Autoportret în interviuri

 

Constantina Raveca Buleu

 

           Onorând o promisiune mai veche, Mircea Muthu ne oferă în 2010 un volum de interviuri, Ochiul lui Osiris: Dialoguri, apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca. Acordate de-a lungul mai multor ani, interviurile antologate aluvionează într-un autoportret multistratificat, în crearea căruia coincidenţele şi recurenţele nu numai că explică, ci şi unifică ipostazele omului de cultură Mircea Muthu. În logica acestei autoconstrucţii, mottoul ales („Nu te lua la întrecere cu nimeni; aleargă singur“) ancorează biografic în sfaturile paterne, se leagă indirect de un pivot traumatic al copilăriei, se contaminează cu universul intelectual al omului de cultură dependent de constante aprofundări şi concentrează dominantele personalităţii autorului, laolaltă cu motivaţiile sale de adâncime.

Sub tutela simbolisticii multiple a „ochiului lui Osiris“, omul de cultură Mircea Muthu, surprins în diferitele sale ipostaze, adună reflecţii dialogale din ultimele două decenii, dominate de ideea de echilibru şi de înţelepciune detaşată. „Interviurile alcătuiesc – precizează autorul în textul introductiv al volumului –, dincolo de reiterările normale, pledoarie pentru înţelegere şi echilibru, cu speranţa că reţin măcar ceva din temperatura unei epoci trăită cultural, administrativ şi social.“ Dacă rafinamentul intelectual al protagonistului furnizează mostre de trăire culturală autentică a lumii în care el se mişcă degajat, pe mai multe paliere, înţelegând mecanismele lor de funcţionare şi adaptându-se exigent imperativelor lor, sensi­bilitatea sa permite scurte viziuni asupra unei psihologii marcate traumatic, supuse apoi unei hermeneutici complexe iscate din necesitatea unei sistematicităţi funciare. Obsesiv rememorată, copilăria înseamnă mai ales arestarea tatălui, trimiterea lui la Canal şi statutul consecutiv de paria al membrilor familiei. Pentru copilul Mircea Muthu, excluderea socială este compensată prin lectură. Din perspectiva reacţiei mature de intelectualizare, acest exerciţiu subconştient de supravieţuire se încarcă de o valoare genetică, autorul notând în De ce scriu? În ce cred?: „De atunci probabil şi pornirea, obscură şi ea, de autoconstrucţie prin intermediul Cuvântului scris şi pe care nu l-am considerat niciodată un paleativ“.

Pe un strat hermeneutic superior, acest „proces autoproiectiv“, conceput  şi perceput implicit ca eliberator, îşi găseşte confirmarea în cuvintele lui Ion Barbu: „Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în virtual şi interior“. Tot graţie gândurilor lui Ion Barbu se conturează şi aplecarea autorului înspre investigarea valenţelor balcanismului, „conceput ca dramă (cu reversul său parodic) şi ca răscumpărare estetică“. Plasat, cel puţin din prisma mentalităţilor, la polul opus sensurilor peiorative, mai ales de ordin etic, ale balcanismului, cercetătorul acestui fenomen îşi desenează propriul profil în încercarea de a circumscrie coordonatele obiectului său de studiu. „Transilvăneanul disciplinat din mine – scrie el – doreşte să circumscrie, fără grabă, o forma mentis şi asta nu poate s-o încerce decât, iarăşi, cu instrumentul său obişnuit: cuvântul, grevat câteodată de formaţia profesională.“ De altfel, paradoxul ardeleanului care se ocupă „de locul nostru între culturile sud-est europene“ (Despre Sud-Estul european) revine în fiecare definire identitară, graţie condiţionărilor bibliografice ale biografiei. „Modalitate de autoconstrucţie în primul rând interioară“ – aşa cum este definit în Nu ne putem defini fără postulatele noastre sud-est europene –, scrisul înseamnă nu numai interiorizarea „cerului înstelat“ kantian, ci şi armonizarea dorinţei de sistem cu expansiunile unei teme cum este balcanismul.

Propensiunea către sinteză şi exigenţă intelectuală îi marchează Profesorului Muthu opţiunea pentru studii interdisciplinare, care impun elaborarea unor concepte-imagini (un asemenea concept-imagine fiind însuşi balcanismul), adevărate provocări proiectate pe durata unei întregi vieţi. Dacă la aceasta adăugăm mefienţa faţă de tot ceea ce apare ca fiind încheiat, definitiv, mort, precum şi înţelegerea criticii ca „operă deschisă“, salvatoare prin dinamică poietică, avem o explicaţie pentru unitatea cărţilor lui Mircea Muthu. Un strat hermeneutic superior, conceput ca reflex simbolic al scrisului propriu, trimite iarăşi la perimetrul antic egiptean:

 

O străveche tradiţie ne spune că Hermes Trismegistul i-ar fi învăţat pe egipteni arta scrierii. Întregul Univers, ar fi afirmat el, nu e decât o singură Carte, un manuscris unic, un gigantic fir de papirus al Cerului şi al Pământului. Aplecat deasupra tăbliţei, Scribul, strămoşul nostru, fixase cu condeiul urma trecerii lui şi a lumii sale „ca să se ştie“, cum va nota – după milenii – cronicarul medieval. Ce altceva pot face astăzi decât să le repet efortul, aşa cum mă pricep, cu umilinţă şi orgoliu?

