Un critic al ideilor literare

Iulian Boldea

 

Caracterizat de Gheorghe Grigurcu drept un „umanist studios, aspirând spre microclimatul moral al bibliotecii“, Liviu Petrescu ni se înfăţişează astăzi ca unul dintre cei mai reprezentativi critici literari din perioada postbelică, un intelectual rafinat, dotat cu o subtilă şi nuanţată înţelegere a fenomenului literar în toată amploarea sa, de la valorile literare româneşti la cele universale, de la Dostoievski la postmodernism, într-o încercare concludentă de cuprindere a unor forme sau viziuni artistice dintre cele mai diverse. Mircea Iorgulescu conturează, în linii austere, dar dense, un portret „interior“ credibil al universitarului clujean:

 

Critica lui Liviu Petrescu este în fondul său pasională, de o intensitate a „trăirii“ literaturii ce are nevoie în mod reflex, pentru a se proteja, de o disimulare stilistică luând cel mai adesea forma expunerii neutre, distante, „impersonală“ şi metodică; iar adevăratul său obiectiv îl constituie spiritualitatea literaturii şi nu ipostaza parţială, şi prin exces falsificatoare, a literaturii ca spiritualitate. Interesul criticului e, aşadar, îndreptat spre existenţa literară a „ideilor“, a „problemelor“ şi a raporturilor fundamentale, atitudine căreia reducerea literaturii la idei, la probleme şi la raporturi generale îi este nu doar străină, ci chiar opusă.

 

Se cuvine, înainte de toate, semnalat modul în care eseistul se raportează la relieful intim al operei literare. Astfel, de cele mai multe ori, creaţia nu este circumscrisă doar din perspectiva substanţei sale estetice, a ponderii semantice sau a dinamicii compoziţionale, a tectonicii sale intime; Liviu Petrescu caută să depăşească structurile textuale şi să extragă din acestea o viziune asupra lumii, un Weltanschauung reprezentativ pentru scriitorul analizat. În acest fel, operă şi autor sunt încorporaţi într-un cadru mai amplu, într-o mişcare de idei care le reliefează dimensiunile specifice, dar şi notele comune cu alte forme estetice dintr-o anumită epocă literară. Talentul critic al lui Liviu Petrescu s-a exersat, cu metodă, cu aplicaţie, cu vervă analitică, mai ales în cercetarea comparatistă, în cadrul căreia se fac analogii, trimiteri, corelaţii cu opere, scriitori, teme fundamentale din literatura universală, urmărindu-se totodată şi avatarurile unor toposuri, estetice şi filosofice deopotrivă, de-a lungul modernităţii şi postmodernităţii, fapt remarcat, de altfel, şi de Laurenţiu Ulici:

 

Apetitul comparatist şi inteligenţa revelării universului ideatic fac din studiile şi eseurile lui, în chip implicit, operă de revalorizare, chiar dacă mai întotdeauna nu întregul unei opere este avut în vedere, ci doar o anumită zonă de relief. Dicţiunea sobră, superior didactică, impersonală în subiectivitate este o modalitate de emisie perfect adecvată conţinutului de idei al teoremelor şi analizelor, ceea ce numim, prin tradiţie, stil universitar în critică, având în persoana lui unul din cei mai elocvenţi exponenţi.

 

