În laboratorul minotaurului ideologic

 

Nicolae Balotă

 

Nu se luminase încă de ziuă, când am ieşit în strada înzăpezită. Încetase să ningă. Era liniştea aceea vătuită ce se lasă după o ninsoare îmbelşugată în care nu-ţi auzi nici paşii, de parcă urechile ţi-ar fi înfundate. Trecători mai matinali chiar decât mine tăiaseră deja o pârtie incertă prin zăpada afânată. Călcam în urmele adâncite ale călcăturii lor. La lumina felinarului din colţ am văzut aburii ce-mi ieşeau din gură şi suflarea aceasta vizibilă mi-a reamintit deodată visul din care mă trezisem. Eram într-o gară, pe peron, în apropierea liniei, când deodată apărea o locomotivă. Uriaşă, neagră, cu o roată enormă la capătul unei biele lucioase, lunecoase, cu o movilă de cărbuni în tenderul din spate, unul dintre acei monştri de fier care mi-au înspăimântat cu delicii copilăria, când aşteptam pe peron, cu inima bătând în mine, să îşi scuipe deodată cu furie aburii fierbinţi. Pândeam momentul cu teamă şi speranţă, căci mă teroriza gândul, nutrit totodată cu poftă, ca acea revărsare ca din gâtul unui balaur să se petreacă tocmai în faţa mea, să fiu învăluit, pătruns, rotit, răpit, ridicat în aer de vapori. Ceea ce nu s-a petrecut niciodată, locomotiva mulţumindu-se să treacă făcând să tremure peronul sub picioarele mele şi măruntaiele în pântecul meu subţire de copil, ca să-şi reverse şuierând mânios aburii, abia la capătul gol de călători al peronului. Mă aflam acum, în visul meu, chiar în cabina mecanicului şi locomotiva gonea trăgând un lung şir de vagoane. Plecat în afară, precum fochiştii negri de funingine, le vedeam şerpuind până departe în spatele locomotivei. Lângă mine, mecanicul azvârlea de zor cu lopata cărbunii în cuptorul plin de jăratec. Când s-a întors cu faţa la mine, i-am văzut ochii lucind prin ochelari. Un mecanic cu ochelari, mă miram eu, şi atunci l-am recunoscut: e Roşca, Alexandru Roşca de la Psihologie. Rânjea triumfător. „Am pus mâna pe tren, eu îl conduc. Toţi veţi muri, toţi. Toţi reacţionarii, Goangă, Mărgineanu, Blaga al tău...“ Înşira tot mai repede nume cunoscute şi necunoscute, un nesfârşit pomelnic. Şi deodată, cu un rânjet de satisfacţie: „Acum urmezi tu! Ţi-au dat ăia drumul, dar ai să mori. Eu te omor!“ Şi dădea să mă lovească cu lopata, să mă împingă spre gura de foc deschisă a cuptorului. Mi-am făcut vânt pe fereastra deschisă a locomotivei şi zburam înotând prin aer, mă înălţam, planam undeva sus în văzduh, vedeam sub mine, în depărtare, ca o jucărie, vagoanele trenului din care evadasem şi locomotiva care gonea cu mecanicul ei nebun.

