Convorbiri cu dl Gary (II)

 

 

Mihai Barbu

 

 

Prezentul dosar cuprinde şapte „piese“ transcrise fidel după interceptările telefonice şi după înregistrările făcute de Securitate în interiorul locuinţei lui Ion D. Sîrbu în perioada 1 martie 1982–22 septembrie 1983. Aceste texte aduse, acum, pentru prima oară la lumină sunt rodul cercetărilor noastre de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Credinţa noastră este că acest consiliu a fost înfiinţat pentru deconspirarea (şi nu pentru conspirarea) fostei Securităţi. Din acest raţionament logic privind spiritul cnsas-ului, am considerat necesar să luminăm acele părţi necunoscute, până în prezent, ale biografiei unui scriitor subteran major al literaturii noastre. Majoritatea interceptărilor au ca subiect discuţiile pe care le are scriitorul, cu diverşi musafiri care îi trec pragul casei, despre unica sa călătorie în Vest. Din lectura acestui puzzle ne putem da seama că scriitorul intuieşte faptul că Securitatea i-a dat paşaportul în ideea că nu se va mai întoarce şi că, asemenea multor colegi de detenţie, va rămâne acolo să ceară azil politic. Lungul său monolog despre aventura sa occidentală ne îndreptăţeşte să credem faptul că, pentru afrontul de a se reîntoarce în ţară şi de a muri de gât cu cei care au adus România de râpă, scriitorul a fost pedepsit exemplar. Visul său de a intra în bibliotecile occidentale sau, pur şi simplu, de a se plimba pe stradă pentru a simţi spiritul locurilor se va nărui definitiv. Deşi scriitorul este optimist în ceea ce priveşte efectuarea unor noi voiaje în Occident, avem dovada palpabilă (vezi „piesa“ nr. 6) a faptului că Securitatea a intervenit concret pentru a nu i se mai permite lui Sîrbu ieşirea în lume. Menţionăm că toate sublinierile din textele de mai jos [publicate de revista noastră cu bold; n.n., Apostrof] aparţin Securităţii, iar cititorul poate constata, astfel, ceea ce prezenta interes pentru ofiţerii şi subofiţerii poliţiei politice. Textele scrise în italice sunt comentariile (minime) pe care le-am făcut, doar pentru a aduce precizările necesare (acolo unde era cazul) pentru o mai bună înţelegere a textelor prezentate.

 

  

1. „Suru“ strânge bani să plece din nou, peste doi ani, în Vest

  

De întâi martie 1982, în jurul orelor 11 şi 20, „Suru“ a fost chemat din Franţa, de la Chamonix, de către un cetăţean Daniel. „Suru“ îi spune că i-a scris o scrisoare şi că intenţionează să facă o călătorie la Baia Mare pentru a prezenta un raport verbal rudelor lui Daniel. Îl roagă pe Daniel să dea un telefon la Lyon familiei Couriol şi în r.f.g. lui Negoiţescu. Daniel îi spune că a început să strângă bani deoarece vrea ca în vara aceasta, sau cel târziu la anul, să facă o călătorie în România. „Suru“ se interesează de toţi membrii familiei lui Daniel şi speră ca peste doi ani, când va avea bani, să mai facă o deplasare în străinătate. Restul convorbirii nu prezintă interes operativ.

(Convorbirea între cele două rude – Daniel era fiul unui unchi al scriitorului, plecat în anii ’20 ai secolului trecut din Valea Jiului în Franţa – a avut loc în limba franceză, iar traducerea s-a făcut, în rezumat, de căpitanul P. M. Acest inconvenient a fost surmontat, de Securitate, în nouă zile. Înregistrarea, conform notei Strict secrete înregistrate cu nr. 0025151, din 3.03.1982, a fost făcută în prima zi a lunii martie, iar rezoluţia s-a pus într-un interval mult mai lung decât în cazul discuţiilor în limba română. Discuţia nu a prezentat însă un interes prea mare pentru Securitate. Prin urmare, Nota a fost dată „în exploatare“.)

  

2. Monologul lui Gary despre călătoria sa în Occidentul plin de agenţi ai Securităţii („Din zece – şase erau turnători!“)

  

În data de 30 iunie 1982, Securitatea din Craiova termină de transcris, pe trei file, ceea ce înregistraseră cu o zi înainte cu ajutorul postului 11isdt în casa scriitorului Ion D. Sîrbu. Se pare că ceea ce aflase Securitatea cu acest prilej îi stârnise foarte tare interesul, pentru că majoritatea rândurilor sunt subliniate. În acea perioadă, numele de cod pe care îl atribuise Securitatea obiectivului său era „Suru“. Pentru operativitatea transcrierii, Securitatea foloseşte, în mai multe rânduri, doar iniţiala („S“). Rândurile de mai jos sunt interesante atât pentru cercetător, cât şi pentru cititorul de astăzi, pentru că Sîrbu se exprimă liber (el nu avea de unde şti că omniprezenta Securitate îi asculta atât telefonul, cât şi tot ceea ce vorbea în casă), discutând despre unica sa călătorie în Vest. Lungul său monolog lămureşte felul în care s-a desfăşurat, fără nimic idilic, călătoria sa. Exemplarul unic, strict secret, înregistrat sub nr. 005459, din 5.07.1982, la Inspectoratul Judeţean Dolj al Securităţii, are un titlu simplu şi expresiv:

  „suru“

„Suru“ discută în cameră pe marginea călătoriei făcute cu câteva luni în urmă în străinătate.