Realitate şi romanesc (1969) este cartea care l-a impus, de la bun început, pe Liviu Petrescu ca pe un cercetător avizat al literaturii, lipsit de complexe şi inhibiţii, un spirit critic aplicat şi riguros, ce-şi asumă însă o anumită metodă nu numai în funcţie de valoarea şi de eficienţa ei epistemologică, ci şi în raport direct cu relieful specific al creaţiei abordate. Relaţia dintre realitate şi narativitate e verificată în operele unor scriitori precum Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban sau Gib I. Mihăescu. Dinamica demonstraţiei pe care o efectuează eseistul se bazează pe ideea, îndreptăţită şi verificabilă, că, în ciuda unor poncife ale istoriografiei şi criticii literare româneşti care acordau preeminenţă tendinţelor obiective, laturii tipologice din literatura română, există un domeniu al epicii, nu mai puţin demn de interes, care se manifestă prin predilecţia pentru interioritate, pentru spaţiul lăuntric, prin care realitatea se îmbogăţeşte şi nuanţează, acest tip de proză „aducând în cuprinsul ei noi şi noi teritorii, pe care realismul tradiţional şi naturalismul le neglijaseră sau, pur şi simplu, le-au ignorat“. Interesant este comentariul prozei lui Anton Holban, în care, alături de reflecţia critică asupra modalităţilor introspecţiei şi analizei psihologice, un spaţiu ideatic important este acordat dezbaterii morale, operându-se, totodată, o necesară distincţie faţă de poetica narativă a lui Proust:

 

Anton Holban nu îl urmează pe Marcel Proust, în sensul că refuză şi respinge – ca insuficientă – perspectiva strict psihologică; de fapt, crede el, evenimentele noastre interioare depind într-o măsură considerabilă de acţiunea unor factori de ordin moral. În acest plan, însă, valorile posedă un caracter absolut, ele nu se pot degrada sau distruge, asemeni sentimentelor; de aceea, fenomenul discontinuităţii lăuntrice poartă la Anton Holban denumirea de „contrazicere“ şi – în loc să fie acceptat ca o fatalitate, asupra căreia voinţa noastră nu are nicio putere – îşi atrage o condamnare virulentă. [...] Faţă de psihologismul lui Marcel Proust, [...] faţă de tendinţa de disoluţie a ideii de personalitate, tendinţă foarte accentuată în literatura modernă, contribuţia lui Anton Holban marchează un progres. Scriitorul român repune în circulaţie ideea de organicitate, idee străveche, ce e drept, dar definită într-un spirit nou, diferit de cel tradiţional; astfel, unitatea sufletului nostru rămâne [...] o pură ficţiune atâta vreme cât ne menţinem în limitele unei atitudini naturale, în sfera reacţiilor imediate. În acest context, toate trăirile noastre, oricât de spontane şi de vii ar fi ele, posedă un caracter de fatală exterioritate; de îndată ce ne ridicăm dintr-un plan curat psihologic, într-un plan al convingerilor, ele dobândesc însuşirea organicităţii.

 

În cadrul acestor interpretări ale prozei de analiză psihologică, ce pun în lumină laturi şi aspecte cu totul noi, eliberând creaţiile şi autorii luaţi în discuţie de anumite poncife ale receptării, Liviu Petrescu circumscrie demersul epicii „subiective“, de anvergură psihologică, unui curent mult mai larg, îl integrează în dinamica orientărilor literare şi filosofice europene. Literatura nu mai este redusă la predispoziţia de a reflecta servil datele realităţii, ea integrează empiricul în structurile interiorităţii, remodelând formele concrete şi conferindu-le o nouă anvergură:

 

Este o tendinţă prin care realitatea exterioară este pusă la îndoială; scriitorii români se întreabă cu toată seriozitatea dacă descrierea lumii din afara noastră prezintă valoarea presupusă sau nu. Nu este o simplă problemă de estetică aceasta, ci o problemă cu implicaţii mult mai largi, o problemă cu implicaţii filosofice. Nu se merge niciodată până la a se nega socialul şi naturalul, dar se apreciază că factorul lăuntric deţine o importanţă mult mai mare, că aici trebuie căutat esenţialul.

