Peregrin la universităţile Europei

 

Eugen Beltechi

  

Dacă e să fie corectă, remarca profesorului Alexandru Niculescu, după care „detaliile biografice, atunci când atingi un grand âge, nu mai au importanţă“, vom constata, cu bucurie, că Domnia Sa e cel dintâi care o contrazice. Căci, chiar dacă vrea să dea impresia de „a-şi pregăti retragerea“ („Vine – sau a venit? – momentul retragerii. Treptat, pe furiş sau în văzul tuturor“) printr-o activitate didactică firesc mai restrânsă, printr-un sintetic „autoportret ştiinţific“ (apărut în 2008 în revista Dacoromania), prin volume omagiale etc., profesorul se dovedeşte a fi acelaşi: activ, dinamic, optimist, dar şi critic, prezenţă obişnuită şi căutată în revistele de cultură şi de specialitate, având încă multe de împărtăşit semenilor, plinind neobosit rotundul unei opere de excepţie. 

O confirmă şi această recentă carte a sa (Peregrinări universitare europene – şi nu numai, Bucureşti: Editura Logos, 2010, 397 p.), în care prevalează totuşi biograficul şi narativul, „consideraţiile şi ideile din contribuţiile lingvistice“ trecând în plan secund; unde, de asemenea, în memorii şi „amintiri despre oameni, fapte, evenimente, sentimente şi gânduri – dar mai ales gânduri post actum“ (p. 374), regăsim nealterată şi plăcerea confesiunii. 

Cartea e mărturia, adeseori tulburătoare, a „unui lung drum, sinuos şi accidentat, al vieţii şi activităţii“ sale (p. 9), petrecute, în cea mai mare parte a lor, în universităţi europene: Berlin-Est („rdg“) – martie-iulie 1955, Viena – 1963-1965, Padova – 1965-1971, Sorbonne – Paris IV – 1980-1993, Udine – 1986-2002. Cele cinci oraşe, ale căror nume sunt şi titlurile capitolelor mari ale cărţii, marchează momente ale formaţiei profesorului în lumea universitară a Europei, fiecare dintre ele constituindu-se într-o experienţă deosebită. 

Nu încape nicio îndoială: „viaţa rătăcitoare“ a memorialistului merită a fi cunoscută, nu „măcar ca o poveste“ (p. 37), ci tocmai – pentru adevărul, complexitatea, uneori dramatismul realităţii trăite pe meleaguri străine şi în vremuri nesigure – „ca să se ştie!“ (ibidem), cu atât mai semnificative cu cât vin de la o personalitate de seamă a ştiinţei şi culturii româneşti. Dincolo de destinul individual al autorului şi al celor apropiaţi lui, se conturează un tablou, frământat şi incert, al României şi al Europei ultimei jumătăţi de secol al mileniului al doilea: „am parcurs, şi în România, şi în Europa, ani grei: anii comunismului opresiv, anii cortinei de fier, anii întemniţării oamenilor care formau elitele ţării, anii distrugerii valorilor noastre naţionale“ (p. 12). Asemenea împrejurări – generale, politice – trebuie ştiute şi înţelese, căci explică gesturi, fapte, atitudini, au consecinţe diferite, pe planuri multiple. 

În Est, permanenta imixtiune a politicului în toate straturile societăţii e ceva obişnuit, mai ales prin Securitate, instrumentul său de temut. A o înfrunta e un act de temeritate, cu urmări previzibile. Reticenţa, suspiciunea sunt postúri comune, normalitatea e starea pierdută, după care se tânjeşte. Într-o incursiune în Berlinul de Vest al anilor ’50, tânărul lector român trăieşte acut acest sentiment: „Nu belşugul, nu eleganţa mă atrăgea, cât mai ales atmosfera normală, liberă, multicoloră, fără crispări şi temeri ascunse m-a impresionat cel mai mult“ (p. 50). 