„Suru“: – Lucrul cel mai important, e faptul că, totuşi, trebuie să recurg la o sticlă de alcool ca să-ţi spun nişte lucruri pe care puteam să ţi le spun oricând. Din ce materie suntem făcuţi noi, oamenii? Mândria sau decenţa, ştii, ce m-a împiedicat să-ţi spun cât de mult am suferit la... şi la... din cauza faptului că nu m-am hotărât să rămân. A fost ceva îngrozitor, ştii? Intram în biserici şi mă gândeam: Rămân sau nu rămân? Trebuia să iau o hotărâre. Eram tăiat de aici şi până aici, adică oriunde mă duceam, duceam această tăiere cu mine. Şi atunci îmi ardea mie să... Ca să scap de cumpărături am trimis banii la Couriol-i. Ce să cumpăr? Ce să-ţi fi adus?...

(„Suru“ continuă să povestească despre varietatea articolelor întâlnite – raioane întregi de plicuri, timbre, ilustrate, felicitări, mii de rujuri, mărgele. A vrut să cumpere o maşină de scris, dar aceste maşini erau „fără litere româneşti“. I s-a spus că poate face comandă, dar asta cerea timp.)

„Suru“: – M-am gândit la maşina de scris. Îmi pare rău că nu..., dacă aveam maşina de scris la mine... Bebi [e vorba de sora scriitorului, Irina Sîrbu din Petroşani, n.n.] n-a vrut să-mi dea manuscrisele la gară. Adică eu aveam cu mine manuscrisele că scrisesem din romanul ăsta şi din celălalt încă puţin. Şi zic: „Pentru orice risc, cum o fi o fi!“ Nu m-au căutat în gară. Că de prudenţă mi le-a reţinut sau... eu nu pot să-mi dau seama. Dar vreau să spun un lucru: că în clipa când respectivul s-a uitat la paşaport: „– A! Tovarăşul...“ [„S“ pronunţă numele său, ne lămureşte Securitatea.] Pe cealaltă a scos-o şi a verificat-o în altă cameră şi m-au dat afară. Doamna era din Câmpina, farmacistă, mă-nţelegi?, şi avea două bagaje. Şi au zis: „Lăsaţi-vă bagajele şi mergeţi dincolo“ şi pe mine m-au lăsat neatins, adică nu s-au atins nici măcar să-mi deschidă bagajele. Lucrul ăsta, mie mi-a dat mult de gândit. Nu cumva era ordin de la Securitate să mă lase să trec cu tot ce am? Nu cumva ăştia mi-au dat a înţelege? Dar ce era? De ce la aia i-au desigilat valizele? Asta, la Curtici. Doamna este farmacistă în Câmpina. S-a întors. Pleca în Spania. Mă înţelegi? De ce? Când pe mine, absolut deloc. Puteam să trec, cum să-ţi spun, cu toate fişele mele, mă! Bebi a reţinut, însă, manuscrisele mele. Adică aveam manuscrise de-ale mele dar toate tipărite, adică neinteresante. Dacă aveam început romanul ăsta „Şoarecele...“ Nu ăsta de care am scris ci celălalt din care scrisesem deja o sută de pagini şi nuvela respectivă, pe care le aveam în manuscris. Adică aveam şi copia dar o lăsasem la Bebi. Puteam să...  Aveam o operă pe care puteam s-o continui. Fără fişele respective nu puteam s-o continui. Nu am avut la mine nimica. N-am avut. Eu nu spun că dacă aveam ceva, cântărea. Totul se poate reface. Da’ spun că toţi românii pe care i-am întâlnit erau nefericiţi. Mă înţelegi ce vreau să spun? Şi erau mult mai dotaţi pentru adaptare decât eram eu. Erau beţivi în ultimul hal. Ori eu eram o ocazie pentru beţie. Eu abia mă abţineam să nu beau. Zic: Ce mă aşteaptă aici? Nu? O disperare şi într-o zi mă duc, că-i foarte ieftin vinul. Nu? Şi mă anesteziez. Nu zic că şi asta mi-a trecut prin cap. Dar faptul e, cum să spun?, m-am obişnuit. Că asta este ultima explicaţie: să mor de gât cu regimul, îmi face plăcere să-l văd murind, toată viaţa mea şi toate organele mele sunt reacţionare. Dar eu nu pot trăi decât văzând spasmele, adică eu am murit (? [semnul de întrebare aparţine Securităţii, n.n.]). Adică eu am dat o bătălie. Dacă comunismul era, dacă fabricile prosperau, dacă industria noastră era fantastică, dacă inginerii erau Dumnezeu, mă înţelegi?, într-o lume în care aşa cum a fost planificat, eu aş fi fost un căcat în ploaie. Înseamnă că eu trebuia să umblu pe nişte străzi în care totul era progres, civilizaţie şi secolul xx. Ori eu umblu pe nişte străzi în care totul este eşecul exact a ceea ce, a tot ceea ce am crezut eu. Deci, eu sunt absolut victorios într-o bătălie în care umanismul meu filosofic aruncă o bătălie cu nişte tâmpiţi care n-au înţeles filosofie, care n-au ştiut, au aplicat tâmpit filosofia, care n-au ştiut ce înseamnă poporul român, ce înseamnă industrie, ce înseamnă civilizaţie, care este influenţa de cultură şi civilizaţie, ce înseamnă secolul xx, ce înseamnă aplicarea ştiinţei peste