Liviu Petrescu, cronicar în anii ’80

 

Sanda Cordoş

 

Dezminţind o prejudecată curentă (pe cît de înrădăcinată, pe atît de nefondată), care separă, la noi, critica universitară de critica foiletonistică, Liviu Petrescu a fost atras mereu de actualitatea literară. Interesul autentic este dovedit de practica cronicii literare, susţinute, cu intermitenţe, de-a lungul întregii sale activităţi, în special în revistele clujene Tribuna şi Steaua, deşi n-au lipsit nici colaborările la România literară, Tomis, Viaţa românească ori Caiete critice. Titularul unui curs de literatură comparată, Liviu Petrescu a fost preocupat de literatura română, inclusiv de existenţa ei în contemporaneitate, şi, probabil, defel întîmplător, din toamna anului 1990 a renunţat la cursul care-i adusese renumele academic pentru a propune un curs nou, de literatură română contemporană.

Din această bogată activitate foiletonistică, mă opresc, aici, doar la anii ’80, perioadă în care Liviu Petrescu a susţinut cronica la revista Steaua, care mai găzduia pe atunci, şi în cadrul aceleiaşi specii, textele universitarilor Ion Pop, Mircea Muthu şi, sporadic, Ioana Em. Petrescu. Un articol din 1987 încearcă să explice, de altfel, tocmai mirajul actualităţii. Trei i se par autorului funcţiile literaturii, care întreţin tot atîtea motivaţii pentru fascinaţia exercitată de literatura momentului. Prima este cea a referenţialităţii: „sub acest raport, calitatea de a fi «actuale» o deţin îndeosebi acele opere care conţin aluzii la obiecte sau evenimente dintre cele mai relevante pentru prezentul imediat“. A doua este de ordin axiologic, „ceea ce aduce în discuţie un univers al problematicii şi al valorilor“. Întrucît scriitorul este (într-o concepţie sartriană) „o fiinţă «în situaţie»“ determinată de istorie, literatura pe care o produce „înseamnă, sub acest raport, a aşeza valorile nu într-un «dincolo», ci a le urmări în istorie“. Prin lectură, cititorul îşi clarifică şi se situează el însuşi în raport cu valorile vremii sale. În sfîrşit, a treia funcţie (şi, totodată, motivaţie) este propriu-zis literară: „În această privinţă, o operă poate fi socotită drept «actuală», atunci cînd apelează la codurile cele mai cutezătoare ale momentului“.  Dacă marele public este interesat de actualitate din primele două motive, criticul (cititorul profesionist) îl privilegiază pe cel din urmă, în cazul său „interesul precumpănitor este unul de ordin pur tehnic“.1

Cronicile lui Liviu Petrescu investighează, de fapt, toate cele trei aspecte. Există, în cazul său, o preocupare constantă pentru „felul cum se realizează relaţia dintre viaţă şi text“2, ca şi pentru identificarea temelor din opera citită. Fără să fie un tematist, el are un interes pentru referenţialitate sau, mai corect, pentru reprezentare (întotdeauna în strînsă interdependenţă cu viziunea) în literatură. Vertebrîndu-i cărţile, acelaşi interes susţine şi activitatea cronicarului. Atunci cînd, în anii ’80, dinamica literară anexează tot mai decis livrescul, iar circumstanţele politice fac tot mai dificilă proba referenţialităţii, Liviu Petrescu se ocupă, la rîndul său, complementar, iar nu antitetic, de autoreferenţialitate. Aş remarca, de asemenea, prioritatea pe care o cîştigă termenul de semnificaţie literară (un proces, aşadar, intern), în locul celor de temă şi motiv (care se realizează prin raportare la realitate). Explicaţia cred că se găseşte nu doar în lecturile mai bogate din semantică şi semiotică (deşi există şi ele), ci (şi) într-o repliere terminologică sub presiunea sistemului. În sfîrşit, nu lipseşte din cronica lui Liviu Petrescu examenul procedeelor şi tehnicilor literare, mereu urmărite în acord cu tematica ori, mai ales, cu semantica textului.