În timp, Securitatea nu pierde niciun prilej în încercarea de a-l face să-i devină colaborator; profesorul evocă în repetate rânduri refuzul ferm de a-i da curs. Dosarele cnsas, pe care are posibilitatea să le examineze după 1989, îi atestă şi-i clarifică acţiuni, întâmplări, secvenţe rămase nedesluşite. În iunie 1985 intervine ruptura: prin presiuni, securiştii din Ambasada Română din Paris l-au determinat să solicite statutul de refugiat politic. Nu o face, aşadar, „ca o opţiune sau ca un act dorit şi împlinit. Ci ca o necesitate. O consecinţă a unor circumstanţe câtuşi de puţin fericite“ (p. 34-35), în care îi e implicată şi familia (soţia, eminenta profesoară de la Universitatea bucureşteană Florica Dimitrescu, şi fiul, tânărul şi energicul istoric Adrian Niculescu). Campania pentru „reîntregirea“ acesteia are ecou şi, în final, succesul scontat. 

Al. Niculescu se încadrează în exilul românesc militant cu convingerea că adevărul despre regimul Ceauşescu, cu lipsa de libertăţi, cu teroarea exercitată de poliţia politică, trebuie clamat la o catedră universitară. 

În astfel de împrejurări (istorice), cu oprelişti şi dificultăţi nenumărate pentru omul de rând, e de apreciat ca o şansă ideală posibilitatea de a desfăşura, pe parcursul unei treimi de veac, în câteva oraşe europene, o importantă activitate didactică universitară şi, pe de altă parte, mai ales, de a beneficia de facilităţile oferite de o instituţie de învăţământ superior celebră, de o bibliotecă aşijderea, depozitara unor lucrări fundamentale, a unor colecţii de carte şi publicaţii, de a profita din plin de cursurile şi seminariile unor maeştri, creatori sau conducători de şcoală. Într-un sistem social care ştie să-şi preţuiască valorile, au avut de câştigat atât formaţia de dascăl, cea de om al cetăţii, cât şi cea de om de ştiinţă. Mai ales prin calitatea din urmă a peregrinului, prin opera sa, câştigul cel mare e şi al lingvisticii româneşti. 

Strădaniile şi prestigiul profesorului Al. Niculescu vor fi contribuit, desigur, la cunoaşterea limbii şi literaturii române peste hotarele ţării.  

Deşi pasageră, experienţa berlineză (Berlin-Est „rdg“: martie-iulie 1955) îl înscrie între primii lectori de limba română în străinătate: pe lângă cursurile (evident: de română!) ce le face cu unii membri ai Ambasadei, citeşte reviste de specialitate, copiază de mână articole ce-l interesau; cunoaşte câţiva lingvişti germani, dar e foarte uşor să constate că Romanisches Institut al vestitei Humboldt-Universität e mai mult o instituţie politică decât una ştiinţifică normală. 

Postul de Gastprofessor la Universitatea din Viena îl datorează, în 1963, profesorilor Iorgu Iordan şi Carl Theodor Gossen („Ei m-au adus în Europa universitară“; p. 59) şi îl poate ocupa doar după ce reuşeşte să învingă intrigile Securităţii şi birocraţia. Lectorul român se dovedeşte învăţăcel laborios într-ale romanisticii pe lângă C. Th. Gossen, care „îi dă prilejul primei prestaţii profesorale cu adevărat occidentale“ (p. 78). Familiarizarea cu lumea occidentală se produce firesc în cosmopolita Vienă, „această magnifică metropolă aflată la frontiera dintre Occident şi Orient, dintre germanitate şi slavitate, dintre romanitate şi balcanitate, dintre naţionalism obtuz şi toleranţă multinaţională, plurilingvă, pluriculturală“ (p. 112). Îşi face, între colegi cu specialităţi diferite, numeroşi prieteni; între ei Lorenzo Renzi, a cărui amiciţie va dura o viaţă. Pe alţii îi va reîntâlni ulterior, la alte universităţi. Între primii studenţi vienezi ce-i vor frecventa cursurile se numără austriacul cu (îndepărtată) origine macedo-română, viitorul balcanist Max-Demeter Peyfuss, „primul meu student în lumea liberă occidentală“ (p. 76). E însă sever-critic faţă de nivelul ştiinţific mediocru – „slab, învechi, sclerozat – refractar la inovaţii“ (p. 88) din domeniile umanistice.  