Întâlnirea cu Roşca mă preocupa. Gândul la această penibilă revedere cu psihologul şef al Institutului la care mai credeam că lucrez, cu individul a cărui mărturie mă apăsase la proces în loc să mă apere, măcar din raţiuni colegiale, mă tulburase încă de cu seară, mă urmărise în somn. Mă irita îndeosebi faptul că – după cum îmi spuseseră ai mei – nici măcar nu voise să stea de vorbă cu Tata, când acesta îl cercetase. Ca şi în alte împrejurări în care urma să mă confrunt cu cineva sau ceva penibil, preferam să grăbesc confruntarea. De aceea pornisem cu noaptea în cap de acasă. Rarele lampadare de pe străzi se stingeau în timp ce coboram spre centru pe „scurtătură“, cum numeam strada în pantă ce trece pe lângă cimitirul evreiesc. Vechile pietre funerare cu inscripţii ebraice, aproape toate sparte, doborâte, risipite pe vremea demenţei antisemite, a deportărilor, erau învelite acum în mantia groasă, vălurită, de zăpadă, ce îmblânzea oarecum locul profanat, pe care îl revăzusem cu oroare întorcându-ne din refugiu la Cluj, cu patru-cinci ani în urmă, ca pe o urmă vizibilă a holocaustului ce nu cruţase nici morţii din morminte. Alunecând la vale pe strada cotită, întunecoasă, de-a lungul bătrânului cimitir, mă apropiam prin pâcla dimprejur, ce prindea să se destrame, de trupul masiv, tenebros, scufundat încă în noapte, al bisericii reformate din medievala stradă a Lupului. Să fi fost gândul la morţii din cimitirul evreiesc ce fuseseră parcă omorâţi încă o dată, ori poate contraforturile ca de cetate medievală cu înalte ferestre gotice scufundate încă în întuneric ale bisericii către care mă îndreptam împleticindu-mă pe cărarea întortocheată, croită de paşii celor ce se zoriseră în noapte să „semneze condica“, nu ştiu, dar simţeam deodată în mine o nelămurită apăsare. Ajuns în Avram Iancu, strada lungă pe care o străbătusem cu luni în urmă condus de agentul Securităţii spre Închisoarea Militară, ieşeam la larg pe trotoarul bătătorit de paşii „oamenilor muncii“. Tropăiau, mă depăşeau grăbiţi în pufoaicele lor cenuşii, bărbaţi şi femei deopotrivă, nu-i deosebeam decât după cuşmele şi şepcile lor vătuite cu urechi ori barişele lor împletite de lână. Păreau că se îndreaptă spre robotul subteran din sinistrul Metropolis al lui Fritz Lang, devenit realitate în lumea servituţii comuniste. Bătrânul meu oraş baroc se zgribulea în noaptea de iarnă rusească.

Aveam nevoie de un antidot la amarul ca de venin ce mi se prelingea greu prin vine. Felinarele de stradă fiind stinse cu zgârcenie, era negru împrejur ca şi în mine. Lăsându-mă parcă dus, ca în transă, am dat colţul în strada Universităţii, grăbind paşii cât puteam printre nămeţi. Deodată o lumină în faţa mea mă făcu să-mi ridic privirile. M-am oprit şi, surprins, de parcă nu într-acolo înotasem în neştire prin zăpadă, am recunoscut portalul sobru în ancadramentul său vechi de piatră purtând deasupra frontonul cu basorelieful închinat Sfintei Treimi şi inscripţia pe care o silabiseam copil odinioară: Honori Sanctissimae Trinitas. Mai înălţându-mi privirea, desluşeam ferestrele înalte având, de-o parte şi de alta, adăpostiţi în nişele lor, nicidecum obturate de zăpadă, pe familiarii mei sfinţi iezuiţi, Ignaţiu şi Francisc-Xaveriu, iar deasupra lor, tot mai sus, tot mai luminoase, până la cele două turle, zăream liniile drepte şi curbe ale simplei geometrii sacre înscrise demult în inima mea. Liniştit dintr-odată, ca unul întors în sfârşit acasă după un lung drum anevoios, am urcat cele două-trei trepte tocite, măturate de zăpadă şi am intrat pe uşa mică, modestă, din dreapta portalului central. Mângâiam în trecere furnirul intarsiat al unui confesional, asemenea unui frumos tabernacul sau chiar a unui pântecos dulap biedermeier al bunicilor, ajungeam în dreptul tabloului care mă fascina în copilărie, prin gestul misterios al sfântului Ioan Nepomuk înălţându-se spre gloria cerească şi purtând delicat între degete mărturia martiriului său: propria sa limbă, a celui torturat şi ucis pentru că nu voise să trădeze regelui Wenceslas taina mărturisirii reginei. Când mic elev, printre elevii şcolii, înghesuiţi în corul bisericii Universităţii la liturghia duminicală, sufocat de tămâia cădelniţată în nasul nostru, gata să leşin, contemplam tabloul acesta al unui asasinat politico-religios în Praga medievală, fără să-i pricep tâlcul, nu era, oare, în fascinaţia mea intrigată cu care nu-mi puteam dezlipi ochii de la sfântul în ornate sacerdotale ce plutea senin spre slava cerului, deasupra Hradjinului regal ca şi a apelor tulburi ale Vltavei în care fusese azvârlit, un soi de inconştientă premoniţie a legăturii din destinul meu între istoria, ca să nu spun isteria politică a veacului, şi credinţa în Cel ce e infinit deasupra apelor tulburi ale vremii.

