Ach, du lieber Augustine

 

Diana Adamek

  

Deşi mai tot timpul beat, Markus Augustine e singurul care iese acum fără teamă din casă. Roro trebuie să se ferească de blestemele care răsună de peste tot, spre alungarea monştrilor şi a necuratului care au adus, peste cutremur, această altă năpastă, a ciumei, iar Otto se simte tot mai împuţinat de forţă şi voinţă şi de abia mai poate să amestece în terciul de mazăre. Din cuvintele pe care le bâlbâie Markus, cei doi au înţeles că molima s-a răspândit, prinzând chiar şi locurile cele mai ascunse şi mai ferite ale Vienei. Străzile sunt stăpânite acum de şobolani care trec peste încălţări sau celor cu picioarele goale, cum se întâmplă de multe ori vara, le muşcă fără vreo urmă de şovăială degetele. Tot mai multe case îşi au bolnavii lor, au fost spălaţi, unşi, tămâiaţi, îngrijiţi şi vegheaţi, dar mai apoi plânşi şi îngropaţi, căci bubele negre le-au plesnit şi în adâncul inimii, aducând sfârşitul. Dar aceştia au fost fericiţii primelor zile, căci febra şi puroiul au trecut prea repede de la unul la altul, iar mâinile care au udat buzele muribunzilor stau şi ele acum încrucişate peste piept şi pe ele nimeni nu le-a mai ajutat. Castroanele cu lipitori aduse de prin bălţi spre uşurarea sângelui bolnav s-au uscat de mult de la soare, fiindcă cei încă sănătoşi au luat-o la fugă, lăsându-şi muribunzii singuri, porţile deschise şi avutul în voia prădătorilor. Numai că nimeni nu vrea să atingă nimic, dincolo de garduri stau întinse leşuri, caii, porcii, găinile, câinii şi pisicile s-au lăsat cele mai multe, şi ele, pe o parte şi din trupurile lor umflate se revarsă acum duhoarea. Pungile cu bani, dacă există, stau dosite de obicei sub saltea sau ascunse sub perne, iar astea sunt năclăite de sudori şi cheaguri negre. 

Viena e acum un oraş al spaimei şi cuvintelor puţine, prăvăliile au obloanele lăsate şi uşile hanurilor s-au închis, femeile nu-şi mai flutură fustele şi li s-a stins şi cheful de vorbă, gurile lor s-au acoperit cu batiste. Markus Augustine însă iese, iar fluierul şi lăuta lui se aud de departe pentru că în rest stăpâneşte tăcerea. Timpul ţipetelor şi hohotelor a trecut, cine încă nu e atins nu-şi mai trimite gândul spre morţi, ci numai spre propria viaţă, puţină, care atârnă de un fir şi care trebuie apărată. Fiecare după cum îl călăuzesc simţurile rătăcite, în singurătate cei mai mulţi, sau în febra unor patimi izbucnite brusc şi la fel de puternic şi devorator ca molima. Atingerile sunt scurte, suspinul de plăcere şi uitare prelung, trupul numai o sudoare, iar buzele o frenezie, dar aceste clipe, chiar dacă sunt primejduite şi vor trece, sunt ale vieţii. Markus se întoarce adesea cu paloarea nesomnului şi a beţiei, cu chipul inundat însă de lumină, apoi cade în somn, iar când se trezeşte, după ce-şi mănâncă în fugă tocana de legume, îşi ia lăuta sau fluierul şi cântă. 

Nici la palat lucrurile nu stau mai bine, a adus el veste într-o zi, mulţi au căzut răpuşi de febra bubelor negre sau seceraţi de propria spaimă. Împăratul nu mai primeşte pe nimeni, porţile s-au închis, doar doctorii au voie să iasă şi numai îmbrăcaţi în robe negre, cu chipul acoperit de măşti. Arată ca nişte păsări cu cioc, spune Markus, eu am văzut câţiva, şi nu ating nimic, doar trec în tăcere şi lasă la uşile însemnate alifii, dar cine să le întindă pe piele, când toţi au fugit?, Dar principesa, întreabă Roro, ai aflat ceva despre ea?, Ea e sănătoasă şi se pregăteşte de plecare, stă însă până atunci, ca mai toţi, cu ferestrele acoperite şi uşile ferecate, iar medicul regal trece de două ori pe zi să-i ia febra şi să-i cerceteze încheieturile, dar, spre fericire, nu găseşte nimic, Bine, spune Roro. 