 

În cartea sa, Liviu Petrescu nu îşi propune să ne ofere o construcţie critică de amploare monografică, ci, mai curând, să expună descrieri minuţioase ale operelor, să sugereze relaţii şi corelaţii, să restabilească afinităţi ascunse între structuri ale narativităţii dintre cele mai diverse ca anvergură şi timbru estetic. Pe de altă parte, Nicolae Manolescu consideră că, în fond,

 

critica lui Liviu Petrescu nu este o critică a subtextului, ci chiar a textului, nu a semnificaţiilor ascunse, infinite, ci a acelor deschise şi explicite. Desigur, explicit nu e tot una cu imediat, cu superficial şi ar fi greşit să ignorăm talentul remarcabil al lui Liviu Petrescu de a descoperi înţelesuri până la el ignorate. Dar aceste înţelesuri nu au niciodată în vedere zonele de inevitabilă obscuritate ale unei opere, pe care nici intenţiile conştiente ale autorilor, nici alte împrejurări exterioare să nu mai fie capabile a le lămuri; investigaţia raţională şi metodică a lui Liviu Petrescu  ne atrage atenţia asupra rădăcinilor culturale ale imaginaţiei unui scriitor, asupra similitudinilor, deosebirilor şi coincidenţelor, asupra valorii unor simboluri, dar nu atinge niciodată viaţa inefabilă a operei, nodul ei vital. Critica de acest fel se revendică mai degrabă dintr-o reflecţie filosofică şi morală decât dintr-una estetică asupra literaturii.

 

Gheorghe Grigurcu defineşte, în termenii adecvării, mecanismele stilului critic al lui Liviu Petrescu, precizând că acesta

 

dovedeşte acea tensiune supravegheată a „specialistului“ înzestrat şi cu posibilităţi speculative, angajat într-un efort prelungit de descifrare în componenţa căruia intră o elegantă indolenţă. Limbajul său nu străluceşte şi nu se extenuează. O inteligenţă egal răspândită, o supleţe a întregului corp frazeologic îi acordă prestanţă. Ambiţia sa nu e marea construcţie critică (fiind lipsit de entuziasm), ci o „descripţie“ luminată prin subtila punere în valoare a reţetei obiective. Propunând relaţii, într-un spirit de familiaritate cu unele izvoare străine ale scriitorilor cercetaţi, Liviu Petrescu aduce o contribuţie importantă la studiul „anatomic“ al creaţiei lor. Disecţia sa e scrupuloasă, fibrele literare fiind puse sub perfecţionate lentile profesionale.

 

Aceeaşi temă a perspectivei interioare, a substanţei sufleteşti, e configurată în eseul Dostoievski (1971). Metoda valorificată de critic este una „regresiv-progresivă“, o metodă prin care sunt investigate „raporturile fundamentale ale eroului literar (sau ale scriitorului însuşi) cu cosmosul, cu celălalt etc.“ Reflecţia critică se orientează, aşadar, asupra dinamicii temperamentului personajelor lui Dostoievski, asupra limitelor şi deschiderilor lor ontologice, considerându-se că esenţială pentru aceste personaje este „facultatea [...] de a se afirma pe sine ca neesenţial în raport cu altul“. Aspiraţia fundamentală a eroilor este aceea a unei sinteze sufleteşti, în măsura în care eroii emblematici ai lui Dostoievski aspiră la „un act de contopire şi unificare, la un act în care să se piardă pe sine“. Ideea centrală a cărţii e tocmai aceasta: a caracterului antinomic al „vieţii spirituale“ a personajului dostoievskian, sfâşiat în permanenţă între stază şi extază, între limitarea conservatoare în cadrele propriei individualităţi şi ieşirea din sine, revolta, mişcarea centrifugă:

 

La Dostoievski viaţa spiritului se concretizează întotdeauna […] prin aceeaşi dialectică a contrariilor; unul dintre termenii antinomiei îl reprezintă, de fiecare dată, starea de omogenitate, de contopire cu non-eul, stare în care eroul se lasă absorbit pe deplin de ceea ce îl transcende. Celălalt termen al antinomiei este dat de o atitudine conservatoare, în cadrul căreia personajul îşi apără propria fiinţă împotriva a ceea ce o ameninţă să se înstrăineze de sine; sau procedează la o afirmare a sa ca esenţialitate. Impresia noastră rămâne că cea mai puternică atracţie o exercită, în ultimă instanţă, cea dintâi atitudine.