Face cunoştinţă sau revede o mulţime de personalităţi şi nu o dată – se va întâmpla şi în alte oraşe şi universităţi – schiţează, în doar câteva tuşe verbale, chipuri şi portrete. În 1964 îl cunoaşte pe „marele Coşeriu“ venit la Viena pentru conferinţe: „om afabil, fără prejudecăţi politice, cu o voce blândă, uşor moldo-basarabeană“ (p. 89).  

Aşadar, Padova! Ocupă un loc aparte între oraşele periplului european al profesorului: „Padova mea“ se cheamă capitolul. E „cea mai frumoasă şi mai rodnică perioadă a vieţii mele universitare (din 1965 până în 1971)“ (p. 71). 

Adevărată cetate universitară, provincialul oraş italian este preferat Vienei „pline de splendoare“ datorită nivelului ridicat şi seriozităţii studiilor ce se fac aici, la a doua universitate din Europa (1222), datorită orizonturilor de specialitate noi (filologie romanică, istoria culturii latino-romanice etc.), datorită lipsei de complexe şi prejudecăţi. „Pentru studii!“ (p. 116), declară ritos Al. Niculescu. Din galeria marilor profesori al căror nume se leagă de Padova se desprind: Carlo Tagliavini, Gianfranco Folena, G. B. Pellegrini, Lorenzo Renzi – „eminent romanist şi românist italian“ – (p. 129); alături de ei, numeroşi asistenţi şi cercetători, viitori lingvişti de primă însemnătate.

           Pentru profesorul român, cel cu adevărat mare este G. Folena: „face parte dintre marile personalităţi care au avut forţa, pasiunea şi entuziasmul de a crea valori umane şi ştiinţifice în lingvistica şi filologia Italiei“, e creator de şcoală, profesor generos, spirit constructiv, animator al vieţii academice (p. 126); şi: „pe G. Folena îl consider, după Al. Rosetti şi Iorgu Iordan, unul dintre maeştrii formaţiei mele de romanist“ (p. 122). Are bucuria să-i urmeze la catedră. „Şi astăzi cred că Gianfranco Folena a fost cel mai important filolog şi lingvist pe care am avut şansa de a-l cunoaşte şi de a-l frecventa în Europa Occidentală“ (p. 126). 

Aria de preocupări şi interes a profesorului se lărgeşte prin participarea la reuniunile Atlasului lingvistic mediteranean, prilej de întâlniri şi discuţii cu un mare număr de lingvişti de frunte ai Europei: G. Folena, E. Coşeriu, A. Martinet, C. Tagliavini, G. Bonfante, H. Lüdtke, Al. Roseti; români din exil: E. Lozovan, V. Buescu şi alţii. 

La 300 de ani de la trecerea (1369) prin Padova a stolnicului Constantin Cantacuzino, ia iniţiativa organizării unui convegno, care reuneşte pe românii din exilul din Italia cu cei din ţară. În diverse împrejurări, între cei dintâi se iscau conflicte absurde. Al. Niculescu reţine, cu simpatie şi uneori cu compasiune, figuri şi destine ale unora: pictorii E. Drăguţescu, Octav Grigorescu, graficianul Marcel Chirnoagă, profesorii Gh. Caragaţă. Th. Onciulescu, Petru Iroaie etc. 

Prin biblioteca seminarială de limbă şi literatură română află, alături de cărţile epurate şi cenzurate de comunişti în bibliotecile din ţară, cărţi şi reviste româneşti din exil (din Spania, Germania, Franţa), descoperă adevăruri tragice din trecutul apropiat, despre intelectualii români refugiaţi politic în Occident. Învaţă să gândească liber, să ia atitudine neşovăitoare faţă de cele două Românii în cultură, faţă de străinii care nu înţelegeau şi nu luau în seamă rezistenţa românească; biblioteca i-a fost o „adevărată şcoală în care mi-am format şi rectificat cunoştinţele politice culturale româneşti“ (p. 119). 