Otto ar întreba şi el, poate, ceva, dar de câteva zile trupul i-a scăzut în puteri şi o ameţeală la fel ca beţia îi însoţeşte greaţa continuă care-i urcă din stomac. Nu mai doreşte să mănânce şi nici să se dea jos din pat, doar să doarmă în timp ce Markus va cânta. A doua zi semnele bolii nu se mai ţin însă ascunse, subţiorile hangiului s-au umflat şi au devenit dureroase, mirosul greu al sângelui şi puroaielor invadând apoi întreg corpul. Ar trebui să plecaţi, geme el, ceasurile mele sunt de acum numărate, dar Roro, deşi nu răspunde nimic, nu se dezlipeşte de pat, schimbând întruna compresele cu flori de muşeţel cu care încearcă să oprească măcar năvala duhorii, fiindcă împotriva durerii şi a fierbinţelii nu găseşte un leac. Markus e din nou prea beat ca să poată face vreo altă mişcare, afară de aceea de a se târî până într-un colţ al odăii şi a se prăbuşi pentru un somn lung pe podea. Gemetele muribundului şi suspinele de plăcere din visele muzicantului se ating şi se adună într-un singur nod întunecat, într-un ghem încâlcit, ţesut din fire vii şi altele stinse deja. După a treia zi trupul umflat al lui Otto începe să se zbuciume sub convulsii şi spasme de tot felul, iar din gura lui ţâşnesc, odată cu un sânge fierbinte şi negru, bolboroseli fără şir. Şi în toate vorbele lui se reiau şi se repetă aceleaşi furişări ale unei pelerine negre care vine, pleacă şi poartă în cufărul său prea multe, poate şi suflete, chiar şi al lui e deja închis acolo, căci, o!, sub câte alambicuri s-a aprins focul în acest han de lângă garnizoana Am Hof şi cum s-au încins pulberile şi s-au topit, schimbându-se în aur, într-o nesfârşită lumină, în această imensă şi de nesuportat strălucire care se apropie acum şi de el. Buzele lui Otto se strâng ca sub greaţă, inundate de spuma roşiatică a unui sânge învins, apoi brusc, după un ultim spasm sau fulgerare, se destind într-un surâs, iar după asta răsuflarea i se opreşte. Roro nu se îndepărtează şi nu face niciun alt gest, fascinat de ceea ce încă vede în privirea lui, puterea şi porunca unui cristal în care arde parcă un soare. Cel care va închide ochii lui Otto şi îi va încrucişa mâinile pe piept e Markus, muzicantul s-a trezit dintr-odată şi are şi minţile limpezi şi mâinile sigure, nu tremură şi nici nu suspină, întreabă doar De unde vom face rost de lumânări, căci astea sunt mai scumpe acum decât mâncarea sau aurul., Vei cânta, spune Roro, apoi întreabă cu voce tare, deşi doar pentru el Unde or fi oare cearceafurile, să căutăm unul curat, să-l învelim. Rugăciuni nu ştiu nici unul, nici altul, numai un Doamne, odihneşte-l! va însoţi de aceea sufletul celui dus. 

