Goetheanism şi excelenţă

 

Ovidiu Pecican

 

O vreme, în cultura română goetheanismul a părut cantonat numai în sfera criticii. Faptul s-a datorat scrisului maiorescian, dincolo de stilul atic al căruia se citea cu uşurinţă un olimpianism deocamdată neegalat. Cu o similară răceală şi o echivalentă decantare a expresiei a înscris o pagină culturală de acelaşi tip şi E. Lovinescu în istoria unui posibil clasicism românesc. Distanţare obiectivantă şi glosare înaltă în maniera unui echilibru al frazării şi a unei serenităţi a gândului, toate păreau rezervate prin excelenţă domeniului criticii. Printr-o ciudată întorsătură a jocurilor timpului s-a ajuns astfel ca primele romane de marcă elaborate de pe poziţii estetice similare să apară la noi imediat după căderea comunismului. Luntrea lui Caron, romanul lui Lucian Blaga (intitulat, de fapt, cu totul altfel, de autor, dar botezat astfel de Mircea Zaciu), ca şi naraţiunea memorialistică din Caietul albastru de Nicolae Balotă se înscriu într-o linie care, prin multiple moduri de a se constitui, puneri în scenă, gânduri şi aluzii culturale, amintesc de paginile strălucite din Poezie şi adevăr, conturând – cu întârziere? – o limbă de pământ din care ar putea creşte cu timpul un adevărat ostrov sau chiar continent. Încet-încet, eliberarea de diversele constrângeri extraliterare, de la cele ideologice comuniste la cele ale modelor intelectuale ori ale opresivei economii, permite temperamentelor calme să regăsească o cadenţă scriitoricească pe care alte determinări ale răgazului interior al fiecăruia nu o îngăduiau.

Şi iată că, publicând, într-un excelent tempo în ultimii ani, carte după carte (Caietele lui Ozias, 2004; Vasiliu, foi volante, 2006; Paramnezii, 2005; Blestem şi binecuvântare, 2007; Investigaţii mateine, 2008; Necredinciosul, 2008; Exerciţiu de sinceritate, 2009), Ion Vianu se alătură decis tendinţei amintite într-un emoţionant şi solemn roman nonfictiv, didactic, intitulat Amor intellectualis: Romaul unei educaţii (Iaşi: Ed. Polirom, 2010, 406 p.). Roman al formaţiei, bildungsroman, cum se spune, noul volum continuă – de astă dată pe cont propriu, dintr-un alt unghi – vizitarea „locurilor memoriei“ iniţiată împreună cu regretatul Matei Călinescu în memoriile Amintiri în dialog (ed. I: 1994; ed. a II-a: 1997; ed. a III-a: 2005). Naraţiunile paralele şi împletite de acolo, receptate bine de public, au părut să inspire (nedeclarat şi, poate, iluzoriu) şi alte aventuri similare, cum ar fi cea la patru mâini, datorată lui Paul Cernat, Ion Stanomir, Ion Manolescu şi lui Angelo Mitchievici, care rememorau tinereţea în vremuri comuniste – dar, de astă dată, ale celui de-al doilea comunism: cel ceauşist – mânaţi de aceeaşi detaşare de politic şi cu un similar interes pentru fructificarea detaliului de atmosferă (Explorări în comunismul românesc, vol. I: 2004, vol. II: 2005, vol. III: 2008).