Când am ieşit din biserică, afară se luminase de ziuă. Revedeam oraşul meu, de parcă l-aş fi părăsit demult: îmbătrânise. Până şi chipul dulce al Fecioarei Maria spre care îmi înălţam privirea, protectoarea oraşului de ultimul val al ciumei, cu două sute de ani în urmă, de la care aşteptam acum ajutor în ciuma comunistă, chipul vechi de piatră al statuii de pe coloana ce se înălţa acolo la colţul Universităţii se mohorâse; bătrâna clădire a Universităţii era şi ea de o sumbră posomoreală, iar Colegiul piariştilor din faţă stătea parcă să se surpe. Era, oare, de vină dimineaţa aceea tulbure, de iarnă îmbufnată, de mi se păreau toate, în morocăneala ei, mai vechi, mai ponosite? Sau era umoarea mea neagră, prea puţin înseninată de rugăciune, ce mă făcea să văd totul învăluit în umbre crepusculare? Dar, poate, dimpotrivă, în umoarea aceasta sumbră mi se dezvăluia uzura oraşului meu, a bătrânelor colegii din strada Kogălniceanu, pe care rutina zilelor mele universitare mă împiedecase să o remarc înainte de fractura puşcăriei. Peste câteva minute, urcam încet panta lunecoasă a străzii Regale, devenită a Republicii (îmi sărea în ochi pentru întâia oară numele pe tăbliţa unei case), ajungeam în dreptul primului lăcaş al penitenţei mele, treceam prin faţa porţii mari, de fier, ce se trântea cu zăngănit asurzitor la intrarea sau ieşirea maşinilor Securităţii. Luminile ardeau prin birourile cu geamuri mătuite de la etaj unde se aferau anchetatorii, bezna era desigur aceeaşi în celulele din beciul invizibil. Vila în care îşi instalaseră tainiţa „organele“ Securităţii era singura reînnoită printre vilele din jur, opulente altădată, toate scofâlcite. Era, oare, cu putinţă să se fi coşcovit zidurile, scorojit tencuielile în doar câteva luni de când nu mai trecusem pe aici? Sau, poate, declinul începuse mai demult şi eu nu luasem seama. Socoteam altădată că bătrâneţea îi şade bine burgului meu, dar acum mă izbea delabrarea. În curtea Institutului de Psihologie, Vasile „cel bun“ împingea cu aplicaţie zăpada de-o parte şi de alta a cărării, când a dat ochii cu mine. Bucurie mişcătoare a omului. Îşi ştergea cu mâneca pufoaicei ochii şi nasul, obrajii roşii de pe care şiroiau lacrimile, tot întrebându-mă de sănătate şi căinându-mă: „Vai de mine şi de mine, Doamne feri, că tare v-aţ tras, rău oţ mai slăbit“. Da, se schimbaseră multe la Institut de când dom’ profesor Goangă a fost dat afară din casă, ba şi din oraş, şi silit, sărmanul, să plece. Ţăranul tare cumsecade din Mociu, vechi om de serviciu, vorbeşte ferit, în şoaptă, se teme bietul de urechile răuvoitorilor. „Aveţi grijă, dom’ Balotă, că oamenii-s tare răi...“ Vorbeşte în general, nu spune care oameni, dar adaugă: „S-or înrăit, că parcă nu erau chiar aşa mai demult; ori, bag sama, nu i-am cetit noi“. Mai stăteam la taifas cu bravul om de serviciu, profitând de lipsa celuilalt, Găvrilă „cel rău“, ochii şi urechile lui Roşca, dar iată, ieşind în goană din clădire şi trecând peste podeţul suspendat, înfofolită într-o imensă maramă croşetată de lână, Ileana, secretara-dactilografă, vara unui fost coleg al meu de clasă de la Sibiu, cea care îmi bătuse la maşină teza de licenţă şi începuse, înainte de arestarea mea, să mi-o dactilografieze pe cea de doctorat. Plângea şi ea îmbrăţişându-mă ca pe unul care mort a fost şi, iată, a înviat. Am zorit-o să se întoarcă înăuntru căci dârdâia, dar abia intraţi şi se apuca şi ea să vorbească în şoaptă, privind cu teamă în jur şi trăgând cu urechea dacă nu se aude apropiindu-se cineva.