Markus Augustine se întoarce abia spre seară, aducând cu el trofeul atât de preţios, o lumânare subţire şi galbenă. O aprind, flacăra arde aplecându-se într-o parte şi topind repede ceara. Atât a fost, spune muzicantul, după care trage de cearceaf, încercând greutatea celui înfăşurat în el. E greu, până la poartă ai să mă ajuţi şi tu, îl vom lăsa apoi acolo, singur nu pot să-l duc, îl vor ridica groparii. Bine, răspunde Roro, dar nu-l mai aşteaptă pe Markus Augustine, apucă de marginile cearceafului, pe care le înnoadă, obligând trupul înţepenit deja al hangiului să se strângă cu picioarele spre gură, într-o mişcare nefirească, la care oasele răspund pârâind. Apoi, ridicând pe umeri încărcătura, fără prea multe opintiri, se porneşte singur, deschide poarta şi abandonează trupul neînsufleţit ca pe o boccea prea greu încărcată de taine. Iar după asta, în noaptea aceea, vrea să bea şi el din vinul pe care l-a adus muzicantul împreună cu lumânarea. 

Ce se va întâmpla de aici sunt lucruri de care cei vii au ajuns să nu se mai teamă, căci  gropile în care se aruncă de-a valma cadavrele cu miros înţepător de sudoare şi puroi s-au întins dinspre marginile oraşului până dincoace de garnizoană, aşa că pe Otto n-a trebuit să-l care nimeni prea mult. Dimineaţa trupul lui a fost aruncat într-o căruţă, iar apoi direct peste altele, între mâini, picioare şi braţe deschise ca pentru o îmbrăţişare, în groapa comună săpată din întâmplare, ori fiindcă sorţii au hotărât aşa, nu departe de casă. Un strat subţire de pământ a acoperit după aceea totul, nu şi foiala şobolanilor, tot mai mulţi şi mari ca pisicile. Mai mic e în schimb numărul oamenilor, casele toate îşi au morţii lor, cei rămaşi se ascund prin împrejurimi, hrănindu-se cu se găsesc, fructe de pădure şi ierburi, ori se adună în grupuri mici, luând cu asalt pivniţele cu vinuri. Căci, după ce au încercat cu altele, alifii, lipitori şi descântece, fără ca molima să dea vreun semn de îngăduinţă, alegând tot mai nestăpânit şi fără socoteală pe cei cărora le va lăsa pentru ultimele lor patru zile doar umflăturile, miasma şi delirul, unii cred că au găsit un leac în băutura păstrată la locuri ferite de soare pentru ospeţe, nunţi sau botezuri. Chiar şi vinul ţinut pentru înmormântări e bun, căci, dacă tot le va fi scris să moară, să aibă măcar şi ei parte de pomană. În asemenea locuri umblă cu împleticiri ale picioarelor, glasul rămânându-i însă curat, şi Markus Augustine. Nu mai dă prea des pe la han, iar Roro trebuie să se descurce din puţinul pe care îl găseşte în cămară, dar făină încă mai este şi din ea frământă şi coace biscuiţi şi turte cu chimin. De apa fântânii nu se teme, deşi sub dogoarea soarelui şi aerul încărcat de miasme, a prins un gust sălciu, o fierbe şi adaugă câteva frunze de mentă. Nu se nelinişteşte deci atunci când muzicantul nu se întoarce, chiar dacă au trecut deja patru zile şi nopţi încheiate. După o săptămână însă fără vreun semn, de paşi sau sunete de fluier ori lăută, în sufletul lui Roro se strecoară întrebările şi teama. Trebuie să aştepte ceasul nopţii, să se învelească bine în manta şi să-şi acopere încă şi cu mai mare grijă chipul, ca lumea să nu-l vadă şi să strige cumva Necuratul!, iar apoi, cu fereală, să iasă pe străzi, luându-se după mirosul vinului, şi să-l caute. E prima dată că părăseşte casa de toamna trecută, când frigul şi bruma i-au alungat din podgorii, se simte buimăcit şi nu ştie prea bine încotro să se îndrepte. Duhoarea cadavrelor abandonate pe străzi e mai puternică decât toate şi nările lui nu prind de aceea nicio altă urmă, de sudori vii sau acreală de vin. Rătăceşte la întâmplare, cercetând, atât cât poate la lumina lunii, şi feţele celor întinşi pe pământ, ar fi bine să se grăbească totuşi, fiindcă e ora la care apar groparii, ceea ce i-ar face mai încâlcite şi furişate căutările. Roro se uită cu atenţie în jur, cu grijă să nu se împiedice de trupurile încremenite în fel de fel de poziţii, după cum i-a prins spasmul ultimei suflări, şi care, aşa cum stau rezemate de zidurile crăpate sau întinse de-a curmezişul în drum, năclăite de sângele scurs din bubele negre, par ale unor păpuşi desfigurate. Viena e un teatru abandonat, cutreierat doar de siluete întunecate, cu măşti, care strâng recuzita şi păpuşile sfârtecate de şobolani în mormane, iar apoi le aruncă în gropi. Gata cu fala, ca şi cu istoveala, clipa s-a dus. 

