nici în alte situaţii similare. Cred totuşi că un album fotografic dedicat creaţiei unui regizor rămâne un prilej de etalare a măiestriilor simultane ale fotografilor, ale scenografilor, ale actorilor şi ale maşiniştilor chiar, fără de care vârtejul creativ teatral nu s-ar fi înfiripat, lăsând totul numai în imaginaţia Spiritului purtător al viziunii, Regizorul însuşi. Rezultă, din toate acestea, că arta teatrului constă, sub un anume unghi, în capacitatea de a extrage din interioritatea lui Prospero – aidoma unei veritabile geneze de grad secund, fiindcă ea derivă din cea originară, a Demiurgului, punând-o pe aceea în abis – recuzită şi costume, chipuri şi tipuri umane, măşti şi penumbre fertile, cu bucuria animării lor printr-un suflu entelehial propriu, singurul care le dă viaţă şi le asigură viabilitatea efemeră (dar persistentă). Or, dacă aşa stau lucrurile, regizorul merită celebrat, chiar şi cu toate neajunsurile, şi dacă albumele ce i se consacră nu conţin, cum s-ar putea spera în cumpăna clipei actuale, aducătoare de noi posibilităţi media, câte un dvd sau vreun alt purtător de informaţie mai completă, mai dinamică, evocatoare a unor spectacole sau secvenţe exemplare din reprezentaţii memorabile (un card, un stick de memorie ş.a.).

Într-un album de acest fel interesează deci impactul imaginii, dar şi structurarea întregii suite de ipostaze teatrale selectate să dea socoteală de talentul şi risipa de propuneri a regizorului. Iar textul, prin forţa lucrurilor mai abstract şi mai mlădios în latenţele lui, este chemat să ofere o cheie de lectură ori, dacă nu, o justificare criteriului structurant al întregului. Dacă aşa-zisul autor – dar cine este autorul într-un hipersemn cu atâţia autori? – este managerul general al proiectului, organizând succesiunea fiecărui cadru în funcţie de unghiul propriei sale situări, propusă şi celui care vizitează ansamblul, şi explicându-l sau, dimpotrivă, încifrându-l printr-un complement textual, atunci text şi imagine vor merge împreună, fie şi asociindu-se contrapunctic. Prinsă în acest impas care este şi o şansă, Cristina Modreanu alege să propună un Măniuţiu locuitor al labirintului. Formularea vrea să atragă atenţia că pentru critica de teatru menţionată, Mihai Măniuţiu este – sau poate fi – un meşter al spaţialităţii versatile, anamorfotice, transformiste ori însăşi matricea stilistică profund individualizată din care aceste habitaturi onirice, erotico-thanatice, răsar. Alegând, optezi pentru ceva, lăsând deoparte multe alte întruchipări ale unui talent de anvergură şi de necontabilizabilă complexitate, capabil mereu să mai surprindă cu ceva. Din acest punct de vedere, textul putea fi mai mult şi mai bine, după cum şi imaginile puteau compune altceva şi altcum.

Nu este însă deloc sigur că pentru Cristina Modreanu pariul a fost acela al monografierii unui spirit scenic în plină, exuberantă ebuliţie. Cu aceleaşi fotografii, fiecare dintre noi ar fi spus o altă poveste. Aş zice chiar că acelaşi text ar fi recompus mitul personal al regizorului în varianta Măniuţiu în conformitate cu alte trasee, nu mai puţin reprezentative.

E bine însă că această carte, mai robustă şi mai manipulabilă decât altele din aceeaşi tipologie, există şi că, la capătul ei, prospeţimea redescoperirii intervine fără ezitări. Un anume Mihai Măniuţiu, artizan al proximităţilor metafizice şi oniri­ce aşezate în proxemica difuză ori irascibilă a raporturilor om-om sau om-obiect se profilează din clarobscurul fundalului scenic, ocupând prim-planul. Suntem în plină poveste. Mai vrem şi altele...

 

Ovidiu Pecican

Portret PROSPERO (Cristina Modreanu, Mihai Măniuţiu: Spaţiul cameleonic/The ever changing Space/Les Métamorphoses de l’Espace (Cluj-Napoca: Ed. Bybliotek, 2010)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)