Nu eram obişnuit cu fereala aceasta înfricoşată. Ştiam, desigur, că Roşca şi soaţa lui, Mariana, deveniseră primejdioşi, de când, promovat ca om de încredere al Partidului, prorector al Universităţii, conferenţiarul de psihologie se schimbase la faţă sau, mai degrabă, dăduse pe faţă ceea ce se ascundea sub chipul său clorotic, exsanguu, pururi livid, pământiu, ca de proaspăt exhumat. De îndată ce se văzuse învestit cu autoritate politică, personajul pirpiriu, incolor, lipsit de personalitate, de o desăvârşită platitudine, bătrânicios, ofilit din naştere, temător din fire, lipsit de bărbăţie până la laşitate, lepădase pielea sa naturală de târâtoare glacială, la pândă, şi insul flasc intrase în erecţie, îşi înălţase capul pitit până atunci cu teamă prin buruienişte şi, rotindu-şi primprejur ochii ce sticleau verzui prin ochelarii săi de cavernicol scurt la vedere, dobândind rigiditatea ideologică a „membrului“, puterea redutabilă a celui ce se ştia susţinut de Partid, începuse să adulmece primprejur după victime, gata să le devore. Şi le găsise, de îndată, printre colegii săi. Cu luni înainte de arestarea mea, îl vedeam exersând alura directorială în Institutul de Psihologie, dând dispoziţii discreţionare, edictând reguli noi, în ciuda faptului că fondatorul Institutului, Profesorul Goangă, mai ocupa încă scaunul directorial. Roşca se pregătea însă febril să-i ia locul. Aveam mult mai târziu să aflu cum l-a „săpat“ (ca să folosesc un cuvânt care începea atunci să fie tot mai curent folosit, pe măsură ce uneltirea pe ascuns împotriva apropiaţilor devenea pentru mulţi o îndeletnicire echivalentă cu lupta nemiloasă pentru existenţă), cum a reuşit să-l îndepărteze din Universitate, să-l gonească din Institut, din locuinţă şi din oraş pe cel ce fusese binefăcătorul său. Cu doi ani în urmă, îl susţinuse încă tactic pe Goangă propunând prelungirea sa la catedră, căci se temea ca, prin pensionarea bătrânului profesor, urmaşul firesc al acestuia să nu fie numit conferenţiarul Nicolae Mărgineanu. Dar reuşise să-l anihileze pe acesta, cel mai strălucit concurent al său, mai redutabil pentru el tocmai pentru că nu putea concura pe niciun plan cu el. Au trebuit să treacă ani ca să avem dovada infamelor sale delaţiuni şi să devină evident rolul său nefast în arestarea şi condamnarea confratelui său. Am aflat-o, în parte, chiar din gura delatorului însuşi. Roşca se va lăuda mai târziu, în anii comunismului dominator, că l-a demascat pe Mărgineanu, „spion în solda americanilor“, în cabinetul „tov. Ministru de interne Chişinevschi“, al sinistrului Liuba. Dar n-a fost nicidecum unica sa turnătorie. Săpându-şi galeriile subterane, precum sobolii, el preferase lucrarea într-ascuns unei confruntări făţişe. Nu puţină silă îmi produc acum, după mai bine de o jumătate de veac, acele vechi hârtii de pâră în care membrii comunişti ai corpului didactic de la Universitatea din Cluj, şi anume Al. Roşca, M. Kernbach, C. Daicoviciu şi Em. Petrovici, cereau conducerii partidului lor „să intervină... acolo unde este necesar, pentru a demasca pe agentul provocator N. Mărgineanu... agent manist, mincinos şi profund necinstit“. Roşca şi acoliţii săi propuneau epurarea primejdiosului „agent“ ca şi a altor „reacţionari notorii“. Ceea ce urmăreau ei nu era doar îndepărtarea de la catedră a psihologului, ci lichidarea sa. Şi mai adânc ascunse în întunericul subsolurilor mucede erau delaţiunile lui Roşca în convorbirile sale oculte cu bunul său amic şi marele său „tovarăş“, inspectorul general Patriciu Mihai, şef al Inspectoratului de Siguranţă din Cluj, apoi director al Direcţiei Regionale de Securitate din acelaşi oraş. Acesta va raporta superiorilor săi din Direcţia Generală toate „informaţiile“ calomnioase primite cu privire la Nicolae Mărgineanu, de la Roşca şi ceilalţi „buni“ colegi universitari ai acestuia, până când complotul acestor criminali din umbră triumfă. Avem radiotelegrama transmisă generalului Nicolschi de la Direcţia Generală a Siguranţei Statului prin care inspectorul Mihai Patriciu din Cluj îi raportează la 14 aprilie 1948 şefului său ierarhic „că profesorul Nicolae Mărgineanu din Cluj a fost reţinut la inspectoratul nostru, aşteptând ordine de urmare“. În aceeaşi zi, o a doua radiotelegramă „confidenţială“ a Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj, semnată de acelaşi Mihai Patriciu, îl anunţa pe Nicolschi că, „în referire la ordinul“ său, i se înaintează „numitul Mărgineanu Nicolae, profesor universitar din Cluj, împreună cu un proces verbal de percheziţie domiciliară şi corpurile delicte“.

