Curajos şi impresionant, despre naştere…

Ion Bogdan Lefter 

Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir (coord.), Naşterea: Istorii trăite, Iaşi: Editura Polirom, Colecţia „egografii“, 2010, 376 p.; autoarele textelor din carte: Emilia Bîrsan, Cornelia Grünberg, Ana Maria Sandi, Grete Tartler Tăbăraşi, Sofia Văcărescu, Mihaela Miroiu, Otilia David, Aida Ferat Postolache, Cornelia Păsculie, Mihaela Vlăsceanu, Laura Grünberg, Cristina Ştefan, Ştefania Miclea, Claudia Miroiu, Otilia Dragomir, Maria Bucur, Ana Bulai, Ramona Păunescu, Daniela Palade Teodorescu, Mia Gorea. 

O extraordinară, teribilă, entuziasmantă apariţie editorială: Naşterea: Istorii trăite, culegere de mărturii semnate de douăzeci de doamne despre momentele în care şi-au adus pe lume copiii. Cele două coordonatoare ale cărţii, Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir, explică în prefaţă proiectul ca depăşire a unei bariere: căci, cu toate cîştigurile ultimei sute de ani în materie de „emancipare a femeilor“, „experienţele lor umane cele mai profunde, modul în care le trăiesc şi se raportează la ele rămîn încă încuiate în gineceu, continuînd să fie un tabu pentru discursul public românesc“ (Cuvînt-înainte, p. 10); „Despre lucrurile acestea nu se vorbeşte, iar dacă se vorbeşte, nu se scrie, iar dacă, totuşi, se scrie, măcar nu se publică“ (p. 12). Pe de altă parte, din perspectiva complementară a copiilor, deci… a tuturor oamenilor, „starea de sarcină“ şi naşterea ţin de „experienţa primordială a fiecăruia dintre noi“ (ibid.; Cuvîntul-înainte începe cu splendide fraze despre „cofiinţare“ – cf. p. 7).

Tema este – deci – în sine excepţională, ca şi gestul atacării ei detabuizante, aici şi acum, într-un context socio-cultural încă pudic în materie. Nicio inhibiţie – însă – din partea celor douăzeci de autoare, care, odată ce şi-au asumat proiectul, nu mai dau înapoi şi-şi povestesc experienţele materne cu curaj şi cu lux de amănunte. Dacă privim lista, nu e deloc de mirare: marea majoritate sînt colaboratoare cunoscute ale Mihaelei Miroiu, fondatoarea studiilor feministe în România postcomunistă, venind pînă la o serie de tinere doctorande în domeniu, iar pe celelalte, fără multă detectivistică, doar sesizînd raporturile onomastice, le descoperim ca apropiate ale lor (mame, alte rude, colege). Vasăzică, sociologic vorbind, avem de-a face cu un „eşantion“ reprezentativ doar pentru un anumit cîmp profesional şi de mentalitate. Probabil că ar fi fost greu altfel, înainte ca bariera să se ridice pentru prima oară. Avantajul e că mai toate autoarele de acum îşi pot formula relatările din perspectiva unor serioase competenţe socio-umane şi de gen (în sensul respectivelor discipline ştiinţifice şi academice). Nu explicit, ci în subsidiar, textele neavînd aspect de studii, ci de mărturii directe, preponderent narative, ceea ce nu exclude reflecţiile analitice sau generalizatoare, presărate sistematic pe parcurs.

După paginile introductive, cartea se deschide cu o listă de prezentare a autoarelor: nu ca şir de c.v.-uri standard, seci, ci sub forma unor prezentări la persoana I, cu cîte o primă propoziţie tip „Am născut-o/ L-am născut pe… în… la…“ (nume, dată, localitate), urmată de un paragraf de autodefinire foarte pe scurt, nu rareori glumeaţă sau autoironică, uneori cu note amare, şi de schiţă a raporturilor cu copiii, de-atunci, de la naştere, şi pînă azi. Tuşante toate. Iată-le drept exemple pe primele două (însă ar merita citate oricare):

 