sclavagism, ce înseamnă ţăranul adus brusc la oraş şi făcut filosof şi activist. Adică sunt nişte lucruri care, pe care am mizat cu ele în ţară. Nu? Care e viaţa mea interesantă în Occident? Mă înţelegi? Trebuia să umblu trei sute de km ca să găsesc un om care să-l intereseze ce-i spun eu? A! Eu puteam să scriu nişte lucruri interesante dar mă înţelegi ce vreau să spun? Dar, adică, eu am venit la voi, la suferinţa de aici, care suferinţă este o formă de viaţă. Aia i-am spus acum lui Eta, că suferinţa noastră este o investiţie fantastică. O mare investiţie cultă! Nu suntem cu trei sute de ani înaintea francezilor în materie de experienţă politică (! [semnul exclamării aparţine tot Securităţii. La fel, şi în intervenţiile grafice de mai jos, n.n.]). Este absolut. Ştii cum sunt francezii?  Ca pe vremea când ni se cereau nouă primele autobiografii. Cam asta e faza lor de evoluţie mentală în materie de dictatură, de comunism, de Rusia sovietică. „Domnule, o-ho-ho, dacă n-am scris de 50 de ori autobiografia şi prin câte am trecut.“ Ce să stau eu cu tâmpiţii ăştia, să le explic că nu e bine acolo, n-am argumente. E plină Germania de oameni care au făcut puşcărie, că au suferit, că nu ştiu ce. Nimeni nu-i ascultă. Pe ei nu-i interesează suferinţele lor. Şi ce? Mă înţelegi? Nu-i numai plictisitor dacă nu spui că ai făcut puşcărie... (?) Nici măcar rudele mele, nu le făcea plăcere, asta admitea aşa cum am zis, de exemplu că ai hernie. Am făcut puşcărie ca şi cum ai spune că ştiţi că am o hernie grea. Am cam încetat să spun că am hernie. Dându-mi seama de realitate nu am mai visat. Primul şoc care l-am avut, cel mai cumplit a fost faptul că nu trebuie să spun că am făcut puşcărie şi că sunt vesel. „Nemţii înţeleg greu“, mi-a spus dl. Polak. Culmea este că vorbea româneşte cu mine acasă. Vorbea o românească puţin pedantă, adică cu un efort de corectitudine şi perfect ungureşte. El e evreu... La serviciu vorbea corect, tot pedant, o limbă pretenţioasă şi rară. L-am înţeles. Adică nu am voie să spun că asta nu face plăcere nimănui. „Eu ştiu de la Krinovac (?) că aţi fost la puşcărie, că aţi suferit şi că aveţi o pensie care nu este o pensie normală. Sunteţi un om tânăr. La noi se pensionează la 67 de ani şi în meseria de literat în care lucraţi nu se pensionează niciodată, nimeni. Există secretari literari care ies la pensie. Dumneavoastră sunteţi, deja, de zece ani la pensionar. Aproape zece ani... Nu spuneţi asta. Nu o treceţi în acte, rămâneţi secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova. Doctoratul îl aveţi pentru că doctoratul dv. este logic: dumneata nu puteai ajunge asistent şi conferenţiar fără doctorat... Deci, doctoratul ăsta e german. Aţi scris o lucrare, aveţi aici trei, patru lucrări, citate (în cărţi) de filosofie, fiecare... Aveţi doctoratul. Pentru că nu se poate să fii doctor fără licenţă (râde), să fii profesor universitar, adică asistent şi conferenţiar, fără să fii avut un doctorat, cât de cât o lucrare“. Ori eu aveam patru lucrări filosofice citate acolo. „Doctor S, teoretician de dramă al Teatrului Naţional Craiova“ şi cu titlul ăsta m-ar fi băgat. I-am spus d-lui Pollak: „Totul era fals“. Nu-mi plăcea să mă întâlnesc cu secretari literari pentru că mă punea într-o situaţie falsă. Şi nu faţă de mine, pentru că eu sunt dispus să spun sincer totul, dar faţă de ei. Adică, ca ce chestie să mint, să mint că sunt secretar literar şi nu pensionar de boală. De ce m-am îmbolnăvit? De ce am fost dat afară de la teatru? De ce nu mai sunt secretar literar? De ce? Adică aceste lucruri am venit să le spun şi tocmai aceste lucruri îmi interzice să le spun. N-am spus aici la nimeni chestiunea asta. A! O plimbare! N-aveam voie să spun că... Nemţii nu vor să aibe încurcături diplomatice cu... că m-am plimbat aşa... Însemna să mă prezint secretar literar şi, atunci, mă întrebau despre Istoria teatrului lui Georgescu, că ce relaţii aş putea stabili... şi eu nu aveam nici o delegaţie. Eram un escroc, nu? I-am explicat domnului. Trebuia să declarăm. Ce să declar? Că sunt colaborator ştiinţific al Academiei. Atunci făceam o lucrare ştiinţifică abstractă şi mergeam la biblioteci şi era altceva. Eu am vrut să văd piese literare. Totul a ieşit bine până la urmă în sensul că nu m-am dus la toate audienţele. Am spus că nu rezist. 