Era firesc ca a doua zi după ce i-a fost astfel satisfăcută pofta ce-a poftit, micul Al. Roşca să se repeadă asupra lui Ştefănescu-Goangă, cel ce fusese nu doar marele său binefăcător, ci aş putea spune chiar mai simplu făcătorul său, cel ce îl ajutase să-şi facă studiile sale trimiţându-l cu burse în străinătate, îl adusese la Institut, îl promovase în fel şi chip, şi să-l izgonească în modul cel mai abject din Institutul pe care acesta îl întemeiase, construise şi-l conducea de la întemeiere, precum şi din locuinţa sa de la Institut. Dacă, în ziua aceea de primăvară când aflam cu consternare de arestarea lui Mărgineanu nu puteam decât să bănuiesc infamia lui Roşca, observând doar semnele satisfacţiei sale, odioase manifestări nereprimate ale triumfului, la puţin timp după aceea asistam îndeaproape, în casă, la izgonirea profesorului Goangă. „Domnul Roşca l-a dat afară din Institut şi din locuinţă pe dom’ Director ca pe un câine de pripas. Cu ocări de mi-era ruşine să aud“, îmi şoptea într-o dimineaţă bravul pedel Vasile, povestindu-mi sinistra scenă a alungării, ca a unui bătrân Lear, a directorului. Omenia ţăranului din Mociu era rănită de neomenia psihologului din Călata.