Profesorul se integrează în atmosfera şi în viaţa padovană, are mulţi prieteni apropiaţi şi preţuiţi. Aici i se întâmplă şi întâlniri memorabile, cum e cea cu Roman Jakobson:

 

Mi-a apărut atunci acest om de geniu (îmi cumpănesc bine cuvintele!) [...], un legendar patriarh oriental, un rus în exil, un mare evreu rătăcitor într-o lume străină, indiferentă, care nu-i percepea genialitatea. Îl asemuiam Albatrosului lui Baudelaire. Eram deosebit de onorat că îl apăram pe acest uriaş al lingvisticii contemporane, pe cel ce reunea în personalitatea sa valorile Orientului şi ale Occidentului. L-am considerat întotdeauna pe Roman Jakobson un geniu – singurul geniu pe care l-am cunoscut în viaţă. Poate şi cel mai chinuit interior de vâlvătăile existenţei sale în exil, dincolo de spaţiu şi timp. Precum un legendar Ahasverus, contemporan cu noi, printre noi. (p. 177)

 

Venită pe neaşteptate, despărţirea de Padova e tristă, îl afectează. Dar vin 10 ani (1971-1980), prolifici ştiinţific, când e profesor titular de lingvistică şi filologie romanică la Universitatea din Bucureşti şi, la capătul cărora, îşi reia pelerinajul universitar: Sorbona, „adevărată culme a învăţământului universitar“, pentru români cel puţin: „Universitatea cu cel mai mare prestigiu european“ (p. 173). O conjunctură favorabilă îl aduce pe postul de professeur associé la Departamentul de italiană-română de la Universitatea Sorbonne – Paris IV.  

Dar perioada pariziană, întinsă ca durată (mai 1980-iunie 1993), nu e răstimp de linişte şi pace: „Franţa, Parisul, Sorbona au schimbat rosturile vieţii mele – şi ale familie mele“ (p. 174). 

Am evocat deja, mai sus, împrejurările în care s-a produs, în iunie 1985, expatrierea profesorului. Familia Niculescu se alătura numeroşilor intelectuali români care s-au stabilit, mai demult sau mai recent, la Paris, împărtăşind cu ei năzuinţe şi idealuri. Unii dintre aceştia erau personalităţi recunoscute ale ştiinţei româneşti (Emil Turdeanu, Mihnea Berindei), alţii, figuri de înaltă moralitate, se afirmaseră ca militanţi activi în lupta pentru libertăţi, pentru adevăr şi echitate în România (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Antonia Constantinescu). 

Din păcate însă, nu întotdeauna românii din exil se arată uniţi, între ei făcându-şi loc, nu o dată, discordia, suspiciunea, chiar ostilitatea. Profesorul relatează cu regret astfel de situaţii de lipsă de colaborare. 

Nu-şi ascunde dezamăgirea nici când constată că rezultatul eforturilor sale este „aproape nul“ (p. 244). Explicaţia ar fi rigiditatea relaţiilor profesor-student, ba chiar inexistenţa unor asemenea relaţii (p. 244). 

Cercul românilor de la Paris se lărgeşte şi prin prezenţa lectorilor de limba română trimişi din ţară: cu Paul Miclău (Bucureşti) raporturile se menţin corecte, în limitele colegialităţii, cu Ligia Florea (Cluj), cu Smaranda Vultur (Timişoara), prietenoa­se, cordiale. 

În 1986 devine, în urma unui concurs, profesor titular „extraordinar“ de limba şi literatura română la Universitatea din Udine, păstrând însă şi calitatea de visiting la Paris. Obositoare desigur, drumurile dintre cele două oraşe sunt parcurse cu regularitate. În mai 1993, nu fără regret („Sorbona rămâne pentru mine punctul culminant“; p. 376), îşi termină misiunea la Sorbona. 

Trăieşte cu frenezie şi încredere evenimentele din 1989: „Suntem liberi! Am învins!“ 

Pentru a face cunoscute valori culturale şi artistice româneşti, pentru a-i apropia pe românii ce aparţinuseră exilului de cei din ţară, profesorul organizează manifestări, reuniuni, colocvii ce stârnesc interes: vizita Anei Blandiana („suferinţa sub teroarea comunistă este darul pe care ţările Europei de Est îl aduc Occidentului, contribuţia lor la o nouă Europă a «viitorului nostru comun»“, p. 299), colocviile Basil Munteanu şi Ion Caraion. 