Între toate astea se învârte acum Roro, cu gluga coborâtă peste ochi şi cu o batistă apăsată pe nas, dar nu pentru a se apăra de mirosul greu şi pătrunzător pe care nu-l poate nicicum stăvili o cârpă, ci de privirile cioclilor se ascunde el. E o grijă fără rost însă, fiindcă oamenii în negru nu vorbesc şi nici nu văd altceva decât cele pe care trebuie să le facă dispărute şi să le şteargă de pe faţa pământului ca şi când toate aceste mâini, picioare, trunchiuri şi capete murdare de cheaguri şi puroiuri n-ar fi existat niciodată, par mai mult nişte umbre care mânuie lopeţi şi cazmale, adună, sapă şi aruncă, acoperind la urmă totul, în grabă, lehamite şi scârbă, doar cu câteva găleţi cu nisip. Roro le urmăreşte mişcările dintr-un colţ al străzii care duce spre catedrală, aşteptând în linişte ca totul să treacă. Dar chiar în clipa în care vrea să-şi întoarcă ochii pentru a nu vedea cum zboară prin aer păpuşile umflate, Roro prinde şi umbra unui obiect cu gâtul lung şi curbat care pare, care este, iată, o lăută ce saltă şi ea dintr-o lopată direct în căruţa deja încărcată. Un sunet dezacordat sfâşie tăcerea, ca şi cum cerul ar fi din nou fulgerat. Staţi!, ar vrea să strige el, dar e prea târziu, căci o altă imagine se aşază peste asta, iar ea e a unui tânăr cu păr castaniu care ţine în mâinile crispate un fluier şi care zboară şi el prin aer, aruncat cu o lopată. E de ajuns, e prea mult! Roro nu mai are timp şi nici putere pentru vreun cuvânt sau mişcare, nici măcar pentru un ţipăt, gura i se îneacă în salivă, iar în piept i se strânge un cârcel, cât timp un junghi fierbinte îl taie în pântec şi tot trupul lui se frânge în două. Se va ridica cu greu din locul unde a căzut, mult timp după ce căruţa cu gropari se va îndepărta, iar el, nemaiavând de acum ce să caute, se întoarce acasă. E sfîrşitul lui august, dar nopţile încă încărcate de zăpuşeală şi vaporii unui soare otrăvitor. 

