Urletul

 

Apostol Gurău

  

Scriu mereu despre alţii, evoc, narez, poate domnul cititor/cârtitor sastisit şi capricios (are multe televiziuni la îndemână!) se-ntreabă (dacă se mai întreabă...): „Bine, bine, dar despre el când va scrie Ucutta ăsta?! Să se mărturisească şi el, domnule, că-i plin de păcate ca lâna oii de scaieţi; îi vin întruna mesaje prin cutia poştală extravagantă (a sincerităţii totale din faţa morţii!) montată pe crucea profesorului Gusta din cimitirul «Sf. Lazăr»... pe unele le-a reprodus şi comentat. Primeşte informaţii şi prin alte surse, uite, Ionel, un amic, poet, i-a spus cum a murit, în condiţii obscure, Cornel, «rapsodul», şaizeci şi unu de ani“.

 

*

*       *

  

Cu amicul meu, Cornel, „rapsodul“, mă întâlnisem cu mai mult timp în urmă în oraşul lui, evocam un grandautore născut în partea locului; alături, lângă mormântul scriitorului, Cornel m-a întrebat, supraveghindu-mă pieziş cu ochiul: „Cum de am rămas eu, Ucutta, în acest oraş, care, atunci când intri în el cu trenul, te întâmpină cu un… cimitir?!“ 

În ajun, îmi trimisese acasă o cărţulie cuprinzând un poem erotic, scris în atitudine rapsodică (de aceea îi zic “Rapsodul“), de 1247 de versuri, preamărind pe frumoasa lui iubită într-un stil preţios şi redundant, îmbelşugat în metafore, enumeraţii, clauzule etc., ca al poeţilor medievali: „Cele istorisite aici s-au întâmplat aievea, stihuitorul însă, răstălmăcindu-le, mai adevărate ca adevărul le-a făcut“, nota Cornel pe pagina de gardă a cărţuliei. Textul poemului are un aer arhaizant, de aceea cred că autorul şi-a fixat un public-ţintă specializat, format mai ales din filologi, scriitori, altminteri cine mai străbate astăzi hăţişul himeric al atâtor construcţii lexicale ieşite din uz, ori regionalismele, pentru a descoperi versuri pătimaşe şi frumoase ca acestea: „Şi, vai, frumoaso/ te vedeam depărtată de plânsu-ţi şi atât de senină/ în altă făptură trecând […] Ceţoşându-se lin, numai plânsul/ fugea ruşinat dintr-un gest într-o vorbă/ Plânsul tău gâlgâi şi plesnitu-mi-a fruntea/ şi ochii spălatu-mi-a…/ Ce aripi m-au furat.../ lepădasem coroana de gesturi/ acolo-n oglinda crăpată de sete/ sugând ca un iaz adormitele stele.../ – Nu mânca, mi-a şoptit – ci petrece-mă/ ia-mi suflarea şi auzul/ şi trece-mă crunt printre bicele dorului tău/ Să mergem – am zis – n-oi privi îndărăt/ peste râul de care-mi vorbeşti, ca să-l spăl/ de îndoita mea, crudă privire./ Nu pentru noi s-a făcut tânguire, ci loru-şi o gem; tu demult/ doar trecuseşi de acestea, la ce.../ Întuneric svâcni în făptura-ţi. Gemeai/ o chemare. Ci calm, iubita-şi închegă,/ şerpuitoarele braţe întinzând,/ şi gingaş luminau răcoroşii ei umeri/ murgea peste sânii ei plini cu viaţă şi moarte la fel“. 

Cornel, după ce absolvise Universitatea „Cuza“, a nimerit în urbea cu cimitirul de lângă gară, s-a însurat cu o colegă şi a fost profesor secundar. Demonul poetic nu-i dădea pace însă. A optat pentru „organizări culturale“ şi a plecat de la catedră, spre regretul soţiei. 

Scriu despre Cornel în limba standard, uneori specializată, pentru că mă raportez tot timpul la finalul istorisirii, aproape incredibil şi iremediabil trist, poate relatarea vieţii obişnuite a lui Cornel să-l facă mai acceptabil, mai convingător, încerc, poate... 

O fostă elevă frumoasă, absolventă, crescută bine, întotdeauna cresc (mai ales echipamentele genetice pentru reproducere devin cu adevărat tulburătoare), se rotea în jurul lui Cornel ca ispita din pildele biblice, îi făcea curte, iar Cornel s-a înamo­rat de ea, dar într-un fel profund şi pătimaş cum numai poeţii o fac, „trece-mă crunt prin bicele dorului tău“. 