Criticul are o manieră ceremonioasă (dar niciodată convenţională) de a se apropia de cărţi, care include, desigur, şi stilistica, şi tonul discursului critic, dar care se regăseşte, mai ales, în atitudinea şi momentele apropierii care pleacă de la volutele ample, reverenţioase şi, totodată, expozitive (autorul recreează mereu contextul cărţii, dacă nu al operei scriitorului discutat) şi trece mai apoi la o apropiere strînsă, aplicată, foarte precisă în analiză şi evaluare. Dacă aceste particularităţi se află, în mare măsură, şi în studiile ori eseurile lui Liviu Petrescu, cronicile aduc în plus o anumită colocvialitate, un spirit nu o dată ludic şi ironic. Criticul are aici o dezinvoltură care, de obicei, lipseşte în cărţi.

La fel ca în deceniile precedente, Liviu Petrescu rămîne un cronicar de proză şi critică literară şi manifestă (mai pronunţat odată cu apariţia unei noi generaţii literare) un interes special pentru debutanţi. Constantă a activităţii sale de critic al actualităţii, preocuparea pentru noutate şi înnoire este formulată decis, ca principiu fundamental, în interviul acordat cîţiva ani mai tîrziu lui Tudor Dumitru Savu:

 

Lucrul cel mai important, atît pentru universitar, cît şi pentru critic, este – am impresia – să nu rămînă în urma timpului, să nu devină prizonier al ideilor şi convingerilor vîrstei mature, să poată să întinerească şi să se regenereze spiritual cu fiecare generaţie pe care o modelează (ca profesor) sau al cărei purtător de cuvînt încearcă să fie (ca şi critic).3

 

Astfel, în cronicile apărute în Steaua, Liviu Petrescu comentează cărţile lui Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad, Ioan Groşan, Cristian Teodorescu, Ioan Lăcustă, Alexandru Vlad, Mircea Nedelciu, Bedros Horasangian, Hanibal Stănciulescu, Răzvan Petrescu, Ion Bogdan Lefter etc. Pe lîngă şansa de a fi citiţi de un critic ce cunoaşte intim (cum puţini alţii la noi) textualismul şi postmodernismul, adică principalele orientări catalitice care le animă, la acea dată, creativitatea, optzeciştii îşi află în Liviu Petrescu un analist subtil care, cu o atenţie distributivă, urmăreşte „constelaţiile tematice“, procedeele narative, reţelele de semnificaţii, tipul de narativitate etc. De cele mai multe ori (şi observaţia e valabilă pentru cronicile criticului în general), aceste texte de întîmpinare depăşesc cu mult simpla prezentare, pentru a propune un demers interpretativ. Analiza (şi interpretarea) este condusă însă întotdeauna spre judecata de valoare; nu o dată, aceasta reuneşte observaţia ori rezerva critică cu aprecierea, amîndouă decurgînd firesc din paşii analizei. Rareori un critic care reuşeşte, precum Liviu Petrescu, să fie, în acelaşi timp, tranşant în observaţii şi generos în apreciere, păstrînd, deopotrivă, buna-credinţă a lecturii şi eleganţa tonului. Deşi socoteşte Caravana cinematografică, cartea de debut a lui Ioan Groşan,  „memorabilă în toate privinţele“, criticul îi atrage totuşi atenţia: „Nu mă simt vrednic de a da sfaturi unui prozator, dar am impresia că povestirea ar fi avut de cîştigat şi în interes, dar şi în haz, dacă aceste mici scenarii nu ar mai fi fost născociri ale protagoniştilor înşişi“.4 Rezerve exprimă cronicarul şi faţă de calitatea ironiei la Ioan Lăcustă („Trebuie să mărturisesc, de asemenea, relativa lipsă de interes cu care am parcurs prozele categorisite mai înainte în grupa basmelor ironice pe teme contemporane; verva ironică, autentică, nu izbuteşte întotdeauna să şteargă impresia de banalitatate“5) sau faţă de motivaţia procedeelor textualiste la Cristian Teodorescu, în Maestrul de lumini:

 

Ca să împing sinceritatea pînă la capăt, am impresia că, în cazul lui Cristian Teodorescu, jocul acesta metatextual nu prea merita osteneala: procedeul s-ar putea să fie, aici, rodul, doar, al unui mimetism de grup. Să subliniem însă că scriitorul întrece, în schimb, mulţi alţi congeneri desantişti prin virtuozitatea pe care o arată într-un registru al ironiei ori în cel al humorului.6