Dimineaţa îl prinde aşa, cu trupul din nou chircit şi gândurile golite, căci nu mai are ochi şi urechi pentru altceva, vede doar o lăută înaripată care scoate un ţipăt. Seara la fel, iar zorii ce vin nu schimbă cu nimic crisparea cărnii şi pustiul din inimă. Şi iar aude sunetul, acum însă ca al unui fluier care nu e dezacordat, ci melodios şi trist, ca pe vremuri. Roro se ridică, simţind că îi vor da lacrimile, poate de emoţie, poate doar de durerea picioarelor amorţite. Iar în timp ce se întinde şi se scutură, ca să-şi alunge înţepeneala, uşa hanului se dă brusc de o parte şi în prag, desfigurat, palid, murdar, dar zâmbitor ca întotdeauna şi cu ochii inundaţi de lumină, îşi face apariţia muzicantul. Roro încremeneşte şi o clipă îl seceră gândul că în casa asta sunt prea multe năluci, vin după cum le taie capul şi pleacă la fel. Numai că da, împotriva a ceea ce el a văzut în noaptea aceea, silueta din uşă e chiar Markus Augustine, care se mişcă, înaintează, e vie şi, în plus, târăşte după ea, împrăştiindu-l în toată încăperea, un miros greu şi amestecat de dospeli. Sânge, puroaie, cărnuri descompuse, dar mai cu seamă o acreală stătută de vin. Doamne!, geme Roro şi se dă un pas în spate, dar muzicantul râde uşor, fiindcă mai tare nu-l ţin puterile, deşi de un hohot prelung ar avea el acum nevoie. Ei, da, iată-mă, dintr-o groapă cu morţi am ieşit, dintre hoituri putrezite, de aia miros aşa, m-au crezut învins de ciumă şi m-au aruncat împreună cu leşurile, dar eu eram doar beat şi căzut la pământ. Noroc că s-au grăbit şi n-au mai acoperit locul, aşa că atunci când m-am trezit cu fluierul ăsta în mână, am văzut soarele care mi-a dat semn că sunt viu şi, deşi cam greu, căci eram strâns de peste tot de mâini şi picioare şi guri multe s-au căscat spre mine, am reuşit să le înlătur povara şi să mă strecor afară. Şi iată-mă, repetă el. Roro încă tot nu poate spune nimic, decât să geamă iarăşi, prelung, ca în faţa unei minuni ori poate a unei farse pe care beţia a jucat-o destinului. După care izbucneşte şi el în râs. Ai băut cât pentru o viaţă, Augustine, Mai mult chiar, cât şi pentru o moarte. Dar acum, dă-mi ceva să mănânc şi ajută-mă să dau jos de pe mine toate putorile astea. 

Zilele care urmează, muzicantul va avea nevoie de odihnă, va dormi mult, dar, chiar şi aşa, îl va chinui şi în somn setea de vin. Roro caută printre cele rămase după moartea lui Otto, găsind uşor, printre sacii cu făină, ceea ce cer bolboroselile lui Markus, două butoaie cu mireasma însufleţitoare. Căci abia ce apropie de buzele adormitului cana cu vin, muzicantul se şi trezeşte, soarbe şi râde, mestecă un biscuit şi iarăşi adoarme. Aşa trece luna august, soarele se mai potoleşte şi, odată cu zăpuşeala, şi foşgăiala şobolanilor şi numărul morţilor. De altfel, n-au rămas prea mulţi cei vii şi molima nu prea mai are în cine să lovească. Apoi se face septembrie, nopţile se deschid cu răcoare şi pe străzile Vienei se aude din nou, întâi ca o întrebare, apoi ca o făgăduinţă, trapul cailor şi roţile trăsurilor. Şi tot atunci reapar fustele femeilor, iar cu ele vorbele, zvonurile şi veştile. Ciuma a trecut. 