I-a lăsat soţiei apartamentul, pe care tocmai îl dobândise de la stat, şi mânat de amor a umblat prin gazde sărăcăcioase împreună cu frumoasa lui iubită, căreia-i găsise şi post, tot în domeniul „organizării culturale“. Iubire mare, a apărut şi un copil, o fetiţă, Sabina, în fine, Cornel s-a însurat cu mama copilaşului, deşi era mult mai în vârstă ca ea, priviţi cu îndrăzneală spre cifra 20 (douăzeci) şi mai mult decât atât; după naşterea fetiţei au dobândit de la acelaşi stat, mult înjurat, o garsonieră într-un loc central, unde s-au şi mutat. Soţia lui Cornel nu numai că era frumoasă, dar reuşea să fie şi agreabilă în relaţiile culturale ale soţului. Agreabilă, dar şi ispititoare. Naiv şi nepăsător ca orice bărbat profund înamorat de soţia lui, Cornel o expunea şi o implica în „acţiunile“ lui, o plimba prin localităţi, judeţe, îi făcea mare plăcere s-o privească îmbrăcată în „zorzoanele“ modei timpului, în timp ce „detaliile“ fizice ale corpului ei tulburau pe mulţi – sânii, ochii, buzele, fesele, coapsele; unii se uitau lung şi insistent la „detalii“, însă Cornel se simţea puternic. Femeia îl urma pe el, sedusă de personalitatea lui generoasă, veselă, sociabilă, într-un singur cuvânt – Cornel!, pe care-l rostea cu simpatie multă lume în urbea lor, dar şi dincolo de limitele ei; şi ce ingenios era Cornel, fericirea dă bărbatului forţă psihică, puteri sexuale, sclipiri de inteligenţă, orgoliu, dar şi multă orbire. Cornel lansa deseori apoftegme, ce „hoinăreau“, în împrejurări asemănătoare, prin urbe, judeţ, judeţe, cu întreaga lor coloratură ironică: „Niciodată omul de familie bună nu va respinge vinul de soi“ (Rabelais). Este adevărat, în zona lor se găseau vinuri excelente; sau cita oportun din Grigore Ureche: „De nu mă vor, eu îi voi pre ei, şi de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dânşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie“. 

Cornel era cu adevărat fericit, atunci când se afla pe stradă ori la petreceri şi ceremonii împreună cu fetiţa şi soţia lui, acolo unde lumea îl cunoştea şi îl preţuia. 

Inevitabilul, cum ziceau unii, putea fi evitat, însă Cornel nu a avut noroc: un june, frumos ce-i drept, cu ochii verzi şi sprâncenele codate, înalt, atletic, s-a înamorat de soţia lui. Sigur, putea să se mulţumească numai cu splendidul ei corp, vechiul scenariu – masculul tânăr înlătură pe cel bătrân. Tânărul veninos a simţit însă c-o poate infiltra sufleteşte pe femeie, dispreţul era arma lui! Imaginea „organizatorului cultural“ ingenios, rapid şi generos, Cornel însuşi, a fost înlocuită de abilul tânăr intrigant şi toxic cu aceea a fonfăitului, ştirbului, urâtului, Cornel nu-şi mai îngrijea dantura de la o vreme...  

A venit şi clipa sfidării, cum susţinea ionul greu, poetul, amicul lui Cornel,  atunci când femeia i-a condiţionat soţului să-l admită în garsoniera lor pe tânăr, iar promiscuitatea, care colcăia în preajmă, s-a realizat, în fine. Cornel a admis să-l găzduiască, făcea, bietul băiat, o navetă obositoare spre un orăşel limitrof. Sabinei i s-a micşorat însă spaţiul pentru pregătirea lecţiilor. Uneori, mult după miezul nopţii, Cornel auzea oftaturile şi bolboroselile stupide ale amorului lor fizic... 

În loc să-i alunge printr-un proces, garsoniera, în fond, era pe numele lui, Cornel a preferat varianta stilului stoic – în decăderea fizică şi psihică, nu apelul la social ori supranatural era soluţia, cum fac slabii creştini, ci, profund dezgustat (starea aceasta, se pare, prin „wu li dancing masters“, din lumea subatomică, a modificat coardele vocale ale înamoraţilor, cum se va vedea în finalul povestirii), Cornel a ales calea virilă a sinuciderii. Lua betadonna, otrava, mai întâi în doze mici, apoi a înghiţit doza fatală, a fost găsit întins pe pat, rigid. 

După ceremoniile creştine ale înhumării, destul de grăbite, cuplul triumfător a decis, anul şcolar tocmai se încheiase, s-o ducă definitiv pe Sabina la ţară, în satul tatălui său. Timpul, care şi aici, datorită curgerii rapide, dă iluzia inflaţiei, a trecut, s-a petrecut şi a vindecat rănile, cât a putut, nu şi inima încăpăţânată a ionului greu, poetul, amicul lui Cornel. Câteva luni la rând, ionul greu a trecut, la ore diferite, pe lângă casa lui Cornel, la care se uita lung, altădată ar fi intrat. 

Într-o duminică, dimineaţa, când ionul greu rătăcea prin preajma garsonierei de la parter „a lui Cornel“, spre care se uita iarăşi lung, din obişnuinţă, a auzit vuietul, apoi răcnetul acela. S-a oprit mai întâi, apoi s-a apropiat de uşa de la intrarea casei: din interior venea urletul acela sinistru.... 

O vecină, o băbuţă, ionul greu o ştia din vedere, a deschis uşa casei sale şi a venit spre poet uşoară ca o balerină: 

– Domnule, nu merita domnul Cornel urletul ăsta, fusese un om atât de plăcut, de cult şi sociabil, a murmurat vecina. 

– Cresc câini?! a întrebat intrigat ionul greu. 

– Nu, domnule, nici vorbă, noi credem că ei urlă. 

– Este urletul sinistru, a pustiu, al lupului pădurean, eu îl cunosc, am fost vânător, îl asigură în şoaptă pe vizitator un bătrân, apărut şi el dintr-o garsonieră, pe hol. 

– Ei urlă, domnule, a reluat vecina, am verificat, se aude numai când ei sunt acasă, am chemat şi poliţia şi alte organe, au auzit şi ele, dar sunt neputincioase... 

În timp ce conversau, urletul continuu a fost întrerupt de câteva ori de un lătrat mai subţire, dar înrăit şi maidanez. 

– Ştiţi, cum este femeia, ca femeia, a completat concesiv vecina. 

Bonjour tristesse! a răbufnit ionul greu şi a plecat grăbit; nu a mai trecut niciodată pe la casa fostului său amic.

 

Din romanul є-Anonimii (I), în curs de apariţie

Apostol Gurău

Urletul

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)