Udine – o universitate tânără – oferea un câmp generos de acţiune; legăturile cu cei de acasă – îndeosebi cu Timişoara, unde este primit cu entuziasm şi afecţiune – sunt deosebit de fecunde, descoperă posibilităţi multiple şi variate de colaborare: schimburi interuniversitare, burse de studii, programe de cercetare comune (Tempus, iniţiat de profesoara Liliana Tasmowski-De Rijk, de la Universitatea din Anvers, împreună cu E. Coşeriu, Sorin Alexandrescu), reuniuni ştiinţifice, vizite reciproce (V. Frăţilă, Coman Lupu, Nicolae Mocanu, Smaranda Vultur, Ileana Oancea ş.a.). O deschidere extraordinară, cu beneficii de ambele părţi. 

În 1997 are loc colocviul Romania – Italia e la cultura dell’Europa Centrale, care reuneşte numeroşi oameni de cultură timişoreni (profesorii Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Livius Ciorcârlie), dar şi bucureşteni (Ion Bulei, Rodica Zafiu, Adrian Niculescu etc.), toţi profesorii italieni de limba română; e cu adevărat un eveniment cultural. 

Profesorul Al. Niculescu se bucură de numeroase şi înalte onoruri; ca semn de recunoaştere a meritelor sale excepţionale ştiinţifice şi culturale, în 1998 i se acordă titlul de doctor honoris causa şi, apoi, cetăţenia de onoare a oraşului Timişoara. 

La Udine, ca rezultat al colocviului din 1997, se creează o Associazione Italiana dei Romenisti (air), al cărei preşedinte este profesorul Alexandru Niculescu, asociaţie care îşi propune să studieze Geografia e storia della civiltŕ romena. Profesorului i se acordă încă doi ani de profesorat după vârsta pensionării (până în 2000), pentru îndeplinirea proiectului. Senatul Universităţii din Udine îl propune pentru titlul de professore emerito. Îl primeşte în 2001, iar în 2002-2003 i se conferă medalia de onoare a Universităţii din Udine. 

Cu nostalgie, evocă figuri de colegi şi prieteni, consemnând, cu mulţumire, că „în 1986 a luat naştere, la Udine, în Universitate, prima catedră de limba şi literatura română din regiunea Friuli-Venezia Giulia“. Alexandru Niculescu e ctitorul ei.

  

*

 

„Povestea“ peregrinului e scrisă cu dăruire şi artă. 

Profesorul nu-şi uită o clipă menirea: a învăţat de la alţii şi i-a învăţat pe alţii. A devenit şi este unul dintre marii profesori-maeştri ai universităţilor europene. A colindat pe la uşa câtorva. 

Aci ni s-a arătat ca simplu om, om de rând; ni i-a arătat şi pe alţii – iluştri, mari – ca oameni printre oameni. 

E dezamăgit că nu i-au ieşit toate, dar ştie că omeneşte e aşa. Li se întâmplă şi altora... 

Într-adevăr: între două epoci, între două lumi.

            De ce nu Ausonia felice?  

„Italia este, în ultimă instanţă, tot ceea ce îmi rămâne: Padova, Sant Antonio, Udine şi prietenii fideli“ (p. 369). 

„Iubeam, am iubit şi iubesc Italia – aşa cum este, aşa cum poate să fie“ (p. 112). 

Şi de ce nu La douce France? 

„Datorez mult Franţei şi, în special, permanenţei mele în Paris. 

[...] în Franţa lui Descartes am învăţat să regândesc lumea cu o luciditate gravă, permanent critică“ (p. 373). 

... Şi, până la urmă, peregrinul...? 

Sunt, de bună seamă, acelaşi. Şi totuşi, după acest periplu european am adunat valori care mă fac să mă gândesc dacă nu-s totuşi altul, cu repere şi criterii occidentale. Ceea ce – îmi permit să cred – nu poate fi decât o extenuantă restructurare interioară. Definitivă. (ibidem)

  

Eugen Beltechi

Peregrin la universităţile Europei

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)