Leon-Iosif Grapini şi Memorialul său

 Irina Petraş 

          După trei plachete de poezie, Leon-Iosif Grapini semna Cetatea cu nebuni (2000), o carte de proze surprinzătoare, argumentând o neîndoielnică vocaţie. În prozele sale, ambiguitatea e exploatată ca trăsătură fundamentală a lumii vorbite, umorul subtil îşi alătură ironia discretă, autoironia e mereu conţinută, iar morala cu iz ardelenesc se înfiripă de la sine printre rânduri. Povestitorul lui Leon-Iosif Grapini descrie întâmplările cu naivitate mimată şi cu sinceritatea albă a copilului care vede şi spune că „împăratul e gol“. Sfătos şi îndoit, înaintează precaut, contrazicându-se, avansează ipoteze, divaghează, într-o polifonie ameţitoare, câteodată încărcată, în stare să relativizeze totul şi să extragă confortul certitudinii din chiar această relativizare a totului. Clevetirea subţire conotează delirant locurile comune, sparge tabieturi, scoate la iveală miezul moravurilor, înţelesurile adânci ale suprafeţelor multe şi înşelătoare. Miniparabole cu final neaşteptat şi incitant, prozele pot fi citite în mai multe registre, cuceritoare fiind mai ales sintaxa. Stilul, tonul, perspectiva ar putea fi apropiate de Nicolae Velea, de Sorin Titel, de Marin Preda, atingerile posibile fiind nenumărate, dar lăsând mereu un rest, care e originalitatea indiscutabilă a prozatorului. Răsare în minte, inevitabil şi toate proporţiile păstrate, numele portughezului Saramago. Ironia lirică şi vocaţia fantastică, sintaxa seducătoare, îndrăgostită de propriile performanţe şi libertăţi, pledoaria în favoarea imaginarului ca singură şi adevărată realitate sunt semnalmente şi ale scrisului lui Grapini.

          La capătul lumii (2004) – roman, căci conglomerat de timpuri şi spaţii, de autobiografie şi cronică, parabolic, poematic, câteodată parodic, ironic şi satiric, dar neîndoielnic „cu deschidere la mare“ – s-ar fi putut numi – spuneam la apariţie – şi Memorialul de la Şanţ. Grapini a învăţat să facă pasul deloc neglijabil de la urzeala pe spaţii mici, încântată de performanţele sale rapide, scânteietoare, la construcţia amplă şi pretenţioasă a unei structuri armonioase şi logice, înaintând desfăşurat pe mai multe planuri, niciunul uitat pe drum ori neglijat, înspre o încheiere cu bătaie lungă şi valenţe nenumărate, în stare să propună şi să impună propria sa lume, cu legi şi ritmuri inconfundabile, alături de şi complementară lumii „reale“ şi altor lumi ficţionale. Ţinutul grăniceresc din care se trage autorul are un Trecut încă descifrabil în unele dintre trăsăturile Prezentului. Rememorarea e motivată de o exigenţă actuală difuză, de o nevoie vag resimţită, dar nicidecum mai puţin presantă, de a face paşii următori în cunoştinţă de cauză şi valorificând însemne ce nu merită uitarea. Şanţul-fortificaţie, capăt de lume şi despărţitor de lumi în momente succesive ale istoriei, poate fi şi trebuie să devină un loc al memoriei, unul cu funcţii întemeietoare, dar şi generos faţă în faţă cu interpretările diverse. Nu întâmplător, una dintre ramificaţiile povestirii construieşte, în prelungirea motivului cunoaşterii, uriaşa bibliotecă. Ascunsă în adâncuri în aşteptarea unor vremuri mai puţin potrivnice în care să poată lumina din nou drumul oamenilor, e, firesc, punct de fugă şi personaj principal. Naratorul (căruia i se păstrează/întreţine o identitate deschisă pentru a putea interveni cu comentarii, supoziţii, completări de martor avizat indiferent de locul şi de timpul întâmplării narate) nu vrea să se simtă „străin într-o realitate descoperită şi înţeleasă de unul singur...“ Infinitiplicarea dezarmantă a contururilor, recursul la impresie şi pată de culoare, la detaliul abundent, cotropitor, multiplu, conferă scriiturii un realism de o generozitate magică, precum, să zicem, în proza sud-americană, dar apelează şi la o fertilă, în ordinea atmosferei, magie a semitreziei. Minuţia desenului, adăstarea obiectivului pe gesturi mărunte ori „gândirea amănunţită“, cu o sfătoşenie mucalită secondând cu umor marile teme, asigură interesul cititorului/ascultător. O plasticitate vag-agresivă, masivă, ardelenească se însoţeşte cu o plăcere/ştiinţă remarcabilă de a transcrie limbaje şi de a înscena dezlănţuit dialoguri ori monologuri chintesenţiind însăşi comunicarea omenească.