(În continuare, „Suru“ spune despre dificultatea pe care ar fi întâmpinat-o să ajungă la aceste audienţe care se ţineau în locuri diferite ale Berlinului, oraşul fiindu-i necunoscut.) 

„S“: – Românii, absolut lichele. Peste tot eram avertizat că ăla e lichea, că ăla e turnător, că ăla e aşa, ăla e aşa. Până la urmă am spus: „evit să mă mai întâlnesc cu români“. Cei mai cumsecade erau foştii legionari. Dar ceilalţi – comunişti de-ai lui Gheorghiu-Dej, erau anarhişti, erau social-democraţi, erau ţărănişti, erau partizani, erau foşti militari, foşti capitalişti, erau majoritatea agenţi ai Securităţii de la Bucureşti. Asta ştiam, miroseam. Aici nu au atâţia turnători. Dar acolo, cum să spun, din zece – şase erau turnători. Asta spuneau şi Negoiţescu şi Balotă cu care mă întâlnesc aşa solemn şi nu pronunţăm un cuvânt despre ţară (despre conducătorii statului).  

(În continuare „Suru“ vorbeşte despre stilul său de muncă, despre romanul care în scurt timp va fi gata, despre faptul că ţine foarte mult la sora sa etc.)

A redactat pentru Securitate (şi pentru posteritate) plt. O. A. 

În ziua de 5.07.1982 şeful tov. lt.-col. Vîlceanu îi cere acestuia să prezinte nota tovarăşului colonel Lungu şi să facă propuneri de lucrare a Obiectivului în dui (dosar de urmărire individuală). 

În ziua următoare, 06.07.1982, colonelul Lungu face următoarele observaţii: În această ultimă parte a discuţiei lui „Suru“ acesta apreciază că „cei mai cumscade erau legionarii“. Să analizăm ce surse îl pot aborda pe „Suru“ pentru a vorbi de legionarii care l-au abordat şi ce probleme au pus în discuţie. Să urmărim, de asemenea, dacă în ţară contactează pe unii dintre legionari sau descendenţi ai acestora.

   

3. Scrisoarea către Alice sau O scrisoare pierdută (de Securitate)

  

În data de 18 octombrie 1982, Securitatea termină de transcris o discuţie pe care o are Ion D. Sîrbu, la domiciliul său, cu doi oaspeţi veniţi din străinătate. După ce citeşte documentul, şeful locotenent-colonelului Vîlceanu îi cere acestuia să ia legătura cu Serviciul 3 pentru a identifica cine sunt vizitatorii. „Dacă se mai află în ţară să cerem control pentru găsirea scrisorii.“ De această dată, Securitatea s-a mişcat mai încet decât Florica şi soţul ei, cetăţeanul francez. Scrisoarea către Alice a ajuns, astfel, la destinatar. Această discuţie prezintă un interes major pentru istoria literară. Acum, Sîrbu este convins că a fost lăsat să plece în străinătate nu pentru că era „un băiat frumos de la Craiova“, ci pentru a-i da ocazia de a rămâne, definitiv, în Vest. Metoda au aplicat-o cu succes şi polonezii şi, cu excepţiile de rigoare, şi românii. Mulţi colegi de detenţie au fost lăsaţi să plece în aceeaşi perioadă, dar suspiciunile fiecăruia că celălalt ar fi agentul Securităţii tulbură definitiv relaţiile de odinioară. Sîrbu se întoarce şi drept pedeapsă el nu va mai primi niciodată paşaportul pentru a călători în Vest.

  

„suru“

 În jurul orei 12, în cameră la „S“ au loc discuţii la care participă „S“, Florica şi soţul ei, cetăţean francez.

„S“ spune că atunci când va merge într-o nouă călătorie în străinătate va căuta să stea cât mai mult în biblioteci, va citi mult, se va plimba mult pe străzi.

Florica: – Bine, atunci a fost prima oară...

„S“: – Da, gândeşte-te cât am văzut, nu?

Florica: – Nu, dar e vorba despre starea de spirit. Eraţi prea crispat, eraţi pesimist. Parcă-mi dăduserăţi şi mie... eu care, de obicei, sunt optimistă.

„S“: – Dragă, era unica mea şansă, înţelegi, de a vedea Occidentul. Şi ăştia aproape că mi-au dat cu piciorul în fund. Acuma v-o spun ca la nişte copii, adică sentimentul pe care l-am avut este ăsta. „Dă-te-n măta şi nu te mai întoarce!“ Ştii, cumva aşa a fost, obiectiv. Te rog să mă crezi. Te rog să mă crezi! Era în perioada când polonezii dădeau drumul la toţi intelectualii. Şi politica asta... toţi care ar putea într-un caz de să devină nişte... nu ştiu ce, adică rezerve, toţi, toţi. O serie întreagă de colegi de-ai mei, de puşcărie, vreo zece care sunt, unul e şeful Bisericii greco-catolice, unul... nu ştiu ce al Academiei, unu-i cutare, unu-i cutare, toţi au primit paşaport odată cu mine. Cum era să mă cred că mi-au dat pentru că sunt craiovean frumos. Mi-au dat pentru faptul că sunt din categoria aceasta de foşti puşcăriaşi – de care vrem să scăpăm. Adică dacă voiam să rămân, ei nu ziceau.... „Bine că a rămas, dă-l dracu!“ şi scăpau de-o grijă. Adică eu, aici, la Craiova nimeni nu se uita chiorâş la mine. Ce e cu mine? Cum e? Are încredere în mine, ori acolo, peste tot – cum mi-au dat paşaportul? Uite nu i-am cerut nimic, deci e suspect, ştii? Adică, ştiţi... o acuzaţie pe care o am, voi mă ştiaţi, nu mă temeam de voi, dar în Germania, mă înţelegeţi? Toţi colegi de-ai mei. „Cum ţi-au dat drumul?“ ca şi când asta era... precis agentul Securităţii şi m-am dus să-i provoc pe ei... 