 

Atitudini spirituale gemelare, umilinţa şi orgoliul marchează tonalitatea fiecărui interviu recuperat în Ochiul lui Osiris, acompaniind perfect luciditatea obiectivă a intelectualului care răspunde, nu de puţine ori, la întrebări incomode despre politică, istorie, universitate sau literatură. Întrebat, de pildă, ce i-a adus Revoluţia, Mircea Muthu vorbeşte despre speranţă (vag definită, dar universală), însă recunoaşte, mai puţin politic, „o dureroasă stare de oboseală“, datorată rupturii istorice. Radiografiind cu măsură societatea românească postrevoluţionară şi aşteptările ei (într-un interviu din 1990), îşi temperează optimismul în ceea ce priveşte evoluţia istoriei şi optează pentru încredere „pe palierul duratei lungi în celula românească“. Convins că aceasta din urmă „rămâne ceea ce a fost“, adică „valoare preponderent estetică, precum şi filosofie ad concretum, prin imagine artistică“, Mircea Muthu crede în angajarea revistelor noastre literare şi în necesitatea unei istorii de ansamblu care să consemneze literatura română postbelică, fără carenţele celor deja apărute. Cât priveşte „Relaţia ideală“ dintre artă şi politică, deşi vede în cultură „una dintre condiţiile sine qua non ale continuităţii de existenţă a polisului“ şi crede în implicarea exemplară a scriitorului în perimetrul social, autorul, în consens cu majoritatea „confraţilor în ale scrisului“, se simte „un paria în cetatea de legi făcute pentru alţii, nu şi pentru creatorii de cultură“.

Indiferent de funcţia ocupată într-o epocă sau alta (decan, rector interimar, prorector), Mircea Muthu trasează coordonatele propriei sale identităţi în funcţie de constantele intelectuale ale biografiei sale, fie că avem în vedere alegerea teoriei culturii drept perimetru integrator, fie că revenim la balcanismul pe care îl cercetează cu obstinaţie, furnizând mereu aprofundări conceptuale menite să pună în valoarea complexitatea fenomenului şi să înlăture preconcepţiile unilateralizante de pe axa negativităţii. Astfel, el vede în balcanitate „o axiologie comună popoarelor sud-est europene“ („Balcanismul e un concept-imagine“) şi în balcanismul literar un reflex al ei. Pedagogic, discursul lui Mircea Muthu explicitează geneza intrării balcanismului în raza preocupărilor sale şi explică nuanţat diferitele sale valenţe: politică şi etnică, de mentalitate, axiologică, stilistică, compensatorie ş.a.

Încrederea lui Mircea Muthu în vitalitatea culturii româneşti, chiar şi în epoca alexandrină pe care o traversăm, ancorează în gândirea lui Lucian Blaga şi ia forma tezei din Alchimia mileniului, potrivit căreia „la noi nu e definitivată ruptura dintre ochi şi ureche“, propensiunea pentru istorisire fiind originată în acest fenomen. Exegetul extinde subtil şi profund perimetrul fenomenului: „Literatura rămâne, aici [în Estul şi centrul Europei], ceea ce a fost întotdeauna: o modalitate de cunoaştere şi o formă de autoconstrucţie prin cuvântul ce păstrează urma vorbei rostite“ (Cultură naţională, naţionalism romantic şi xenofobie, multiculturalism, în lumea de după căderea Cortinei de fier).

Întrebat, într-un interviu din 2000, dacă preferă să fie bogat sau fericit, Mircea Muthu răspunde la antica întrebare a lui Epictet:

 

Şi una şi alta; până acum însă nu am fost nici bogat şi nici fericit. Probabil că nici nu voi fi. Totuşi, dacă vorbim despre putinţa de a fi fericit, permiteţi-mi să-i răspund eu lui Epictet cu un citat din Apocalipsa Sf. Ioan, X, 10: „Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o, şi era dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, sufletul meu s-a amărât“. Om al cărţii, trăiesc asemenea momente, privilegiate zic eu, de fericire amară.

 

Interviurile strânse în acest volum recuperează asemenea momente de „fericire amară“ şi se metamorfozează într-un argument pentru viitoare asemenea stări.

 

Constantina Raveca Buleu

Autoportret în interviuri (Mircea Muthu, Ochiul lui Osiris: Dialoguri, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)