Sursa predilectă a scrisului literar al lui Ion Vianu este, mereu, memoria şi analiza memoriei. Încă în Paramnezii – „închipuiri luate drept amintiri; amestec de închipuiri cu amintiri“, explică autorul chiar sub epigraful din Baudelaire care întreabă, pe un ton villonesc, „Unde ne sunt prietenii morţi?“ –, continuarea filonului din Amintiri în dialog, precedate de dedicaţia către prietenul defunct Miron Chiraleu, devine evidentă. De-acum teritoriul predilect al acţiunii prozastice a autorului şi-a precizat coordonatele. Pe drumul către trecut, psihanalistul de formaţie recurge la instrumente ale meseriei, naraţiunea şi analiza... Numai că, oricât de viu în spaţiul memoriei, trecutul nu este scutit de alunecarea lui firească în spaţiul umbrelor, drept care frecventarea lui ajunge uneori să însemne şi coborâre în Hades, demers orfic de aducere la suprafaţă a sufletelor demult plecate, eternă reîntoarcere şi revizitare a aceloraşi mitologii personale: teritorii biografice, dar şi teritorii culturale devenite parte organică a primelor, ca urmare a profundei lor asimilări şi continuei frecventări. Apelul la anamneză în meseria profesată vreme de decenii se oferă acum ca de la sine celui ce a îmbrăcat toga romancierului. Memoria completată – în limite selective şi foarte precise – prin reconstituiri şi interpretări ale unor fapte strict documentabile face joncţiunea cu rama unei concepţii despre educaţie şi cultură pe care autorul le-a deprins ucenicind în proximitatea tatălui, esteticianul şi criticul literar Tudor Vianu. L-am omis anume, până în acest moment, din galeria goetheenilor din cultura noastră, pentru că tocmai umbra lui tutelară se întinde peste Amor intellectualis. Lucrare de calitate excepţională animată de un etos al clasicităţii propulsabilă în primul raft al literaturii noastre actuale prin joncţiunea dintre viziunea auctorială de o mare şi senină încredere în idealul paideic şi în calea regală a culturii cu arta poetică originală situată la intersecţia dintre memorialistică şi ficţiunea beletristică.

În ce priveşte prima componentă a ecuaţiei care articulează aşezarea romancierului în faţa sarcinii pe care liber o asumă, Ion Vianu clarifică, într-un interviu recent, cu precizie unde se situează:

 

Azi, valorile umaniste bat peste tot în retragere. Este convingerea mea că trebuie salvată cultura, cultura noastră, naţională şi europeană. Fără ea cădem în barbarie. A investi în cultura umanistă înseamnă a investi în creiere. Cine este mai cult este şi mai eficient. Cine este mai cult are o şansă în plus să fie mai puţin cinic, fiindcă îşi dezvoltă simţul valorilor morale. Totuşi, aşa cum s-a văzut şi în generaţiile anterioare, despre care povestesc, valorile umaniste sunt prea fragile pentru a supravieţui singure. Trebuie promovată solidaritatea, combătut cinismul dominant. Religiozitatea pompoasă şi pur verbală nu serveşte la nimic, este demagogie. Trebuie să crească „omul lăuntric“ şi cultura este o cale regală către el. (Simona Chiţan, „Alcoolul este complicele regimurilor comuniste“, in Adevărul literar şi artistic, marţi, 10 iulie 2010)

 

Cât despre cea de a doua, ea se găseşte rezumată în finalul unui paragraf de artă poetică din chiar romanul adus în discuţie, şi ea sună astfel: „sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj“ (p. 147).

O poetică brechtiană, a dezvăluirii mecanismelor de generare a prozei, aşadar – amintire, selecţie, dispunere de accente, conducerea evenimentelor către conturarea unui sens şi chiar o morală finală –, dar nu mai puţin o adeziune naturală şi conştientă la bildungsromanul clasicităţii şi la idealul căutării unei anumite exemplarităţi. Ce anume poate scăpa de tezism un asemenea roman aplicat anilor stalinismului românesc, roman adecvat mai curând denunţării abuzurilor, aşa cum s-a înfiripat el sub condeiul febril al lui Paul Goma, de pildă? Mutarea accentului de pe intenţia documentară pe celebrarea fastului tinereţii şi a aventurilor ei în companii alese, cu proiectul evidenţierii în interiorul propriei biografii a celor mai înalte idealuri, toate slujite de un stil ales, calofil, însă limpede, în acelaşi timp, fără căutarea culorii locale (neaoşisme, arhaisme, regionalisme care nu lipseau din paleta „balcanicilor“ de felul lui Mateiu Caragiale sau, în poezie, Ion Barbu), asigură romanului Amor intellectualis un destin privilegiat în parcursul literar al vremurilor care abia încep.

 

Ovidiu Pecican

Goetheanism şi excelenţă

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)