Ianoşi despre cultura rusă

 Ştefan Borbély 

De-a lungul anilor, Ion Ianoşi a scris mai multe texte ocazionale despre cultura rusă (prefeţe, postfeţe etc.), ele adăugându-se scrierilor sale fundamentale dedicate lui Dostoievski şi Tolstoi. Relativ recent, el a revăzut tot acest material complementar, l-a rescris în parte şi l-a întregit sau corectat pe alocuri, publicând în cele din urmă un masiv volum sintetic (Autori şi opere, II. Cultura rusă, Bucureşti: Ed. EuroPress, 2010), care se citeşte cu folos şi cu plăcere şi din care toată lumea iese în câştig, dacă-l parcurge. Limpezimea frazei şi a demonstraţiei, contextualizarea foarte scrupuloasă a fiecărui scriitor în parte şi nu în ultimul rând situarea tuturor scriitorilor în mediul socio-cultural în care şi-au elaborat opera fac din volum o operă de referinţă, cu atât mai mult cu cât nu prea găseşti, în cultura română recentă, om care să cunoască mai bine domeniul decât Ianoşi. 

Cartea – înainte de a-i reproduce sumarul – mai are două calităţi aparte, care se cuvin a fi apreciate. În primul rând, nu are nimic din revanşismul stilistic specific al multelor volume care abordează cu reticenţă cultura sovietică, socotind-o legic inferioară, viciată prin definiţie de parti-pris-urile inerente cu care o împovărează presiunea ideologicului dominant şi cenzura. Dimpotrivă, chiar dacă trece dincolo de 1917, scriind, de pildă, despre Gorki, Şolohov, Paustovski sau Evtuşenko, Ianoşi include cărţile în linia organică a culturii ruse, ceea ce justifică, în cele din urmă, şi subtitlul implicit al cărţii, în care – corecţi să fim... – este vorba atât de cultura rusă, cât şi de cea sovietică. În al doilea rând, cartea privilegiază ceva ce am putea numi ideocritică: fie că scrie despre autori ruşi, fie că se opreşte la cei sovietici, Ianoşi e interesat de determinismul socio-politic şi cultural al ideilor acestora, metodă prin care liniile de continuitate se văd mai bine, obturând pe alocuri ruptura brutală din 1917, pe care alţi exegeţi o consideră fatală.  

Chiar şi în exegeza occidentală social-politică referitoare la Revoluţia Rusă şi la fenomenele care i-au urmat se observă, pe moment, două tendinţe pe mapamond: unii – mai ales martorii sau victimele – absolutizează ruptura, elogiind binele de dinainte de 1917 şi vituperând violent împotriva grotescului de după, pe când alţii – cei din şcoala americanului Richard Pipes, de pildă – sunt interesaţi cu precădere de continuitatea fracturată pe care o reprezintă anul 1917, revenind cu obstinaţie la ideile de dinainte de revoluţie, pentru a înţelege ce anume s-a întâmplat cu adevărat, ca mentalitate, acolo. Trecând în domeniul specific al literaturii, devine, sub acest aspect, foarte incitant să vedem care sunt liniile de corespondenţă dintre tolstoismul „creştinismului fără Hristos“ (incriminat de Soloviov) şi programul construirii „societăţii frumoase a oamenilor frumoşi“ pe care o anunţă Proletcultul (prin doi corifei obsedaţi de Nietzsche şi de programul resurecţiei dionisiace: doctorul Bogdanov, într-o mai mare măsură, şi Luneacearski, într-una mai mică), deşi, în aparenţă, liantul nu există, asocierea fiind socotită, de către purişti, ca de-a dreptul scandaloasă. În cartea lui Ianoşi, legăturile sunt implicite, nu declarate, însă ele există, partea foarte rezistentă a volumului constituind-o nu critica literară ca atare, ci ideocritica din spatele ei, interesul lui Ianoşi pentru ideile ruse ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al xix-lea (panslavism, nihilism, interesul obsesiv pentru binomul Hristos – Antichrist [sau Diavol], „naturalism“, prin care scriitorii ruşi înţeleg realismul etc.) fiind precumpănitoare.   

Înainte de a releva câteva cristalizări, să trecem în revistă sumarul. Tolstoi şi Dostoievski deschid şi închid volumul, cel dintâi printr-un text dedicat romanului Război şi pace şi prin substanţialul eseu Tolstoi şi tolstoismul, cel de-al doilea printr-o subtilă analiză a sindromului „subteranei“ (din Însemnări...), căreia i se asociază Amintiri din casa morţilor. Între ei, Şcedrin, cu Domnii Golovliov, scriitor foarte bun, trăind neşansa de a-şi consuma viaţa printre genii. Secţiunea a doua a volumului e cea mai substanţială sub aspectul ideocriticii, prin texte dedicate lui Ceaadaev (Scrisori filosofice, i-viii, unele fiind recuperate postum), Soloviov şi Şestov (admirat, printre alţii, de Camus şi de Fundoianu...), cărora li se adaugă Herzen – Bielinski – Cernâşevski (nu cu Ce-i de făcut...) – Dobroliubov şi Pisarev (coautorii volumului, tradus la noi, Despre estetică, artă, literatură), respectiv Plehanov. Secţiunea a treia îi reţine pe Merejkovski, Tânianov, Nabokov (cu primele cărţi, scrise acasă), Ţvetaeva şi Paustovski, pentru ca secţiunea a iv-a să se oprească la Maxim Gorki (Klim Samghin), Şolohov, Platonov (Cevengur), Şalamov (cu poveştile Kolâmei), Grossman şi Evtuşenko (două romane: Dulce ţinut al poamelor şi Să nu mori...). 