Cetăţeanul francez: – Culmea tacticii. Să dai un paşaport cuiva ca să fie acolo să suspecteze.

„S“: – Şi la vamă, nimic la vamă... Eu am avut un scandal cu ăştia de la teatru, cu turnătorii de la teatru şi m-au reclamat şi atunci: într-o zi mă prinde colonelul pe stradă, era beat, înţelegi, beat. Şi mă ia de braţ în faţa teatrului şi eu nu vreau să mă las îmbrăţişat de un colonel. Duhnea ţuică fantastic. Mă ia în braţe. Eu mă duceam la cinema, la Patria. Îmi spune: „S-a rezolvat! S-a rezolvat!“ Ca pe urmă să-mi spună Dincă: „Eeee, e şmecher, ştii, şi asta e o tactică, îmi zice. Te îmbrăţişează în faţa Teatrului ca tot teatrul să creadă că te-ai înţeles cu el, ca de-acum încolo, nu ştiu ce... Înţelegi?“ (La această afirmaţie a lui Sîrbu, Securitatea pune pe margine două semne „?!“ care arată, desigur, nedumerirea lor vizavi de comportamentul unui ofiţer de-al lor!)

Cetăţeanul francez: – Asta e meseria lor...

Florica: – Sunt buni în meserie, în orice caz...

„S“: – Bine, dar şi ţara este opera lor. Aşa cum este ţara asta este opera lor. Să ştii că ei se laudă că fiecare al şaselea om e contactat. Dar, orice om contactat, fie că colaborează, fie că a refuzat să colaboreze, fie că are grijă că va fi prins într-o zi că n-a colaborat cinstit, fiecare acest om nu lucrează decât cu un sfert de energie, restul energiei este un şancru [sifilis, în limbaj popular petrilean] interior care-l macină. Înţelegi? Eu ştiu asta din puşcărie. Cel pe care-l recrutează să denunţe ce vorbeam noi în puşcărie, murea. După şase luni murea pentru că, pentru faptul că avea grija de a juca dublu, de a... înţelegi?  Ori, ori asta nu e uşor, ştii? 

În continuare, discuţia se poartă pe marginea volumelor lui „S“ ce vor urma să apară. „S“ roagă pe cei doi musafiri să meargă la Alice să-i dea nişte bani chiar dacă va refuza şi să-i dea o scrisoare (pe care chiar în acel moment „S“ o înmânează celor doi musafiri).

„S“: – Este o scrisoare pe care o pot s-o trimit şi prin poştă, adică, nu vă... dacă v-o găseşte, ori cum să spun, la vamă poţi s-o dai fără niciun fel... că nu vreau.. eu nu, nu vreau să vă complic existenţa cu nimic.

Florica: – Da, ştiu eu că dv...

„SURU“ spune celor doi musafiri că Regman s-a întors; Doinaş pleacă la primăvară, continuând să discute pe marginea lui Negoiţescu, care în prezent se află în străinătate. 

„Suru“ spune că, la mare, a vorbit despre cei doi – Florica şi soţul ei – lui Romul Munteanu, despre problema traducerilor făcute de Florica şi soţul acesteia. Florica se arată foarte interesată de această problemă de traduceri, rugându-l pe „S“ să ia legătura cu Munteanu şi dacă acesta are o listă anume că le-o trimită. „S“ spune că o să discute această problemă a traducerii şi cu Căpraru de la Cluj, de asemenea, cu Iacoban de la Iaşi. Florica îl întreabă în continuare pe „S“: – Pe la Revista de etnografie nu cunoaşteţi pe nimeni?

„S“: – Cum să nu? De ce?

Florica: – Aşa, că poate le trimit şi eu vreun articol. Pentru că ar fi publicat într-o revistă de specialitate şi atunci ar fi mai interesant. Pentru că eu fac prezentările astea în reviste literare, dar nu sunt direct legate de teza mea.

„S“: – Adică, ce ai vrea să publici?

Florica: – Ceva despre basm, despre basmul românesc.

„Suru“ spune lui Florica că îl cunoaşte pe Bîrlea şi pe mulţi alţii, pe Mircea Popa.

În continuare, Florica spune că luni vor pleca împreună cu Tudor. 

„Suru“ spune că ar vrea să dea o scrisoare lui Negoiţescu în care să-l informeze „... am primit un pachet de 20 kg dar află că, deşi tu în toate scrisorile mă întrebi de cafea şi de şocolată, niciun gram de cafea şi de şocolată nu am primit“. În continuare „S“ povesteşte celor doi musafiri despre conţinutul alterat din cutiile de conserve primite. Discuţia se poartă, în continuare, pe marginea sănătăţii lui „S“, după care cei doi musafiri îşi iau la revedere şi pleacă (ora 13 şi 18 minute).