 

Tema condiţiei umane e surprinsă în cea mai semnificativă carte a lui Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane (1979), care este, în viziunea lui Laurenţiu Ulici, un „corolar al specializării sale în materie de analiză psihologică în bază ideologică (filosofică, psihologică şi morală)“. Nicolae Manolescu crede că această carte

 

este un eseu temeinic şi subtil, scris cu rece pasiune a ideii. Informat filosofic şi admirabil literar, el impune prin demnitatea intelectuală a stilului. Autorul este un spirit ordonat şi circumspect. Nu iubeşte aventura, riscul, şi nu pariază aproape niciodată pe strălucirea de-o clipă a originalităţii. E grav, fără morgă, metodic, fără pedanterie, doct, fără să fie doctoral. Niciun efort nu i se pare de prisos, dacă e vorba de a pune încă o dată în cumpănă o afirmaţie sau o demonstraţie.

 

În mod evident reprezentativă pentru literatura modernă, tema condiţiei umane e circumscrisă prin „conflictul dintre setea de absolut a fiinţei umane, pe de o parte, şi existenţa anumitor principii limitative, pe de altă parte“, un conflict ce se derulează pe trei paliere (metafizic, ontologic şi social). În cadrul fiecărei ipostaze, „atitudinea personajului romanesc oscilează, în general, între supunerea raţională şi împăcată, între inserţia şi fericita integrare într-o totalitate armonioasă – şi, la cealaltă extremă, răzvrătirea orgolioasă, voinţa de insubordonare, trufia libertăţii, spiritul de contestare“. Desigur, criticul nu ezită să sublinieze şi aporiile acestor configurări actanţiale, al căror metabolism are o evoluţie circulară:

 

Experienţa revoltei, consumată până la capăt, nu aduce nicidecum înseninarea şi satisfacţia aşteptată; postura demiurgică, odată dobândită, procură o decepţie cu mult mai tăioasă decât natura umană, tiparul divin se dovedeşte, cu un cuvânt, a nu fi adecvat naturii umane; astfel încât, pentru a rezolva această contradicţie, eroul are să se reîntoarcă, într-un al doilea moment din evoluţia temei, la vechile sale dimensiuni, cărora se va mulţumi, în continuare, să le sporească doar demnitatea.

 

Tema condiţiei umane a cunoscut o dezvoltare dialectică, în trei etape (integrare/ revoltă/conciliere), într-o derulare ciclică, circulară. După primul moment, al integrării în ordinea cosmică, al armoniei cu elementele, urmează al doilea moment, al revoltei împotriva destinului, pentru ca al treilea să fie unul al împăcării, al concilierii, prin reconsiderarea temei libertăţii.

Demersul criticului este unul prin excelenţă comparatist, prin numeroasele asocieri şi filiaţii între opere literare din epoci diverse, cu structuri şi reliefuri tematice diferite, dar şi prin recursul constant la o critică a „modelelor“: „Avem, de alt­minteri, convingerea că o critică a «modelelor» (aplicată fie la un domeniu al personajelor, fie mai cu seamă la unul al motivelor şi al temelor) nu poate fi ocolită, în clipa de faţă, de nicio cercetare de tip comparatist“. Incursiunile criticului în sfera romanelor „condiţiei umane“ nu se limitează la investigarea unor forme narative, a unor arhitecturi epice particulare, ci, în egală măsură, reuşesc să radiografieze palierele ideatice ale operelor literare, structurile de ordin metafizic pe care se întemeiază un anumit demers epic, privit ca produs al unui „dat originar“: „Fiindcă, în concepţia noastră, romanul «condiţiei umane» îşi are drept obiect numai acele structuri şi numai acele forme ce aparţin datului originar; or, relaţiile interumane instituţionalizate trebuiesc privite ca nişte structuri de un al doilea grad, trebuiesc privite ca nişte date istorice aşadar“. Apelul la concepte ale filosofiei şi ale criticii literare deopotrivă (insubordonarea, revolta metafizică, trufia libertăţii etc.) se întâlneşte, în paginile acestui studiu remarcabil, cu reflecţia asupra diverselor modele romaneşti, în care este regăsită o aspiraţie spre totalitate şi spre coerenţă ontologică şi gnoseologică.