Ca tranziţie, cel dintâi aspect pe care-l remarcă oricine este transferul de la ideatic la estetic sau literar în saltul din perioada de dinainte de stalinism în cea de după, ceea ce explică, în ultimul rând, un fenomen pe care îl întâlnim şi la noi în perioada de după 1965: literatura îşi accentuează funcţia esopică, şi-l „asociază“ pe cititor, din dorinţa de a stipula un dublu palier de receptare, cel „conspirativ“, „consensual“ fiind dominant. Conţinutul ideologic al textelor de după stalinism este mai estompat – excepţie fac doar romanele care deconspiră atrocităţile gulagului (al lui Şalamov, în primul rând...) –, însă conştiinţa literarităţii este mai accentuată – se observă şi la Bulgakov, analizat doar în trecere de Ion Ianoşi –, pe considerentul că literatura – uneori: doar literatura... – poate fi opusă dictaturii şi samavolniciilor comuniste, fiind nu numai o formă de rezistenţă, ci şi o armă. 

Analiza celei de a doua jumătăţi a secolului al xix-lea este excelentă, cu observaţii nu o dată frapante. Sub aspect cultural, epoca se împarte între radicalism (Şcedrin, Nekrasov) şi conservatorism moderat (Dostoievski, Tolstoi, Goncearov), celei de-a doua tendinţe adăugându-i-se şi aristocratul Turgheniev, faţă de care mulţi strâmbă din nas – dar îi recunosc calităţile de excelenţă... –, ceea ce nu exclude perplexitatea dihotomică cu care a fost primit romanul Părinţi şi copii, al cărui protagonist, Bazarov, propovăduieşte în premieră nihilismul. E o epocă, pe de altă parte, în care nu se trăieşte mult: „Bielinski a murit de tuberculoză la 37 de ani, Dobroliubov [...] la 25, Pisarev [...] a suferit o depresiune adâncă şi s-a înecat înainte de 35 de ani“ (p. 110), lista putând fi continuată cu alţii: Soloviov moare la 47 de ani, în 1900, având în spate o operă prodigioasă, Bulgakov dispare şi el înainte de 50. Pe de altă parte, ne aflăm într-o vreme în care se trece, colectiv, uşor din viaţă în moarte, poeţii şi literaţii ştiind că „pot fi ucişi“ oricând: decembriştii sunt pedepsiţi în 1825, ţarul Alexandru al ii-lea e ucis la 1 martie 1881, la 9 ianuarie 1905 are loc măcelul de la Petrograd, în 1917 Revoluţia, apoi războiul civil: peste tot nu avem decât insecuritate existenţială, frică şi exasperare, şocul psihic pe care-l suferă Dostoievski – condus la eşafod, pentru a fi graţiat – fiind reprezentativ pentru tot ceea ce se întâmplă. Să nu-i uităm, în acest context, pe anarhişti, prin legătura pe care o stabilesc cu nihilismul: „modernismul negru“, cum i-am putea spune, domină scena, Ianoşi îi înregistrează, scrupulos, toate meandrele, deşi – sinceri să fim – nu coboară până la radicalismul la care se putea coborî, lectura uşor antinihilistă a lui Şestov – oarecum la antipodul a ceea ce admirau în el Camus sau Fundoianu – fiind semnificativă în acest sens. 

Terifianţa perioadei este însă foarte bine redată, ea explicând, în cele din urmă, recursul la soluţia spiritualistă pe care îl încearcă mulţi intelectuali, cei mai pregnanţi fiind, în această privinţă, Soloviov şi Tolstoi. Primul prin „mitosofia totalităţilor ontologice“ (aici lectura lui Ianoşi mi s-a părut a fi niţel prea prooccidentală, ceea ce obturează sensurile fundamentale ale panslavismului, fiindcă nu atât „atotunitatea“ legământului spiritualist dintre Est şi Vest o căuta Soloviov, ci „izbăvirea“ Occidentului prin înglobarea sa în revirimentul spiritualist răsăritean, ceea ce înseamnă un accent uşor schimbat înspre preeminenţa Estului), cel de-al doilea prin organicismul „creştinismului fără Hristos“, conceput ca filantropie universală şi ca instaurare a Binelui prin altruism organic, prefigurat, într-o oarecare măsură, dar cu un sens daimonic, schimbat, de Dostoievski în Fraţii Karamazov, în viziunea Marelui Inchizitor. 

Însă e frapant interesul obsesiv al perioadei pentru Diavol ca Antichrist, locotenent al Sfârşitului: apare, fireşte, la Dostoievski, în romanul şahist Apărarea Lujin, al lui V. Sirin (Nabokov), în textele lui Şestov (desigur...) sau la Bulgakov, Merejkovski (în trilogia Hristos şi Antichrist) sau chiar Gogol (în Şi încă despre Diavol), ca să nu mai vorbim de percepţia difuză, populară, potrivit căreia anarhismul e „demonic“, la fel fiind şi răsturnarea vechii ordini şi sosirea, coercitivă uman şi ideologic, a Revoluţiei purpurii. Sugestia că, în Rusia celei de-a doua jumătăţi a secolului xix-lea şi în prima jumătate a celui care vine, se trăia un foarte real sentiment escatologic reiese tulburător din demonstraţiile lui Ion Ianoşi, făcând ca volumul său să fie şi mai incitant, un bun instrument de lucru pentru dezvoltări exegetice ulterioare.

 

 

Ştefan Borbély

Ianoşi despre cultura rusă

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)