(Textul a fost redactat de plt. O. A.)

Securitatea a aflat, operativ, cine sunt cei doi oaspeţi ai scriitorului. „Este vorba de lectorul francez care a fost la Universitatea Craiova căsătorit cu o româncă la care, fiind în străinătate, a găzduit un timp obiectivul nostru. Francezii respectivi sunt în atenţia u.m. 0954. Când s-a primit materialul acesta plecaseră din Craiova. S-a discutat cu lt.col. Mătricună Ion, şeful compartimentului 0954 care va întreprinde măsurile necesare.“

 

  

4. Cine este străinul din insula Creta?

  

În ziua de 23 octombrie 1982, în jurul orei 20,00 în cameră la „S“ s-au purtat discuţii la care au participat „S“, Lizica, Diana (fiica doctorului Paleacu şi a lui Dita) şi un cetăţean grec. Din discuţii a rezultat că cetăţeanul grec este student în anul iv la Medicină şi este originar din Creta. Pornind de la vizita cetăţeanului grec şi a lui Diana, „S“ şi Lizica au amintit de vizita făcută, cu ani în urmă, de grecul Carandino, critic de artă, acum în vârstă de 78-80 de ani. „S“ povesteşte despre alţi greci pe care îi cunoaşte: Ţaţos, Dioslenis, Menelaus Ludenis [sic!]. Se poartă discuţii despre cultura şi civilizaţia greacă, germană, italiană. În continuare, „S“ şi Lizica aduc în discuţie problema unor medicamente trimise de Negoiţescu pentru Lizica. Cei doi îi cer lui Diana relaţii în legătură cu modul lor de folosire. Nu au rezultat alte date de interes operativ.

Redactat plt. O. A.

Potrivit exemplarului unic „Strict secret“ nr. 0088434, din 26 X 1982, lt.-col. Vîlceanu trebuia să identifice străinul. „Diana este în atenţie la problema învăţământ.“ Din păcate pentru istoria literaturii, Securitatea nu se preocupa, atunci când înregistra scriitorii, de ceea ce credeau ei despre civilizaţiile greacă, germană şi italiană. Ea trebuia, neapărat, să afle cine e Străinul care tulbură apele în Cetate.

   

5. Un ceferist din Malu Mare nu poate pricepe cum s-a format, în Polonia, „Solidarnos ’c’“. Şi, mai ales, cine le-a dat voie...

  

Discuţia înregistrată pe care o reproducem mai jos e relevantă în ceea ce priveşte felul în care erau percepute de omul simplu şi de un intelectual de marcă probleme globale ale omenirii. Dincolo de marea dispută sovieto-americană care se dădea pe toate planurile, un ceferist din Dealu Mare (o localitate la 12 km sud de Craiova) observă apariţia unui fenomen care părea, în acea vreme, de neexplicat: naşterea primului sindicat liber din lumea comunistă. El se întreabă, pe bună dreptate, cum a fost posibilă apariţia libertăţii într-un sistem totalitar. Ceferistul intuieşte că s-a petrecut ceva total neobişnuit într-o societate în care libertatea era „raţionalizată“ şi se dădea doar „pe cartelă“. Privind retrospectiv, ne dăm seama că ceferistul a înţeles că, odată cu apariţia „Solidarităţii“, mersul lumii comuniste nu va mai fi acelaşi. Sîrbu se declară însă, ca om de 60 de ani, un bătrân ieşit din istorie care se gândeşte (doar) la moarte şi la Dumnezeu...  

În ziua de 11 septembrie 1983, ora 21 şi 10 la „Obiectiv“ se găseşte un cetăţean al cărui nume nu rezultă şi au următoarea conversaţie:

Cetăţeanul: – Aşa au făcut cu ăştia... cu un avion de spionaj că mai aterizase unul de la baza americană care se apropiase de zonă.

„Ob.“: – Ăsta este un război de informaţii, un război pe viaţă şi pe moarte între ei.

C.: – Radarul l-a interceptat şi pe ăla, că acolo sunt cele mai grozave baze ruseşti. Că voiau să facă o experienţă balistică. Ruşii nu trebuiau să facă experienţa asta şi acuma a coincis.

„Ob.“: – Da, acolo în Alaska, au. Dar nu vezi ce se întâmplă în lumea asta? Oameni nevinovaţi care cad victime cine ştie cărui joc de şah.

C.: – Americanii au luat măsura că nici un avion sovietic să fie primit de ei dar nici să ducă la ruşi. S-au boicotat la unele jocuri olimpice. Dar, se zice că nu va afecta această criză tratativele de la Geneva şi livrarea de cereale. S-ar zice că frontierele noastre sunt sacre şi inviolabile. Că sunt paranoici asta nici că se exclude, ăsta e un cuvânt de sinteză care le dă adevărata lor faţă.

„Ob.“: – Dragă, sunt consecvenţi. Ei niciodată nu au minţit în legătură cu scopurile lor. Ei sunt tot timpul în defensivă, ei nu vor să piardă.