Mă mâhnise dispariţia brutală, printr-un act asemenea unui paricid în fapt de seară, a celui ce, fără să fie un mare savant, fusese nu numai întemeietorul unei şcoli de psihologie la Universitatea mea de baştină, ci şi sprijinitorul inimos al unei pleiade de discipoli, de tineri, printre aceştia ingratul care i-a făcut seama la bătrâneţe. Fusesem ultimul dintre cei aleşi de el; îi datoram timpuria mea numire la Universitate. Pentru mine, elevul acesta al lui Wundt venea de undeva de departe dintr-o zonă a ştiinţei care încetase să mă atragă, dintr-o epocă a ei pe care o găseam revolută şi compromisă, dar pe care-l respectam pentru strădaniile sale de a o servi, fie şi numai prin eforturile sale administrative. Era un fondator de instituţii, un ziditor, cum prea puţini se nasc prin lumea românească, şi – în ciuda felului său rebarbativ uneori de a-şi trata semenii – se dovedea un om plin de umanitate, atunci când era vorba de depistat şi promovat valori. De o rară generozitate în susţinerea tinerilor, obişnuia să-i atragă la Institutul său, să le ofere posibilităţi de lucru, de formare, de afirmare. Spirit liberal, nu căuta doar elemente noi pentru pepiniera sa de psihologi, fiind foarte dispus să sprijine orice iniţiativă a aleşilor săi, chiar dacă aceasta nu se înscria în spaţiul psihologiei. Nu se supărase câtuşi de puţin atunci când, prin anii ’30, tânărul Liviu Rusu părăsise psihologia şi luase calea esteticii, îl susţinuse în alegerea sa şi îi obţinuse bursa doctorală în străinătate. Tot astfel, când îl anunţam în toamna lui ’47 că lucrez, în cadrul Institutului său, la o teză de doctorat întitulată provizoriu Fenomenologia persoanei, observa foarte pertinent că nu e „tocmai“ o temă din domeniul său, că remarcase deja aplecarea mea spre filosofie, mai curând decât spre psihologie, dar socotea, foarte pragmatic, că ar trebui să închei teza cât mai curând şi să i-o prezint spre susţinere, pentru a putea apoi să mă trimită în străinătate. „Din păcate, nu în Germania, unde ai găsi cei mai buni magiştri în legătură cu preocupările dumitale, dar ţara asta unde am studiat şi eu pe vremuri este azi la pământ. Poate în Franţa sau în America... mă rog, unde vei dori sau unde se va putea. Dar grăbeşte, pentru că timpul poate că ne e măsurat.“ Nici nu ştia, când îmi vorbea aşa, cât de zgârcit numărate ne erau zilele, măcar cele de la Institutul de Psihologie. Fără să mă grăbesc, lucrasem cu multă râvnă în iarna alungării regelui din ţară şi a declanşării atâtor dezastre, astfel încât pe la începutul lunii aprilie a anului următor, îi prezentam o seamă de capitole ale tezei, ce purta acum titlul Introducere la o egofenomenologie, şi făceau parte din secţiunile intitulate „Eu şi Lumea“, „Eu şi Altul“, „În-sinele Eului“, dedicate analizelor fenomenologice ale „situaţiilor antropologice“. Mă primise, ca de obicei, în biroul său întunecos, cu storuri mereu lăsate şi lampa aprinsă pe birou. Răsfoise în tăcere, câteva minute, paginile, apoi mă întrebase: „Crezi că ai putea să mi-o prezinţi terminată până la începutul verii?“ Termenul mi se părea mult prea apropiat pentru a elabora o lucrare serioasă şi i-am spus-o franc. Dar, insistă el cu un început de iritare în voce, nu e vorba de a-i prezenta „opera vieţii“, nici măcar o lucrare încheiată, ci o simplă teză acceptabilă, „pentru a-ţi acorda titlul de doctor, pe care cred că îl meriţi pe deplin. Mă  înţelegi? Apoi, cu titlul ăsta te poţi înscrie pentru un nou doctorat la o universitate occidentală şi acolo n-ai decât să elaborezi în tihnă o lucrare mai amplă pe care să o susţii dacă vrei la catedra vreunui profesor de filosofie de acolo. Cred că e ultimul meu an universitar. Dacă va fi aşa, aş vrea să-mi închei cariera cu susţinerea tezei dumitale“. Era vocea imperioasă a unui om obişnuit să comande şi să fie ascultat. Nu vibra nicio emoţie în vocea asta, şi ascultându-l sesizam doar o oarecare enervare pricinuită probabil de aparenta mea lentoare în a pricepe şi admite imperativul urgenţei. Bătrânul profesor nu era, de altfel, sau poate tânărului necopt care eram nu mi se părea să fie un sentimental. Totuşi cuvintele sale din urmă, în amurgul acelei zile de primăvară, erau străbătute de presentimente ce nu sunt preaadeseori decât împletiri de felurite şi adesea contradictorii sentimente. Să se rupă de ceea ce considera, pe drept cuvânt, opera vieţii sale, să schimbe brusc registrul îndeletnicirilor sale, să plece din Universitate, din oraşul în care sosise în puterea vârstei, toate acestea îl afectau profund, fără îndoială, şi undeva în subsolul ruminării gândurilor sumbre în legătură cu ceea ce prevedea că îi rezervă viitorul se aflau şi apropierile pe care presupun că le făcea între amintirea luminoasă a doctoratului său berlinez la Wilhelm Wundt, în zorii vieţii sale universitare, şi amurgul acesta ce se lăsa tot mai tenebros peste el, peste noi toţi. Un amurg din care ar fi vrut să mă propulseze undeva spre o zare mai clară, ce lui îi era interzisă. Graba sa de a mă vedea isprăvind teza ţinea tot de acea deschidere generoasă de care omul acesta voluntar, adeseori violent, uneori despotic, dispunea seniorial.

