Seducţia trecutului

Iulian Boldea

 

Amor intellectualis (cu subtitlul Romanul unei educaţii), Editura Polirom, 2010, de Ion Vianu debutează cu câteva dense, chiar dacă sumare, notaţii despre tectonica primelor amintiri:

 

Amintirile din prima copilărie sunt arareori altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acţiune, secunde de film. Restul e reconstituire. Memoria cade, imaginaţia i se substituie. Limitele sunt neprecise. Aceste amintiri au calitatea visului, şi numai anumite circumstanţe, reconstituite, pot să deosebească între ceea ce s-a petrecut realmente şi ce a fost vis.

 

Cartea lui Ion Vianu e cronica maturizării intelectuale şi afective a autorului, proiectată pe fundalul unei epoci malefice, cea a instaurării şi consolidării regimului comunist.

            Memorialistul plasează accentul epic asupra momentelor de iniţiere în sfera vieţii intelectuale şi afective, restaurând anamnetic avatarurile vârstei adolescentine, cu experienţe ale erosului, cu căutări şi dileme existenţiale, cu o întreagă galerie de personaje, prieteni, discipoli, apropiaţi ai lui Tudor Vianu, legaţi de acesta prin amor intellectualis magistri. Istoria personală şi istoria epocii se întrepătrund adesea, generând o ambivalenţă narativă şi o ambianţă a povestirii din care nu lipsesc culorile sau accentele tragice.

            Situate la limita fragilă dintre memorie şi imaginaţie, amintirile lui Ion Vianu îşi relevă, aproape programatic, propensiunea spre ficţionalitate, supunându-se tentaţiei unui „joc al intelectului“ care suplineşte golurile memoriei prin inserţii ale imaginarului:

 

Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sunt posibile atâta vreme cât i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu ai asistat. Punând în lumină, la unul, la celălalt, poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nicio formă dispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi în realitate. [...] Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă.

 

Cartea lui Ion Vianu abundă în fapte, evenimente, întâmplări, detalii şi gesturi care configurează o întreagă lume, diminuată sub presiunea timpului. Episoade din copilărie, ambianţa casei părinteşti, figura paternă reconstituită în culorile afectivităţii, etapele formaţiei şcolare şi universitare, toate acestea sunt reprezentate prin intermediul unei scriituri febrile, deloc afectate, care întreprinde exerciţiul spiritual dificil al căutării de sine într-un mod cât se poate de natural. Căutarea de sine e cea care îl conduce pe memorialist la trăsătura dominantă definitorie, şi anume la „pulsiunea de a fi liber“:

Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare, nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a privi. „De ce nu ar exista, mi-am spus, şi pulsiunea de-a fi liber?“ O pornire care protestează împotriva oricărei limitări a mişcărilor, care maximizează plăcerea musculară (şi mai târziu morală) de-a folosi mişcarea în toate direcţiile spaţiului, iar apoi mişcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gândirii (în care disciplina este autoimpusă). „Nu cumva“, am gândit, „asta este pulsiunea care te domină cel mai tare pe tine?“ Şi cred că aveam dreptate. Multe hotărâri ale vieţii mele au fost dominate de această dorinţă nelimitată de-a fi liber. Aş putea să o atribui unei reacţii faţă de lumea constrânsă în care trăiam. Dar, sincer vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrângere poate să determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperative mult mai arhaice, nu se poate explica decât prin evenimente de la începutul începuturilor vieţii.

 

Relevante sunt rememorările figurii paterne. Chipul lui Tudor Vianu, desluşit cu minuţie şi fineţe psihologică, trădează aceeaşi efigie de homo duplex care a mai fost, de altfel, remarcată de exegeză:

 

Mic fiind, m-am confruntat cu fragilitatea şi melancolia lui T., cu primejdia ca fiinţa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avut de-a face cu nevroza mamei mele [...] dorinţa mea de a le fi vindecător avea de-a face şi cu felul în care ei se încredeau în mine. Cu acel subînţeles neîntrerupt că eu îi puteam salva – dacă nu de la moarte, cel puţin de la disperare – prin prezenţa mea alături de ei, dar şi prin însuşirile mele bune.

 

Demne de interes sunt şi portretele, unele sumare, altele dezvoltate, ale prietenilor şi discipolilor lui Tudor Vianu (I. Negoiţescu, Ion Frunzetti, Edgar Papu, Constantin Noica), în care memorialistul pune vervă descriptivă, acuitate a surprinderii nuanţelor sufleteşti, dinamism caracterologic. Remarcabile sunt nucleele epice prin care sunt reconstituite figuri ale culturii româneşti postbelice aşezate sub semnul tutelar al lui Amor intellectualis: figura lui Matei Călinescu (Geamănul), a lui Edgar Papu (cel care aprindea steaua din vîrful bradului de Crăciun în copilăria autorului), figura tragică a lui Vladimir Ghika, destinul dramatic al lui Miron Chiraleu („Cel ce nu s-a predat“) sau al lui Mitia Peristeri.

            Martor credibil al unei epoci revolute, în care burghezia românească reprimată îşi căuta modalităţi mai mult sau mai puţin subversive de supravieţuire şi de adaptare, Ion Vianu surprinde medii sociale diferite, cu relieful lor particular, cu figuri umane emblematice, desenate cu vervă epică şi fidelitate descriptivă. Relevanţa cărţii lui Ion Vianu rezidă însă nu doar din amprenta documentară, din efortul de a reînvia o epocă revolută, de a-i reda un contur deloc utopic sau idilic, dimpotrivă, mai degrabă unul crispat şi tragic, în concordanţă cu relieful acelei lumi exasperante. Există aici şi o asumată nevoie de clarificare interioară, de decantare etică a propriilor trăiri şi a gesturilor şi vorbelor celorlalţi, desfiinţaţi, cel mai adesea, de mecanismele terifiante ale ideologiei comuniste:

 

Mai sunt şi alte lucruri de povestit despre acei frumoşi şi virtuoşi tineri, mai vârstnici decât mine sau de o vârstă cu mine, oamenii care mi-au slujit de exemplu, apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri de restrişte. Mulţi au fost prinşi în menghinele maşinii de zdrobit oameni. Au rămas întregi, aparent. Au rodit, fiecare după măsura şi după stilul lui. Unii au cedat moral, iar unitatea platoniciană a Binelui, Adevărului şi Frumosului s-a spart. Precum un parfum rar care te îmbată, dar se risipeşte la prima adiere, „fragranţa zeilor“ de care vorbeşte Ovidiu, amor intellectualis în care au crezut T. şi tinerii săi amici s-a dovedit o esenţă mult prea subtilă, prea fragilă pentru acea vreme a ruinei cetăţilor.

 

Bildungsroman de o calitate neîndoielnică, cronică de familie şi operă memorialistică de amplă rezonanţă etică şi estetică, Amor intellectualis reprezintă una dintre apariţiile remarcabile ale anului 2010.

 

Iulian Boldea

Seducţia trecutului

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)