C.: – Ei sunt învăţaţi să trăiască bine. Ei nu vor să piardă. Sunt zone ale lor de influenţă, unde nu au permis la nimeni să intre.

„Ob.“: – Ruşii, dacă ar fi dat cele trei insule la japonezi, ar fi obţinut asistenţa tehnică de la japonezi dar ei nu dau înapoi. Singura ţară din care şi-au retras armata a fost România. Asta o s-o plătim noi într-o zi.

C.: – Nu e singura. Mai e Austria...

„Ob.“: – Nu, în România au stat până în 1955 [sic!].

C.: – Dar de ce Budapesta, care e microfonul-difuzorul Moscovei, spune: „eu am viaţa mea internă, piaţa mea, viaţa mea spirituală, comerţul meu, industria, tot ce vrei“. Uite şi în Polonia, chestia asta pe care nu pot s-o înţeleg cât oi trăi cu „Solidarnosc“. Cum au putut realiza chestia asta? Cum de s-a permis? Asta nu pot eu să înţeleg şi nu pot să înţeleg!

„Ob.“: – Unde lucrezi acum?

C.: – La C.F.R.

„Ob.“: – Da, da, unde la C.F.R.

C.: – Aici, la Malu Mare.

„Ob.“: – La Malu Mare?

C.: – În orice caz, trăim nişte momente pe care nu le-am întâlnit până acuma.

„Ob.“: – Oricum, eu sunt bătrân, am ieşit din istorie. Orice om la 60 de ani se gândeşte la moarte, Dumnezeu. Nu ştiu dacă există sau nu există, singur mă bucur că nu am copii. 

C.: – Să cadă victime...

„Ob.“: – De ce? Pentru că nu suntem deloc siguri de ziua de mâine. 

C.: – Da, cât va dura Imperiul de la răsărit, conjunctura va fi aceeaşi, cu mici fluctuaţii. Numai în momentul când se va distruge colosul de la Răsărit se distruge tot pământul.

(Prin venirea unei nepoate a „Obiectivului“, musafirul pleacă şi discuţia se întrerupe. Redactat: lt.-col. S. G.)

Post scriptum Serviciul 1 are ca sarcină, potrivit rezoluţiei de pe exemplarul Strict secret nr. 0013731, din 23 09 1983, să vadă ce date mai are despre interlocutor şi, după aceea, să-l semnaleze la Serviciul 2. Toată lumea care intra, în 1983, în legătură telefonică sau într-o discuţie (înregistrată) cu Scriitorul ajunge, imediat, în atenţia Securităţii.

   

6. Despre o proiectată călătorie în Vest pe care Sîrbu, datorită Securităţii, nu o va mai face niciodată

  

E 14 septembrie 1983, ora 13. „Obiectivul“ este chemat, la telefon, de Carmen Antonescu din Direcţia relaţiilor culturale cu străinătatea din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi are următoarea conversaţie:

Carmen: – Am obţinut numărul dv. de telefon de la Paul Everac.

„Ob“: – Exact. Îmi este prieten.

C: – Aţi fost propus să efectuaţi o călătorie în R. F. Germania spre sfârşitul acestui an împreună cu Paul Everac. Scopul călătoriei ar fi: „Popularizarea dramaturgiei româneşti“ – şi cu această ocazie să cunoaşteţi viaţa cultural-artistică de acolo. Călătoria ar urma să aibă loc în cadrul schimburilor culturale între cele două ţări. Urmează ca partea română să propună ca dv. să suportaţi costul transportului internaţional iar părţile să suporte cheltuielile din interior. Ar fi vorba de o călătorie cu avionul până la Berlin şi acolo să fiţi luaţi de o maşină. Noi urmează să propunem părţii germane ca în afara contactelor cu personalităţile de acolo să prezentaţi expuneri, dv. – una, tov. Everac – una sau mai multe. Şi perioada ar fi foarte favorabilă să facem şi o manifestare consacrată apropiatei aniversări a 65 de ani a zilei de 1 Decembrie. Deci, asta este în mare. Deci, propunerea a fost aprobată de conducerea consiliului.

„Ob“: – Sunt absolut de acord. Ştiam ceva, aveam de gând să vin şi eu la dv. dar aştept şi eu pensia. În 20 voi fi la dumneavoastră.

(Ion D. Sîrbu s-a bucurat degeaba. Nu el trebuia să fie „absolut de acord“, ci Securitatea. Aceasta acţionează operativ – adică în aceeaşi zi – prin lt.-col. Vîlceanu, care pune o rezoluţie ce va stopa imediat încercarea scriitorului de a mai ajunge, încă o dată, în Vest. „Urgent să raportăm la Direcţia I cu propunerea de a se interveni la Consiliul Culturii pentru înlocuirea Obiectivului.“ Când Securitatea îşi punea ceva în cap, Consiliul Culturii se conforma imediat.)

   

7. În ziua de 22 septembrie 1983, Securitatea a descoperit primul om care a vorbit ungureşte la Craiova

 

           Radu Enescu era în 1983 redactor-şef adjunct al revistei Familia din Oradea. El făcuse o călătorie peste Ocean, în America, şi Sîrbu, dornic să revadă Occidentul, vrea să ştie cum fostul său coleg de Cerc a ajuns acolo. Radu Enescu reuşeşte să publice, în 1986, o relatare a periplului său american (Între două oceane), dar, ca orice carte de călătorie apărută în fostul regim, nici aceasta nu poate să descrie partea cea mai interesantă pentru cititorul român: cum a ajuns autorul în posesia paşaportului? Aceeaşi nelămurire îl macină şi pe Sîrbu. În consecinţă, discuţia lor va atinge, inevitabil, şi acest subiect... Radu Enescu a trăit 69 de ani (a murit la 23 iulie 1994, la Oradea), dar, spre deosebire de Sîrbu, el a apucat să vadă prăbuşirea sistemului care îi opresa. 