          Memorialul Cetăţii (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010, 350 p.) e, într-un fel, continuarea şi rotunjirea Capătului lumii. Ca într-o nouă poveste a Meşterului Manole,  

lumea era mare şi multe popoare trăiau în ea, stăpânul lumii a zis Să se găsească pe tot cuprinsul pământului un ţinut binecuvântat, pentru o zidire măreaţă, nemaiîntâlnită, ce va dăinui cât veacurile, şi s-a găsit… S-a înălţat o zidire uriaşă, trainică, impunătoare şi maiestuoasă, cum alta nu a mai fost, nu mai este şi nu va mai fi în veacul veacurilor. Şi lucrarea s-a chemat cetate.

 

Nicio zidire omenească nu poate dăinui, ba, mai mult, nu poate exista decât scrisă. Scriitorul e cel care îşi ia în sarcină relatarea întemeietoare:

 

... mai degrabă aş numi-o monografie romanţată sau roman monografic... primăria, arhiva locală, biserica, şcoala, casa preotului şi cea a moşului, rămăşiţele turnului ce mărturisesc despre existenţa cândva a unei mănăstiri, catacombele şi dealul cu şanţurile de apărare, oamenii, bătrânul, protopopul, tânărul, primarul, apoi sunt evenimentele, cele din trecut, invaziile, potopul, pârjolul, foametea, cele din prezent, alegerile, pătrunderile ilegale în camera ascunsă a arhivei, drumul până la trecătoare şi înapoi, conversaţiile cu bătrânul, poveştile lui... apoi întâlnirile cu tânărul, absenţa lui misterioasă încă îl intrigă, povestea lui de dragoste, mărturisirea făcută preotului, caleaşca şi santinela de alături, din nou ţinutul, sătenii ce nu vor să cunoască ce li se întâmplă... zidurile uriaşe ale cetăţii, poarta şi paznicii ei neclintiţi, casa mică dintre ape unde a hotărât comandantul că va locui, manuscrisele şi foile goale, chiar, unde or fi toate hârtiile şi registrele lui, valiza cu care i s-a permis să le aducă, pridvorul, răcoarea dimineţii şi durerea din ceafă, junghiurile şi celula, oare-i aceeaşi zi sau alta, cât să fi stat inconştient, unde se găseşte încăperea asta, o fi în interiorul fortăreţei sau în altă parte, într-o altă închisoare, va afla în curând, cheia rotindu-se în broască asta îi dă de înţeles, la fel uşa împinsă înăuntru şi cătana înarmată din cadrul ei…

 

Construită, iarăşi, pe mai multe planuri spaţio-temporale intersectate uneori pe nesimţite, ca într-o lume cu mai multele dimensiuni regăsite, cartea e şi o vastă panoramă etnografică, o detaliere a arhetipurilor. Meserii şi relaţii umane uitate sunt reînsufleţite cu o artă a descrierii de tip breughelian, aglomerarea de detalii limpezind în mod straniu tabloul în loc să-l încarce. Oamenii gospodari ai lui Creangă se ţineau aproape de sonoritatea suficientă sieşi a cuvintelor, enumerările alcătuiau un poem, o încrengătură sonoră, poematică. La Grapini se detaliază şi utilizarea, cu o plăcere de a privi molipsitoare, veritabile spectacole ale îndemânării. Joagăr, război de ţesut, carieră de piatră, cercetare de arhive, alegeri la primărie, gătit, făcut dragoste pe furiş ori după lege, obiceiuri de sărbătoare, toate sunt îndeletniciri cu rost, dichisuri şi ceremonial. Uneltele sunt încă prelungiri ale mâinii şi minţii omeneşti, nu au deprins înstrăinarea erei supertehnologizate. Paginile de etnografie şi tehnică ţărănească se intersectează cu poveştile vieţii cotidiene, cu cele ţinând de cutuma etică şi socială, cu mituri şi eresuri. Toate împreună construiesc o Cetate de o importanţă egală cu Cetatea de piatră construită şi reconstituită în Memorial: „azi e ziua de naştere a cetăţii şi ziua în care a murit primul om, orice moarte e o naştere“. Locul memoriei este unul de atmosferă, de apartenenţă, de ştiinţă de a trăi şi de a muri după norme comunitare.

Povestitor abil, Grapini joacă sforile amestecând realităţi şi ficţiuni după regula nescrisă a istoriei omeneşti: „Totul nu-l veţi afla niciodată, semne de întrebare vor mai rămâne şi în mintea domniei voastre, şi în carte“. Cu acest al doilea volum dintr-o, bănuiesc, trilogie, Grapini reconfirmă vocaţia de prozator, iar cititorul poate aştepta cu încredere rotunjirea cărţii despre un loc, o lume şi o atmosferă cărora li se asigură, astfel, realitatea şi dreptul la durată.

 

Irina Petraş

Leon-Iosif Grapini şi Memorialul său

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)