În cazul prozei lui Camus, de pildă, criticul constată o conciliere a conflictului dintre individ şi fenomenalitate, reacţia de revoltă conducând la o reevaluare a şanselor fiinţei umane de a-şi legitima propria identitate:

 

La romancierul francez Albert Camus, conflictul acesta dintre fiinţa umană şi fenomenul existenţei tinde să se rezolve din ce în ce mai puţin printr-o neacceptare, printr-o răzvrătire, şi din ce în ce mai mult printr-o redefinire a fiinţei umane. Înţeleasă ca o unitate de laturi contrarii, fiinţa umană nu mai este însă identificată, ca până acum, cu latura ei spirituală; Camus urmăreşte un proces de „dez-antropomorfizare“ a omului, de remodelare a lui pe baza unor componente inferioare, prin care el să devină asemeni lumii, prin care să se înfăptuiască „nunta“ lui cu lumea. Camus săvârşeşte aici eroarea opusă celor care au definit fiinţa umană exclusiv prin componenta ei superioară, ca „voinţă de putere“ deci. Orice unilateralizare a conceptului fiinţei umane are drept rezultat inevitabil o desfigurare a feţei umane, o distorsionare dureroasă; a nu-l trăda pe om înseamnă a încerca să-i păstrezi intactă imaginea totalităţii sale, impulsurile către înălţimi, ca şi cele către lume, aşadar extremele sale morale. Rupturile de echilibru au să nască monştri.

 

Demonstraţia criticului se dezvoltă progresiv, prin expunerea unor argumente viabile, prin apelul la informaţii filosofice, psihologice, estetice etc., dar şi printr-o tehnică a analogiilor, a corelaţiilor şi asocierilor şi, nu în ultimul rând, printr-o critică a „modelelor“. „Lentoarea exprimând seriozitatea travaliului“, spiritul „flegmatic, ignifug“, de care vorbeşte Gheorghe Grigurcu, ţin mai curând de temperamentul eseistului, fire mai degrabă retractilă decât expansivă, ce-şi camuflează umorile ori entuziasmele, expunând în paginile sale o expresie echilibrată, dar nu echidistantă, apolinică, în care, s-ar părea, zbuciumul interior se resoarbe, iar dinamica personalităţii îşi află un punct de convergenţă. Pe de altă parte, „refrigerenţa“ stilistică ce îşi pune amprenta, nu de puţine ori, pe enunţurile criticului nu diminuează cu nimic amploarea şi ponderea aserţiunilor sale; dimpotrivă, o astfel de austeritate a frazei e cât se poate de adecvată acestui demers marcat de reflexivitate şi de sobrietate conceptuală. Studiul lui Liviu Petrescu este, cum observă Gheorghe Grigurcu, „eminent prin miza mare ce-l animă, ducând la o ambiţioasă structurare a unui material prestigios. Informaţia bogată de ordin filosofic şi estetic, ampriza unei gândiri rafinat-asociative, un stil al limpidităţii expresive, fără adaosul licorilor metaforice, impun un critic «universitar» de prim rang, fortificat prin contactul cu sursele moderne ale disciplinei sale“.

