Bilanţul României în tranziţie

 

Cristian Vasile

  

Anul 2009 a fost un prilej de bilanţ şi de analiză a celor două decenii scurse de la prăbuşirea comunismului, care s-a vădit prin organizarea de numeroase manifestări culturale şi academice. Un astfel de eveniment a găzduit şi Centrul de Analiză Politică al Universităţii „Babeş-Bolyai“ între 29 şi 31 octombrie 2009, iar o parte a comunicărilor susţinute cu ocazia acestui colocviu internaţional au fost tipărite într-un volum apărut la mijlocul anului 2010 şi intitulat România după douăzeci de ani (Iaşi: Institutul European).  

Profesorul Vasile Boari, în Cuvântul-înainte, zugrăveşte un tablou sumbru al României în tranziţie, în mare parte real, dar exprimat cu patetism. Vasile Boari apreciază că justiţia este „una dintre cele mai penibile instituţii“ (p. 15) şi că România este „o ţară bântuită încă de fantomele trecutului, incapabilă să-şi asume trecutul în mod responsabil“ (p. 15). Este o prefaţă pesimistă care, în mod deliberat, surprinde mai degrabă jumătatea goală a paharului (p. 16), din dorinţa ca adevărul spus brutal să contribuie la o trezire. În studiul de deschidere al volumului – România după douăzeci de ani (1989-2009) –, profesorul Andrei Marga face o radiografie extinsă a României în tranziţie şi abordează inclusiv problema crizei societăţii, o criză cu mai multe dimensiuni (economică, administrativă, morală şi intelectuală), care are numeroase cauze: de la producţia internă redusă, administraţia ineficientă şi nefuncţională, partidele politice neserioase, până la resursele culturale precare (p. 21-22).  

Alte studii publicate în carte, mai ales cele datorate lui Vladimir Tismăneanu (Democraţie şi memorie: România îşi confruntă trecutul comunist) şi Laviniei Stan (Memorie, dreptate, uitare: o radiografie a decomunizării româneşti), nuanţează cumva afirmaţiile tari din prefaţă privitoare la istoria recentă, surprinzând inclusiv paşii – poticniţi, dar sesizabili – făcuţi în sensul asumării trecutului. Administraţia prezidenţială, începând din 2003, a iniţiat şi comandat redactarea a două rapoarte finale privind Holocaustul şi regimul comunist, acte prin care s-au stabilit responsabilităţile statului român în agitatul secol xx şi care au consfinţit delimitarea de antisemitism şi trecutul fascist, de dictatura lui Antonescu şi de crimele şi abuzurile dictaturii comuniste. Dincolo de tribulaţiile ei, recenta Lege nr. 221/2009 se dovedeşte un act normativ important, de reparaţie, inclusiv materială, în cazul victimelor totalitarismului comunist. Nu trebuie minimalizat nici discursul din 18 decembrie 2006 adresat de preşedinte Parlamentului, prin care se condamna regimul comunist din România; acest mesaj a fost publicat în Monitorul oficial şi a devenit act oficial al statului român. Tipărirea sa are deja efecte juridice, deoarece câteva instanţe, sesizate de avocaţii victimelor comunismului, au emis verdicte favorabile atât de restituire (recunoaştere) a unor proprietăţi aflate în litigiu (disputate între cetăţeni şi autorităţi locale sau guvernamentale), cât şi de anulare a unor sentinţe abuzive de condamnare pronunţate înainte de 1989. Discursul prezidenţial din 18 decembrie 2006 a fost argumentul juridic pentru restituirea (recunoaşterea) unor proprietăţi în judeţul Maramureş. Acum doi ani, Judecătoria din Sighet a dat dreptate avocaţilor care au pledat cauza a doi cetăţeni din Ocna-Şugatag ce revendicau (re)dobândirea proprietăţilor prin uzucapiune; juriştii au invocat şi de­claraţia preşedintelui din Parlament, prin care sistemul comunist era etichetat ilegitim şi criminal (devenită act oficial al statului român). Merită adăugat că, până în decembrie 2006, toate instanţele au respins cererile cetăţenilor în aceste speţe, pe motiv că uzucapiunea nu funcţionează în cazul în care terenul se află în proprietatea statului, deoarece se considera că acest stat – indiferent de natura regimului politic – este legitim. Or, regimul comunist – adică România anilor 1945-1989 – tocmai fusese declarat ilegitim printr-un act oficial. Chiar dacă aceste recunoaşteri vin foarte târziu, merită subliniată puterea precedentului juridic. Şi mai recent, un alt judecător a acceptat mesajul din 18 decembrie 2006, prin care regimul comunist era declarat ilegitim şi criminal, ca probă şi a dat dreptate victimelor. În acest caz, invocând acelaşi mesaj şi Raportul Comisiei Tismăneanu, avocatul Kincses Előd a solicitat şi a obţinut în instanţă anularea sentinţei din 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, prin care inculpaţii din lotul Aladár Szoboszlay primeau teribile condamnări, mulţi dintre ei fiind chiar executaţi.  