 

Aceeaşi calitate a analizei şi aceeaşi acurateţe a judecăţii le găsim şi atunci cînd Liviu Petrescu se ocupă de cărţile consacraţilor. Citind Vară-primăvară, volumul de proză scurtă al Gabrielei Adameşteanu, criticul nu ezită să folosească superlativul absolut: „Dintre povestirile ce compun acest admirabil volum al Gabrielei Adameşteanu, Dialog şi Întîlnirea pot fi socotite, fără doar şi poate, adevărate capodopere ale modului ironic“.7 Plicul negru, romanul lui Norman Manea, este o carte remarcabilă prin felul în care e tratată tema psihologică şi, mai ales, cea politică, dar şi pentru că are un grad de exemplaritate în ceea ce priveşte mutaţia şi, în consecinţă, noutatea literară românească:

 

Sub raport formal, romanul lui Norman Manea reflectă cu prisosinţă anumite schimbări şi mutaţii ce s-au produs în mentalitatea literară românească din ultima vreme: este cît se poate de limpede, de pildă, că naraţiunea despre Anatol Dominic Vancea vine în contradicţie flagrantă cu noţiunea tradiţională de „operă“ (înţeleasă ca „produs terminat definitiv“), conformîndu-se, în schimb, cu o remarcabilă fidelitate noţiunii postmoderne de „text“ (definit ca „tensiune infinită a scriiturii“ şi impunîndu-se, în consecinţă, prin calitatea sa de excelenţă „fragmentară“).8

 

 

Interesant de observat este faptul că, oricît de disponibil pentru înnnoire, Liviu Petrescu nu creditează noutatea în sine, nu valorizează procedeele înnoitoare atunci cînd ele nu corespund unui plan al semnificaţiilor. Aceasta este rezerva pe care, de exemplu, criticul o avansează în lectura romanului Redingota de Mircea Horia Simionescu: anume, lipsit de o „împlinire într-un plan al semnificaţiilor“, romanul „rămîne, din păcate, valabil mai mult prin latura de digitaţie, decît de creativitate, a unui foarte important scriitor român contemporan“.9 La antipod, cronicarul are obiecţii şi faţă de „excesul de senzaţional“10 ori faţă de „concesii[le] comerciale“.11 Pe acestea din urmă, Liviu Petrescu le identifică şi le amendează nu doar la Mircea Nedelciu, în Tratament fabulatoriu, ci şi în Drumul cenuşii, romanul (în general preţuit al) lui Augustin Buzura: „În ciuda unor mari inegalităţi, ce ţin îndeosebi de formula romanescă, mult mai comercială, Drumul cenuşii rămîne un roman social de o tulburătoare sinceritate şi patos al adevărului, o carte necesară şi reconfortantă“. Tonul are o anume nostalgie atunci cînd constată: „o infuzie masivă de epicitate şi senzaţional, într-o literatură atît de orgolioasă odinioară tocmai cu «sărăcia» ei“.12 Această formulare (între altele) mă face să cred că disponibilitatea pentru înnoire există, la Liviu Petrescu, pe un fond clasic, acolo unde suverane continuă să fie claritatea, concizia, raţiunea.

Acestea sînt, de altfel, valorile pe care, alături de originalitate, criticul le caută şi atunci cînd citeşte cărţile de critică, alese, în general, din rîndul studiilor de comparatistică şi teorie literară. Îşi exprimă o mare admiraţie faţă de Melancolia descendenţei, cartea Monicăi Spiridon13, şi este încîntat de editarea Doctrinei substanţei de Camil Petrescu, căreia îi consacră un veritabil studiu14, tocmai pentru că aici poate lucra cu concepte şi idei literare de anvergură. La o replică critică amplă (teoretică şi comparatistică, nu mai puţin) îl incită şi cartea lui Nicolae Manolescu, Despre poezie,  tocmai pentru că „pe lîngă însuşirile de temeinicie şi  seriozitate, nu-i sînt străine nici anumite stîngăcii sau naivităţi“. Astfel, cronicarul se desparte de autorul său în definirea poeziei, pentru că acesta ignoră importanţa limbajului, în concepţia despre romantism (pe care N. Manolescu îl plasează în sfera poeziei tradiţionale, în vreme ce Liviu Petrescu îl apropie mai curînd de modernism), în maniera în care acesta utilizează termenul de postmodernism. În consecinţă, după o analiză foarte strînsă, judecata este rezervată:

 

Cartea lui Nicolae Manolescu de care ne-am ocupat în rîndurile de faţă este o lucrare de maturitate, o lucrare ce se vrea, în chip vădit, să fie şi doctă, dar şi creatoare, totodată. Fără să reuşească, din păcate, să fie, în cele din urmă, nici una, nici alta, într-un sens deplin al cuvîntului. Despre poezie are meritul însă de a deschide drumul şi de o oferi un exemplu pentru alte proiecte teoretice de anvergură.15

 

Deşi limitat doar la o parte a activităţii sale foiletonistice, excursul de faţă îmi permite să observ că, în figura lui Liviu Petrescu, literatura română a avut, pe durata mai multor decenii, un cronicar devotat şi responsabil, care a adus o contribuţie însemnată la discernerea şi fixarea valorilor creativităţii literare aşa cum le înţelegem şi le acceptăm azi.

 

Din volumul Spiritul critic la Liviu Petrescu

(coord. Sanda Cordoş),

în curs de apariţie la Editura Limes.

 

Note

1. Liviu Petrescu, Mirajul actualităţii, in Steaua, anul xxxviii, nr. 11, noiembrie 1987, p. 8. Există şi alte texte în care Liviu Petrescu scrie despre actualitate în literatură. Este şi cazul articolului Despre „actualitate“, care deschide volumul Scriitori români şi străini, Cluj: Dacia, 1973, p. 7-8, în care criticul subliniază acelaşi „accent axiologic“ pe care actualitatea (şi actualizarea) unei opere literare îl presupune.

2. Liviu Petrescu, Aripa grifonului, in Steaua, anul xxxii, nr. 1, ianuarie 1981, p. 30.

3. „Artistul nu dă soluţii, nici indulgenţe. El alungă, doar, somnul“.  De vorbă cu istoricul şi criticul literar Liviu Petrescu,  interviu de Tudor Dumitru Savu, in Tribuna, nr. 51, 19-25 decembrie 1991.

4. Liviu Petrescu, Ioan Groşan: Caravana cinematografică, in Steaua, anul xxxvi, nr. 7, iulie 1985, p. 38.

5. Liviu Petrescu, Ioan Lăcustă: Cu ochii blînzi, in Steaua, anul xxxvi, nr. 5, mai 1985, p. 52.

6. Liviu Petrescu, Cristian Teodorescu: Maestrul de lumini, in Steaua, anul xxxvi, nr. 6, iunie 1985, p. 39.

7. Liviu Petrescu, O „nostoistie“, in Steaua, anul xl, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1989, p. 43.

8. Liviu Petrescu, Alegoria prudenţei, in Steaua, anul xxxvii, nr. 10, octombrie 1986, p. 32.

9. Liviu Petrescu, Roman şi intertextualitate, in Steaua, anul xxxv, nr. 12, decembrie 1984.

10. Liviu Petrescu, Ce este iepicu şi cum se lasă el urnit, in Steaua, anul xxxvi, nr. 1, ianuarie 1985, p. 38.

11. Liviu Petrescu, Textualism şi falanstere, in Steaua, anul xxxvii, nr. 11, noiembrie 1986, p. 29.

12. Liviu Petrescu, „Lupta cu îngerul“, in Steaua, anul xl, nr. 7, iulie 1989, p. 33.

13. Liviu Petrescu, Dialectica noului şi vechiului, in Steaua, anul xl, nr. 8, august 1989.

14. Liviu Petrescu, Camil Petrescu din nou în actualitate, in Steaua, anul xxxix, nr. 6, iunie 1988, p. 31-32.

15. Liviu Petrescu, Nicolae Manolescu despre poezie, in Steaua, anul xxxviii, nr. 9, septembrie 1987, p. 23-25.

  

 

Sanda Cordoş

Liviu Petrescu, cronicar în anii ’80

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)