Nu fusese lăsat să-şi încheie cariera sa academică aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi, binenţeles, nici mie prilejul de a-mi susţine la el teza de doctorat. N-au trecut nici două săptămâni după acea ultimă convorbire a noastră în biroul său şi era alungat, cu o brutalitate inumană, de elevul său setos de parvenire, în stare să calce pe cadavre pentru a obţine o catedră universitară. Da, de atunci se lăsase atmosfera aceea tot mai apăsătoare, de suspiciune, de şoapte şi ţipete, în Institutul până atunci calm. Soţii Roşca instaurau pe încetul un regim în care de la început domnea Secretul suspicios. Una dintre primele directive ale noului director era să nu lăsăm nimic, nicio hârtie, nicio însemnare, nicio carte, pe birourile noastre, după ce părăsim Institutul. „Nu trebuie să dăm duşmanilor noştri nicio informaţie cu privire la lucrările noastre“ – explica el ritos. Stupoare. „Care duşmani?“ – l-am întrebat, uluit de o asemenea bazaconie, ce mi se părea rodul unui delir paranoiac. „Se vede, domnule Balotă“ (accentuează ironic apelaţia domnule), „că nivelul dumitale ideologic este nul. E vorba de duşmanul de clasă şi nu numai de acesta, domnule“ (din nou accentuare, de astă dată sarcastică, a cuvântului). Aflam apoi de la colegul Pârvu, pe care Roşca îl învrednicise de o mai atentă lămurire, că ordinul referitor la măsurile noi de „vigilenţă“ (termen consacrat ce începea să fie tot mai des utilizat) provenea de la un consilier sovietic ataşat conducerii Universităţii. Acela dădea exemplul tovarăşului Stalin, pe masa căruia de lucru din Kremlin nu se poate zări nicio fiţuică, din clipa în care se ridică de la ea. Totuşi, în ciuda unor asemenea măsuri staliniene ce îşi făceau apariţia, nu se putea vorbi încă, în lunile dinainte de arestarea mea, de teroare la Institutul de Psihologie. Nici noi, angajaţii, nici studenţii noştri nu ne uitam în jurul nostru, pentru a vedea dacă sunt ochi sau urechi la pândă. Teama se instalează încet, trebuie o adevărată şcoală a ei. Aş putea să aplic fricii din comunism una dintre Tezele lui Marx despre Feuerbach: educatorii trebuie să fie mai întâi ei înşişi educaţi. Tot astfel, cred că teroriştii trebuie să deprindă teroarea înainte de a o aplica. Şi, poate, înainte de toate, să o experimenteze pe propria lor piele, să o trăiască dinăuntru înainte de a o exercita în afară. Psihologul Roşca şi consoarta lui, Mariana, aveau nevoie de modele, de exerciţiu nu glumă, pentru a practica arta conducerii bolşevice. Ce e drept, un solid fond de teroare era pitit mai demult într-înşii. Frică şi cutremurare bine tăinuite, necunoscute nouă pe vremea aceea. Amândoi refulau cu teribilă angoasă într-înşii vechea lor adeziune la Garda de Fier, cotizaţiile vărsate Legiunii lui Codreanu. Roşca se depărtase prudent de aceasta când se înăsprise dictatura regală, după cum se dezisese şi de Ajutorul Roşu pe care-l vărsase un timp în anii ’30 (deh!, ca românul imparţial) ca şi bunul său coleg de Institut, Mihai Beniuc. Atunci când strânsoarea poliţienească a crescut, când Siguranţa a început o urmărire ceva mai atentă a extremiştilor, de dreapta ori de stânga, tânărul psiholog clujean fu cuprins de panică. Îngrozit de urmările pe care le poate avea apartenenţa sa la organizaţii extremiste, curajosul militant se desolidarizase, se lepădase public de ele, ca de Satana. Cât despre Mariana, şi ea avea de ce să ascundă vechile ei simpatii legionare, legăturile pe care le avusese în studenţia ei furibund naţionalistă cu cei din Garda de Fier. Cuplul avea într-adevăr motive să se teamă. Aceste motive erau întrucâtva diferite la cei doi, dar spaima lor duhnea la fel. Ştiau preabine că Partidul are antene lungi, că poate să iscodească cele ascunse, dacă nu le va fi iscodit deja. Şi mai ştiau că Partidul are răbdare uneori, precum hipopotamul pitit în nămolul de pe fund, că aşteaptă pentru a lovi năucitor momentul cel mai favorabil pentru el. Pe acel fond de teamă ocultată cu grijă îşi va exercita cuplul puterea. Din acea frică a lor se va hrăni pofta lor de a domina, de a se pune la adăpost dovedindu-se cât mai obedienţi, mai fideli Partidului, mai necruţători faţă de „duşmanii“ acestuia. Cu cât se arătau mai implacabil partinici, cu atât li se părea că se află mai la adăpost de orice ameninţare. Teroarea ascunsă a lui Roşca se va dovedi peste câţiva ani întemeiată, atunci când la „verificările“ membrilor de Partid se va da în vileag vechea sa laşitate, lepădarea sa de Ajutorul Roşu, în realitate de Partidul Comunist în ilegalitate. Va fi exclus din Partid, dar pentru serviciile sale de slugă credincioasă, gata oricând şi de orice turpitudine pentru a-şi sluji stăpânii, va fi cruţat, nu-şi va pierde ca alţii postul, ba mai apoi, pe timpurile lui Ceauşescu, într-un moment în care vechile culpe sancţionate sub domnia lui Gheorghiu-Dej erau nu numai iertate, ci deveneau în ochii noii stăpâniri adevărate merite, a fost reabilitat, reintegrat chiar în rândurile Partidului şi promovat.

