Omul căzut din cărţi

 

Sonia Elvireanu

  

Cei rămaşi pe pământ, noul roman al lui Alexandru Jurcan (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010), reiterează vechile obsesii ale scriitorului despre condiţia poetului şi iubire, însă în manieră postmodernă. Ceea ce apare nou în proza lui Alexandru Jurcan sunt intertex­tualitatea literară, tehnica narativă, onirismul, în sensul imaginat de Dumitru Ţepeneag, de a provoca visul, nu de a-l explora în manieră suprarealistă. Un întreg univers romanesc este reactualizat în roman, cele mai mari nume din evoluţia romanului, aşa cum face Milan Kundera în Arta romanului. Însă, dacă Kundera meditează asupra evoluţiei romanului în era globalizării, nu ca teoretician, ci ca romancier, Alexandru Jurcan pare a demonstra că existenţa umană, repetitivă până la disoluţie, interesează ca o posibilitate în care fiecare individ e virtual personajul unei poveşti care îşi aşteaptă autorul.

Romanul spune povestea unui mariaj uzat, în care partenerii rămân alături din obişnuinţă, lanţul ce leagă şi ucide pasiunea. Din teamă de singurătate şi probabil din conştiinţa că orice relaţie sfârşeşte inevitabil prin disoluţie, chiar şi cea izvorâtă din pasiune. Incompatibilitatea dintre parteneri, principiul feminin şi principiul masculin, dionisiacul şi apolinicul, cei doi poli ce se înfruntă în încercarea de complementaritate, rupe echilibrul fragil. Femeia e coruptă de senzualitate, infidelă, căzută în abisul instinctului sexual primar, bărbatul e intelectualul superior, rafinat şi sensibil, detaşat de material, care proiectează femeia în lumea lui spirituală, înălţând-o la condiţia de zeiţă. Ea se dovedeşte o zeiţă imorală, decăzută din condiţia ei, o femeie seducătoare, care nu se sfieşte a-şi împlini poftele carnale în braţele unui grosolan muncitor de şantier, în chiar magazia din spatele casei.

Drama e proiectată în plină actualitate postdecembristă, pe fondul unor reparaţii interminabile la şoseaua care traversează oraşul, un adevărat infern datorită prafului ce invadează nu doar grădina casei, ci însăşi viaţa conjugală, pentru a provoca ruptura. Praful produs de lucrările din zonă prefigurează deşertul sentimental, moartea cuplului. Zgomot, praf, unelte de mare tonaj, dar mai ales muncitori grosolani ce se insinuează vulgar, indiferenţi şi zeflemişti în viaţa intimă a cuplului, profitând de ge­nerozitatea proprietarului. Actul în sine aminteşte de violul din Răscoala lui Liviu Rebreanu, când Nadina, femeia frumoasă şi rafinată de la oraş, gustă plăcerea în braţele ţăranului Petre, cu singura diferenţă că Lavinia se lasă sedusă de mai mulţi bărbaţi, fără a fi deranjată de vulg. Excelente sunt paginile în care, cu subtilă ironie, prozatorul opune două lumi, lumea proletarului şi lumea intelectualului, omul instinctual şi omul reflexiv, prezentându-le ca martor şi actant al evenimentelor. Gestica şi limbajul grupului de muncitori persiflează orice moft intelectual, relevând în acelaşi timp un anumit tip de comportament, brutal, agresiv, cu insinuări indecente, cinic.

Paralel cu aventura Laviniei se consumă aventura soţului. Lavinia evoluează pe axa instinctului primar al plăcerii fizice, pe când Septimiu e atras de Nati într-un joc erotic bazat pe un pact: interdicţia de a se atinge. Nati oferă iluzia unei intelectuale ce răspunde aşteptărilor lui Septi, poetul. Ea inventează o tehnică a seducţiei în care recompune fragmente de ritualuri, al băii, al ceaiului, al spălării cărţilor. Gestul şi dialogul în jurul cărţilor par să-i unească într-un univers rafinat ce contrastează cu toposul iniţierii erotice, pivniţa din subsolul casei, ce aminteşte inevitabil de Colecţionarul lui Fowles. Un erotism bazat pe estetic, cum lasă să se înţeleagă Nati, pentru care bucuria de a poseda un corp se realizează într-o lume paralelă. E chiar lumea iluzorie pe care o întreţine Nati, încercând să fie o dublură feminină a lui Septi, pe care tot ea o distruge, rupând pactul, pentru a aduce bărbatului dovada că soţia îl înşală. Pedeapsa vine prompt, involuntar, desfigurând-o. E ca şi cum orice frumuseţe poate fi sfâşiată pentru a deconspira prezenţa unui suflet mutilat.

În partea a doua a romanului, protagonistul începe un periplu prin Franţa, vizitându-şi prietenii, pentru a fugi de mizeria căsniciei eşuate. E o fugă de trecut, care continuă să-l bântuie în coşmaruri. Pe fondul unui alt coşmar, spaima de căderea unui asteroid care panichează lumea întreagă, prozatorul radiografiază lucid şi ironic o altă lume, cea pariziană. Telefonia mobilă, internetul, viteza deplasării, fascinaţia imaginii camuflează absenţa sentimentului autentic, ascund vidul existenţial aici şi acolo, adică acasă. Septimiu apare în postura călătorului sărac şi decepţionat, în căutarea unui refugiu, ca şi cum distanţa dintre el şi trecut ar putea fi o soluţie. Accidental apare şi imaginea jalnică a emigrantului, pentru care exilul e doar o iluzie a împlinirii. Un lanţ de cunoştinţe ocazionale îl poartă din aventură în aventură. Treptat realitatea se prelungeşte într-un vis continuu, o lume paralelă, cea a livrescului care se substituie realului. La fel ca autorul-narator-actant din romanul lui Dumitru Ţepeneag Hotel Europa, care este invadat de personajele pe care le inventează, tot astfel protagonistul lui Alexandru Jurcan pătrunde în timpul ficţiunii pentru a întâlni eroii din romanele sale preferate. Aşa începe al treilea periplu, prin lumea cărţilor, dialogul cu personajele de roman în diferite secvenţe ale existenţei lor, personaje care nu-şi cunosc nici destinul, nici autorul. Doar Septi, asemenea naratorului omniscient, ştie totul despre fiecare personaj şi chiar se oferă a salva personajul din situaţii-limită, cunoscându-i evoluţia. E o simplă iluzie. Un întreg inventar de personaje dintre cele mai diverse se perindă prin faţa cititorului, provocat să dezlege numele autorului, procedeu postmodernist de altfel, care cere o colaborare activă între autor şi cititor. Numele personajelor invocă autori celebri, Homer, Cervantes, Antoine de Saint-Exupéry, Marguerite Yourcenar, Alain-Fournier, Thomas Mann, Soljeniţîn, Fowles etc.

Romanul se încheie cu revenirea la matcă, acasă, în oraşul deziluziei, care între timp dispare înghiţit de o alunecare de teren. Un singur semn de recunoaştere, pe buza hăului, pivniţa lui Nati, ca o amară ironie pentru a reaminti iluzia trecutului. Septi apare ca un personaj desprins din universul cărţilor sale, omul căzut din cărţi, iar singurul martor al existenţei sale e tot un personaj, din filmul lui Tarkovski, Călăuza.

 

Sonia Elvireanu

Omul căzut din cărţi (Alexandru Jurcan, Cei rămaşi pe pământ. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)