Nu mai puţin însemnat este studiul lui Liviu Petrescu despre postmodernism, Poetica postmodernismului (1996), un studiu ce-şi propune să analizeze, din multiple perspective critice, acest concept controversat, neînţeles de unii, contestat de alţii. E o carte de referinţă, adevărată în aserţiuni, bogată în conţinut ideatic, prin implicarea intelectuală a autorului în definirea şi circumscrierea unor forme şi idei literare, dintr-o perspectivă comparatistă şi fenomenologică. Structurată în trei părţi (Coiful Minervei, În orizontul misterului şi Lira lui Orfeu), cartea îşi propune să radiografieze principalele dimensiuni ale epistemei culturale postmoderne, în opoziţie cu paradigma modernă. Liviu Petrescu observă că

 

postmodernismul presupune un model epistemologic pe de-a-ntregul diferit de cele de până la el; o paradigmă a pluralismului. Impunerea unei astfel de paradigme nu este lipsită de legătură cu efortul pe care îl depune gândirea post-structuralistă, de a evalua conceptul de structură şi pe acela de structură centrată. Noua paradigmă a cunoaşterii va provoca seisme puternice, de care se vor resimţi numeroase ştiinţe particulare, dar în primul rând semiologia, unde se cristalizează o nouă teorie a comunicării, care nu se mai întemeiază pe opoziţia semnificant/semnificat, ci cu precădere pe conceptul de activitate a limbajului.

 

Criticul susţine că poetica romanului modern urmează trei norme generale: neutralitatea (ce va conduce la o viziune romanescă polifonică), imparţialitatea (care e produsul unei poetici a aleatoriului, a hazardului) şi detaşarea (care va genera o poe­tică a derizoriului). Despărţirea de o „poetică a imitaţiei“ este subliniată cu tranşanţă şi supleţe interpretativă de critic:

 

Era postmodernă se va despărţi, după secole de supremaţie, de o poetică a imitaţiei. Ceea ce înseamnă că, pentru romancierul vremurilor noi, nu există nicio semnificaţie pe care sistemele limbii să o preia ca atare şi să o „comunice“; semnificaţia nu trebuie înţeleasă ca o „prezenţă“ din afara limbajului, ci, mai degrabă, ca un rezultat al activităţii semnificanţilor textuali. Sau, cu alte cuvinte, romanul nu merge pe fondul unei „prezenţe“ a sensului, ci, dimpotrivă, pe fondul unei „absenţe“ a acestuia.

 

Ultima parte a cărţii, Lira lui Orfeu, configurează teoretic epoca postmodernă, marcată de disoluţia naraţiunilor ample, dar şi de finalul hegemoniei unui metalimbaj universal, fapt ce va antrena după sine emergenţa limbajelor plurale. Criticul consemnează, de asemenea, tendinţa centrifugă spre fragmentarism, marginalitate şi pluralism care se manifestă în textele postmoderne, în opoziţie cu tendinţa totalizatoare a modernismului. Dacă în romanul tradiţional naraţiunea era tutelată de un principiu cronologic, de un regim al succesivităţii evenimentelor, fapt ce produce o naraţiune de o incontestabilă liniaritate, în romanul postmodern naraţiunea secvenţială, liniară este abolită, realizându-se un efect de naraţiune simultană a evenimentelor, astfel încât temporalitatea se spaţializează, într-o arhitectură narativă de tip nonliniar. Romanul postmodern este definit prin grila antimimetismului şi a fragmentarităţii, printr-o poetică a nonimitativului, astfel încât discursul narativ capătă o dimensiune reflexivă incontestabilă:

 

Poetica anti-mimetică duce, în mod implicit, la o orientare a discursului literar înspre forme ale reflexivităţii; ceea ce ne-a obligat la o trecere în revistă a diverselor procedee ale specularităţii, ale „punerii în abis“ a textului romanesc. După părerea noastră, trăsături ale postmodernismului deţin doar acele procedee speculare ce au în vedere reflectarea nu atât a „enunţului“, cât a „enunţării“. Asumându-şi funcţia de „întemeiere“ a sensului, romanul postmodern îşi propune totodată să asculte de un principiu al indeterminării sensului. Fiindcă ceea ce urmăreşte literatura postmodernă este să realizeze un echilibru precar între procesul de „construire“ a sensului, pe de o parte, şi unul de „de-construire“ a lui, pe de alta.