Soţii Roşca erau încă departe de toate aceste întorsături perverse ale Istoriei răsfrânte în vieţile lor de târâtoare „sub vremi“, cum i-ar fi văzut bătrânul Cronicar. Erau încă la începuturile lor, ce se anunţau pentru ei promiţătoare, chiar dacă nu lip­site de obscure ameninţări, începuturi cu atât mai excitante cu cât Partidul însuşi, marea lor cetate de apărare (ce putea deveni oricând, pentru ei ca şi pentru alţii, o temniţă de exterminare), se afla încă, şi el, în faza efervescentă a primelor mari distrugeri „revoluţionare“. Abia îl dăduse afară pe directorul Institutului şi-l vedeam pe Roşca, în zilele acelea apăsătoare ale verii lui ’48, devenit oficial un fel de tartor exterminator al Universităţii, un „director de studii“ însărcinat, ca prorector, adjunct al rectorului Petrovici, cu „epurarea“ ei. Nu ştiu cum opera în alte oficine de tortură morală ale înaltei şcoli, dar îl vedeam operând la domiciliu, în incinta Institutului de Psihologie, devenit bârlogul acestui minotaur ideologic. În zilele însorite ale verii, ieşea să se încălzească, precum o reptilă glacială, şi-şi primea victimele pe o bancă din faţa ferestrelor bibliotecii. Locul acesta era ales de el nu fără schepsis. Voia ca eu, lucrând la biroul meu din bibliotecă, ca şi studenţii ce citeau la mesele din acea încăpere, cu ferestrele toate deschise spre grădină, să-l auzim pe el torturându-şi colegii universitari. Căci există, cred, apropiat de exhibiţionismul perverşilor ce juisează expunându-şi în public organele sexuale, un alt gen de perversiune, acela al exhibării cu voluptate a propriei prepotenţe, pe cale de a se exercita prin chinuirea semenilor. Asemenea torţionarilor sadici, psihologul Alexandru Roşca îi supunea pe profesorii diferitelor facultăţi, citaţi să se prezinte la el, mai întâi unui umilitor interogatoriu inchizitorial şi apoi unui rechizitoriu nu numai necruţător, ci cu totul nedrept. Făcea uz de bârfe, de informaţii calomnioase privind viaţa lor intimă, de supoziţii abjecte ale sale, de critici incisive, perfect neîntemeiate, cu privire la cursurile lor, la activitatea lor ştiinţifică, la intimitatea lor. Voia să-i zdrobească, folosind intuitiv procedeul pe care aveam să-l văd urmat de anchetatorii Securităţii sau de procurorii justiţiei comuniste.

 

(Continuare în numărul viitor)

 

Nicolae Balotă

În laboratorul minotaurului ideologic

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)