Pornind de la autori precum Titu Maiorescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea şi chiar I. L. Caragiale, profesorul Michael Shafir insistă – în studiul intitulat Schimbarea simulată: rădăcini şi efecte – asupra modului cum funcţionează schimbarea simulată în perioada modernă şi contemporană românească, fără să neglijeze demersul comparatist, cu accent mai ales asupra cazului sovietic. Michael Shafir combate cu argumente teza potrivit căreia sistemul comunist este cel care a generat schimbarea simulată şi susţine că efectele schimbării simulate se vădesc şi în postcomunismul românesc (p. 156). Pe lângă reflecţiile sale pline de sens, având o contribuţie importantă în fixarea mai multor concepte privitoare la istoria recentă, care scot în evidenţă un politolog bine documentat, Michael Shafir se lansează în afirmaţii polemice, pamfletare, uşor inadecvate pentru un volum altminteri analitic, vădind o perspectivă calmă. În final, politologul face o comparaţie deplasată între competiţia pentru moştenirea spirituală a cuplului Monica Lovinescu – Virgil Ierunca şi lupta pentru succesiunea lui V. I. Lenin. Michael Shafir trage şi câteva confuzii, citând o postare de pe blogul personal al lui Vladimir Tismăneanu: „tot profesorul american [V. T.], folosind o ciudată sintagmă, cheamă la o «solidaritate de oţel» cu protestatarii din Republica Moldova, în luna aprilie 2009 (Tismăneanu 2009). Sintagma devine comprehensibilă numai dacă reuşeşti să-i trasezi originea: stalinskayia solidarnost“ (p. 167). În primul rând, în limba rusă de oţel s-ar traduce prin „stalnoi“ (masc.) sau „stalnaia“ (fem.); Stalinskii (stalinskaia) se referă exclusiv la Stalin. În al doilea rând, sintagma folosită în acea postare era „solidaritate inoxidabilă“, nu solidaritate de oţel. Impresia că aceste fragmente polemice par lipite, în mod nepotrivit, de corpul unui text care altminteri ar fi fost pe de-a-ntregul coerent şi plin de miez este dată şi de faptul că acea referinţă – Tismăneanu 2009 – se regăseşte ultima la bibliografia de final, şi nu în ordinea alfabetică firească, acolo unde i-ar fi fost locul. În aceeaşi bibliografie, profesorul Shafir îmi atribuie în mod eronat paternitatea importantei lucrări Religie şi naţionalism: Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist (Bucureşti: Ed. Compania, 2001), volum scris de cercetătorul belgian Olivier Gillet.  

Timpul foarte scurt dintre momentul colocviului şi apariţia volumului nu a permis editorilor o necesară relectură şi o mai atentă corectură, care ar fi eliminat unele exprimări pleonastice („năravurile rele“ – p. 15), transcrieri inadecvate („Latvia“, în loc de „Letonia“ – p. 7) şi anglicisme precum „legislaţie suportivă“ (p. 23), „depictare“ (p. 167). În locul noţiunii de „regim totalitar comunist“, mai adecvată, editorii au preferat „regim comunist totalitar“ (p. 13), un concept cumva discutabil, din moment ce sistemele comuniste au fost formule politice totalitare (sau autoritare dominate de un etos totalitar).  

Dincolo de aceste observaţii minore, România după 20 de ani este o carte consistentă despre bilanţul tranziţiei româneşti postdecembriste, care acoperă domenii variate – stadiul democratizării, justiţia de tranziţie, reforma şi construcţia instituţională, starea presei, situaţia agriculturii – şi care îndeamnă la reflecţie datorită unor reputaţi politologi, filosofi, istorici, sociologi, istorici şi economişti.

 

Cristian Vasile

Bilanţul României în tranziţie

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)