          Obiectivul este chemat, în ziua de 22 septembrie 1983, de un cetăţean, Radu Enescu [„R.“, în transcrierea familiară a Securităţii], cu care poartă următoarea discuţie, după ce schimbă câteva cuvinte în maghiară:

          R.: – Eşti primul om care vorbeşte ungureşte la Craiova! Sunt în Craiova la Hotelul „Jiul“.

          „Ob.“: – Pot să te văd?

 

R.: – Sigur că da, cu plăcere. Sunt cu nevasta. Ştiu că stai pe aproape.

 

„Ob.“: – Acum am venit de la Bucureşti, nici nu m-am spălat. Tu stai şi mâine?

 

R.: – Nu, eu plec dimineaţă la Tg. Jiu.

 

„Ob.“: – La ce te duci acolo?

 

R.: – Păi, mă, sunt în circuit. Am venit de la Piteşti.

 

„Ob.“: – De ce nu veniţi voi să vedeţi cum stă un scriitor bogat?

 

R.: – Unde?

 

„Ob.“: – Păi, stau foarte aproape de hotel, pe Cuza. Vă aştept la 6,30 în faţă la Teatru. Doamne, să nu am un atac de inimă, nu te-am văzut de zece ani!

 

R.: – Când o să-mi vezi nevasta o să ai...

 

„Ob.“: – Am auzit că te-ai căsătorit cu o babă, una bătrână de 80 de ani, aşa se vorbeşte la Bucureşti. Bine, aştept...

 

La venirea în apartament „Ob.“ îl prezintă pe Radu Enescu de la Oradea şi discuţia continuă:

 

„Ob.“: – Acum le-a tăiat macaroana, nu mai poţi să faci polemică cu cei din străinătate.

 

R.: – Nu este vorba să polemizezi cu străinii. Doar hotelurile cazează străini?! Dacă vine un cetăţean străin, vest-german, să zicem şi opreşte între Oradea şi Cluj intră într-o cârciumă şi bea o bere. Cârciuma aia se cheamă că a deservit străini.

 

„Ob.“: – Şi nu ai spus de ce n-ai plecat în străinătate...

 

R.: – Am cheltuit banii de la c.a.r. şi nu am mai avut suma respectivă, costa vreo 16 mii lei.

 

Ob.: – Radu Enescu, din generaţia noastră cel mai norocos ai fost tu. Te bate Dumnezeu dacă nu recunoşti. Şi ştii de ce? Îţi spun eu: pentru că toţi am făcut puşcărie şi multă. Spune-mi, tu cum ai călătorit în America? Cine te-a chemat şi cum ai ajuns?

 

R.: – Departamentul de Stat.

 

Ob.: – Da? Pe cine ai avut tu acolo?

 

R.: – Ce se întâmplă? A fost ambasadorul Americii la Oradea şi în programul lui – de la 11 la 12 –  a fost program la Familia [„la familie“, redactează, în necunoştinţă de cauză, lt.-col. S. G.]. I-am aranjat eu la Muzeu că la Cultură n-am putut să-l primesc că nu erau condiţii, că venise cu nevasta. A venit cu ataşatul cultural şi cel comercial. I-am cerut să facă şi pe la Oradea o expoziţie de fotografii din America. Eu am scris despre asta. După care am primit o scrisoare că sunt invitat în America. Apoi, fireşte, am făcut intervenţiile de rigoare să primesc aprobările şi mi s-a dat răspuns: da.

 

„Ob.“: – Eu urmează să plec în Germania pentru zece zile în delegaţie. Dar eu am spus: „nu-mi convine să plătesc drumul pentru zece zile să fac treburile dv. Mie să-mi faceţi paşaport turistic“. (Naiv, Sîrbu nu avea de unde să ştie că Securitatea a acţionat în aşa fel încât să nu mai iasă în Vest niciodată. El se autoiluziona că aceste chestiuni erau doar de natură financiară şi mai spera că o să revadă Germania şi pe prietenii săi.)

 

Discuţiile continuă despre poziţia oraşului Craiova făcând comparaţie cu Oradea.

 

Aici se încheie conversaţia (înregistrată de Securitate) între doi foşti colegi în Cercul Literar de la Sibiu.

 

Ca urmare a acestei convorbiri telefonice, lt.-col. Vîlceanu primeşte sarcină, în data de 23 septembrie 1983, să ia legătura cu lt.-col. Stroescu pentru a obţine de la Hotelul „Jiul“ din Craiova datele lui Enescu. Apoi, Securitatea cere să se facă verificări privitoare la Radu Enescu. („Se pare că este din Oradea“, scrie în rezoluţie un lt.-colonel ce semnează indescifrabil.)

  

Mihai Barbu

Convorbiri cu dl Gary (II)

» anul XXI, 2010, nr. 9 (244)