Dar nimeni nu vrea să vorbească acum despre suferinţe şi dolii, mai curând despre ospeţe şi nunţi, iar una dintre ele, chiar dacă nu se va petrece aici, e cea a principesei de Austria. Despre care se spune, aşa prinde cu urechea Markus şi îi povesteşte şi lui Roro, că e sănătoasă, ferestrele ei nu mai au draperiile trase, trusoul i-a fost cu de-a amănuntul pregătit, la fel şi escorta şi darurile cu care va lua, nu mai departe de o săptămână, drumul spre Spania, unde o aşteaptă regele Filip, viitorul ei soţ. Să o ajute Dumnezeu pe prinţesă să străbată cu bine şi cu sufletul uşor după atâta împovărare şi spaimă toate pământurile apărate de alianţa celor două puteri. Fiindcă ea, aşa povestesc femeile şi cine să nu le creadă?, se va îndrepta întâi spre Flandra, unde o va întâmpina Fernando Alvarez de Toledo, ducele de Alba, trimis acolo special pentru asta, poate însă, în secret şi cu altă misiune, pentru a înfrâge vreo răscoală a răsculaţilor, de chiar regele Spaniei. Iar de acolo nu mai ştim, putem doar să ghicim că, ajunsă la Antwerp, Elisabeta I a Angliei însăşi îi va oferi ajutorul unui escadron de opt corăbii, care s-o apere de watergeuzen, piraţii mărilor, dar Anna de Austria va găsi vorbele potrivite pentru a îndepărta de la ea, fără să supere pe nimeni, această mână întinsă dinspre o altă putere, şi va găsi singură calea peste marea largă până spre Santander, pe coasta de nord a viitorului ei regat. După care va călători spre Burgos, se va opri câteva zile la Valladolid, pentru a se odihni şi a-şi aminti că aici s-a născut, iar apoi va face şi ultimii paşi, spre Segovia, unde o aşteaptă nobili îmbrăcaţi în haine cenuşii cu argint, care o vor trece cu mare fast, pompă şi alaiuri sub porţile şi arcurile oraşului înfrumuseţat anume şi înmiresmat cu de toate, dar mai cu seamă de darul celor 400000 de ducaţi dăruiţi de rege pentru această plimbare. Cum va fi îmbrăcată, oare, prinţesa?, se zbuciumă femeile, repezindu-şi din nou fustele dintr-o prăvălie în alta. O, eu cred că va purta o rochie de mătase şi o pălărie cu pene, Or fi şi de păuni, Poate, Şi va călări un cal cu capă stracojie, Apoi va intra în biserică, unde o va aştepta regele, care îi va lua mâna şi o va uni cu a lui, Da, Şi după aia vor merge împreună la Madrid, iar ea va vedea cu ochii ei minunăţia promisă, lacul cu galeoane, Şi după aceea?, După asta se vor închide pentru câteva zile şi nopţi într-una dintre încăperile marelui palat numit Escorial, cu doar o aripă locuită, unde se vor împlini cele obişnuite şi cuvenite, Şi după aia?, Oh, nu mai ştim, dar mai e timp, doar să ni-l dea Dumnezeu, şi vom afla. 

Aşa zboară vorbele, prefăcând câteodată culorile, fiindcă rochia prinţesei poate că nu a fost cenuşie, ci purpurie sau violet, ca glicinele, e prea departe să desfăşurăm de toate şi cu atâta precizie. Însă un lucru e sigur, iar pe acesta nu-l ştie nimeni decât Anna, principesa care pleacă, căutând din ochi ceva sau pe cineva în mulţimea ce o aclamă: şiragul de perle pe care îl poartă la gât e din zahăr.

          Mai este apoi încă o poveste, mai aproape de noi, la fel de neasemuită însă, deşi într-un fel mai greu de crezut: despre un muzicant care a fost aruncat de ciocli în groapa comună, laolaltă cu leşurile, numai că el nu era mort, ci doar beat. Şi când s-a trezit, şi-a săpat drum afară şi a început să cânte şi, fiindcă n-a mai avut casă încă de la cutremur, tot asta spunea: Augustine ce-ai făcut? Ai pierdut tot ce-ai avut. Dar nu despre un adăpost vorbea, se ridică o voce, în timp ce o altă fustă se înfoaie în dantelele noi, Dar despre ce?, O, dar nu e greu de înţeles, numai despre vin, căci el l-a salvat şi l-a întors la viaţă, Atunci să petrecem şi noi, Prea bine, cum se cheamă cântecul?, După numele pe care îl purta muzicantul, Lieber Augustine, Îl ştii?, Păi cum?, doar îl îngână toată Viena. Ach, du lieber Augustine, Augustine, Augustine... 

Roro nu aude toate astea, dar ştie despre ele, pelerina neagră care s-a arătat de câteva zile din nou la ferestrele hanului i-a dat semnul pe care l-a aşteptat. Principesa cu alaiul ei fastuos tocmai s-a îndepărtat, e timpul deci să plece şi el din Viena. La fel ca altădată, fără a-şi lua rămas-bun, fără a mai întoarce capul.

 

Fragment din romanul
Dulcea poveste a tristului elefant

Diana Adamek

Ach, du lieber Augustine

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)