1. Emilia Bîrsan// Am născut-o pe Mihaela în 10 martie 1955, la Sîncrai, Hunedoara.// Am şaptezeci şi şase de ani şi încerc să mă bucur de viaţă atît cît se poate. Am fost treizeci şi opt de ani învăţătoare şi mi-am iubit din suflet profesia. Mi-e drag să îmi revăd elevii. De treizeci de ani sînt şi bunică, nu doar mamă, şi asta m-a făcut să descopăr o altă formă de dragoste, totală şi necondiţionată. În ultimii nouă ani mă împart între Bucureşti şi Hunedoara, între fiica mea şi locurile natale. Fetiţa de atunci este o femeie aşa cum am visat să fie.

 

2. Cornelia Grünberg// Am adus-o pe lume pe fata mea în 31 ianuarie 1961, la Bucureşti.// Copilul meu este mîndria mea. O fiinţă inteligentă, sensibilă, loială, deschisă la tot ce este omenesc. Ce îşi poate dori mai mult o mamă? În rest, o viaţă de speranţe trăită „sub vremuri“ (p. 13).

 

Textele din carte vor fi ordonate cronologic, după datele de naştere ale odraslelor, de unde şi un efect de oglindire a istoriei mari. Poveştile personale acumulează detalii despre situaţia familială, socială, materială a mamelor în perioada de început a perioadei comuniste, apoi în celelalte etape ale regimului, pentru ca ultimele nouă să treacă dincoace de 1989, în alte vremuri, cu alte condiţii, din ce în ce mai bune, inclusiv pe alte meleaguri, în virtutea noii libertăţi de a călători (apariţia scutecelor absorbante tip Pampers pe meleagurile noastre, respectiv lipsa lor înainte, e o temă recurentă…). La fel, sînt descrise atitudinile din epocă faţă de naştere, condiţiile medicale, pregătirea doctorilor, uneori precară, situaţia spitalelor, cu cîteva istorii „de groază“ ş.a.m.d. Rezultanta e un soi de studiu istoric şi de mentalităţi alcătuit din piesele de puzzle ale cazurilor individuale. Punctajul din micul ghid de orientare transmis de coordonatoarele volumului către autoarele invitate, reprodus în anexă, explică deopotrivă aspectul sistematic al informaţiilor şi asumarea confesivă a trecutului („Scrieţi cu suflet, complet lipsit de neutralitate, nu faceţi un raport, ci încercaţi să retrăiţi în scris acel moment din viaţa voastră“ – p. 367).

Zis şi făcut! Autoarele care au acceptat invitaţia oferă relatări cuceritoare, fie alerte, de o vervă colosală, fie cald-melancolice, înclinate către sentimentalisme autentice, vibrante. Nicio notă falsă, niciun dubiu cum că mamele nu şi-ar iubi profund, total şi definitiv copiii. Drept care cartea întreagă e nu doar interesantă, ci şi pasionantă la lectură, foarte amuzantă ici-colo, atunci cînd ironia şi autoironia sînt la ele acasă, impresionantă peste tot, uneori profund emoţionantă. Nu puţine sînt pa­ginile de literatură de cea mai bună calitate. Fiindcă, dincolo de proiectul de cercetare socio-umană de la care operaţiunea a pornit, avem de-a face – nu-i aşa? – cu o scriere memorialistică tematică, tematizată. Grete Tartler e chiar scriitoare de carieră, Mihaela Miroiu a mai scris eseistică personală, autobiografică (în R’Estul şi Vestul, Editura Polirom, 2005, între altele), Laura Grünberg a semnat o carte jucăuşă pentru copii (Istorie cu copii şi pârş, mâţă, frunză de gutuie, Editura Compania, 2007) şi a predat spre publicare o a doua etc. Splendid scriu şi celelalte colege din volumul despre naştere. Talentul scriitoricesc nu pare să le fie interzis mamelor de orice formaţie profesională!...

 

Text publicat iniţial on-line,

 în revista virtuală ArtActMagazine/

www.artactmagazine.ro, nr. 67, 12 mai 2010.

Ion Bogdan Lefter

Curajos şi impresionant, despre naştere…

» anul XXI, 2010, nr. 10 (245)