 

Postmodernismul este circumscris şi valorizat de Liviu Petrescu şi din perspectiva opoziţiei cu umanismul tradiţional, care este deconstruit şi refuncţionalizat, transformat într-un „nou umanism“ („De fapt, post-structuralismul aduce cu sine, totuşi, o rază de speranţă, elemente pentru un nou umanism: romanul postmodern şi-a propus să redescopere plăcerea scriiturii, după cum şi-a propus să redea cititorului bucuria lecturii“). Pe de altă parte, se subliniază că, în spaţiul literaturii române, postmodernismul a fost promovat de reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte şi de reprezentanţii optzecismului. Fără a fi un fenomen de „mimetism“ cultural, postmodernismul românesc câştigă în organicitate, în concordanţă cu o anumită tradiţie literară anterioară. Sintetizând, am putea spune că postmodernismul e interpretat de Liviu Petrescu ca o epistemă de o importanţă incontestabilă în devenirea culturii şi literaturii actuale.

Originalitatea criticului reiese, cum observă Nicolae Manolescu, din permanentele asociaţii şi disociaţii aşezate sub semnul reflecţiei filosofice:

 

Literatura încorporează idei, fiind însă ireductibilă la ele. Eseistul, pornind de la generalitatea filosofică, se reîntoarce la ea cu mâinile pline de recolta pe care literatura i-a îngăduit să o ia cu sine. Observăm şi în acest caz o formă de circularitate: ideea cade pe solul artei ca o ploaie, lăsându-se aspirată şi făcându-l rodnic, şi înălţându-se apoi din nou la cer, după ce a fost expirată de plămânii delicaţi ai vegetaţiei şi ai faunei pământeşti. Şi procesul se reia de la capăt. Acest du-te-vino neobosit între idee şi imagine, între filosofie şi literatură, constituie secretul criticului.

 

Liviu Petrescu, critic literar definit mai ales de „cultul ordinii şi al limpezimii ideilor“ (Ion Pop), rămâne în istoria literaturii noastre contemporane ca un remarcabil hermeneut al ideilor şi formelor literare, un comparatist de o indiscutabilă rigoare şi aplicaţie.

  

Bibliografie critică selectivă

Ov. S. Crohmălniceanu, in România literară, nr. 47, 1969; Nicolae Manolescu, in Contemporanul, nr. 49, 1969; Mircea Tomuş, in Steaua, nr. 5, 1970; Nicolae Ciobanu, in Luceafărul, nr. 2, 1971; Radu Enescu, in Familia, nr. 5, 1971; Nicolae Manolescu, in Contemporanul, nr. 16, 1971; Aurel Sasu, in Tribuna, nr. 18, 1972; Mihai Ungheanu, in România literară, nr. 20, 1971; Mircea Iorgulescu, in Convorbiri literare, nr. 7, 1975; Marin Mincu, in Amfiteatru, nr. 3, 1977; Gh. Grigurcu, in Vatra, nr. 3, 1978; Mihai Dragolea, in Echinox, nr. 8-9, 1979; Mihai Dinu Gheorghiu, in Convorbiri literare, nr. 8, 1979; Nicolae Manolescu, in România literară, nr. 30, 1979; Laurenţiu Ulici, in Contemporanul, nr. 37, 1979; Gh. Grigurcu, in Vatra, nr. 10, 1980; Gh. Grigurcu, Critici români de azi, 1981; Ştefan Avădanei, in Cronica, nr. 40, 1981; Mircea Martin, Singura critică, 1987; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, 1995; Radu G. Ţeposu, in Cuvîntul, nr. 10, 1996; Ion Pop, in România literară, nr. 29, 1999; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, III, 2001; Iulian Boldea, Vârstele criticii, 2005.

 

Iulian Boldea

Un critic al ideilor literare

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)