Ultimele aforisme nescrise ale lui E. M.

   

Bogdan C. Enache

 

 

  ....pierdute, uitate, repudiate, rememorate şi,

 în cele din urmă, reproduse cu o jovială indiferenţă aici.

 

   

26 aprilie 2004

  

Sunt într-o stare de letargie din care nu pot ieşi. Voinţa mea nu este decât o larvă care se târăşte leneşă, somnolentă, scârbită; mintea mea – un vierme bolnav, putred, o bubă plină de puroi. Aşa că voinţa îmi este fără minte, mintea fără de voinţă. 

  

Eternul feminin: ne privim în oglindă dorinţele şi slăbiciunile, apoi le ataşăm un nume. Greşeala? Credem că le-am găsit şi sensul.

            

Orice opinie pe care o emitem este ipso facto relativă. Nefiind decât rezultatul unei condiţii, ea nu este valabilă decât în şi pentru acea condiţie. Cerul este albastru pentru noi, nu şi pentru o albină. Modificăm condiţia, obţinem alte rezultate, deci şi alte opinii.

  

Cunoaşterea este o funcţie a posibilităţilor de cunoaştere ale subiectului cunoscător.

  

Mintea umană aspiră la ordine. În consecinţă, ea va opera cu concepte precum similaritate, distincţie, necesitate, unitate. Altele, precum simultaneitate sau spontaneitate, îi sunt aproape inaccesibile.

  

În cunoaştere, întrebarea cum? este mai interesantă decât întrebarea de ce?.     

 

Obsesia interogaţiei asupra cunoaşterii rezidă într-o torturantă întrebare: oare există ceva mai bun decât ceea ce deja am?

  

Metafizica are nevoie pentru a prospera de un mediu în care domnesc sărăcia, neajunsurile, incertitudinea, ameninţarea maladiilor; pe scurt, omul, ca să viseze la o altă lume, trebuie să perceapă existenţa celor mai mari suplicii trupeşti. Astăzi, progresul le-a ascuns, nimeni nu mai ştie de existenţa lor. Nemaiavând decât suferinţele spiritului, mult mai uşor de suportat, de altfel chiar plăcute, omul nu mai visează decât la lumea asta.

  

M-am oferit să fac o faptă nobilă astăzi pentru plăcerea pe care mi-o provoacă conştiinţa că m-am oferit s-o fac. Hotărât lucru, nu suntem actori numai în afara noastră, ci şi înăuntrul nostru.

            

Să afirmi libertatea indivizilor, nu de bunăvoie, ci din necesitate – iată ce înseamnă liberalism.

  

E mai uşor pentru omul modern să accepte ideea de libertate decât pe cea de destin. Altădată, numai gândul că toate acţiunile sale sunt înscrise în ordinea cosmică îl putea consola pe individ. Astăzi sensibilitatea omului are nevoie de un alt paliativ. Mai contează că libertate şi destin ar putea fi acelaşi lucru?

  

Un om bun este la fel de incomod în societate ca prezenţa unui scelerat.

  

Bunătatea este rea; bunătatea obligă pe cel căruia îi este oferită, îl face dator, îl înrobeşte; atât de puternic este lanţul bunătăţii, încât nici Hercule nu l-ar putea zdrobi.

  

A fi bun cu cineva echivalează cel mai adesea cu o insultă.

  

Nu există bunătate decât între egali.

  

Şi totuşi, fără bunătate oamenii ar fi exclusiv ticăloşi, viaţa – insuportabilă.

  

Avea dreptate Rousseau: tragismul existenţei umane rezidă în societate. Ceilalţi ne sunt, succesiv sau simultan, adversari sau prieteni; îi urâm, şi totuşi avem nevoie de ei. Dar nu există nicio ieşire – iată unde apare eroarea lui Rousseau. Încercând să rezolve irezolvabilul, a formulat o utopie, genul preferat al acestui tip de temperamente. Omul este esenţialmente social. Nu poate trăi de unul singur. Ar trebui să fie, aşa cum zice Aristotel, un zeu sau o fiară. Că există o anumită zonă intimă la fiecare individ uman, autonomă faţă de relaţia sa socială, este foarte adevărat, dar aceasta este în permanentă interacţiune cu socialul, înscris de asemenea în zestrea genetică a omului. Omul nu-şi poate aboli niciodată natura sa socială, cel mult poate încerca să o suspende, adică să-i reducă din intensitate.

 

A înţelege că răul este cât se poate de real, intrinsec şi inevitabil înseamnă a urca prima treaptă spre lumina înţelegerii societăţii. 

  

Ce este răul? – Uneori este aliatul binelui, alteori adversarul acestuia. Şi atunci, ce este binele? – … Acum chiar că nu mai pot spune ceva care să aibă câtuşi de puţin sens.

  

A iubi – o senzaţie, o obsesie…

  

Niciun sentiment, oricât de intens ar fi, nu durează. Ca şi oamenii, sentimentele au viaţa lor: se nasc, sunt şi mor.

  

Nu există iubire dezinteresată; orice iubire este ineluctabil egoistă. Un oarecare altruism apare după triumf – însoţit  de conştiinţa superiorităţii.

  

Ideile în sine sunt apărate de oamenii care nu posedă nimic. Proprietarii apără numai efectele ideilor.

  

Îndrăgostiţii se bucură de dragostea lor, dar şi de nefericirea celorlalţi. 

  

Chiar dacă nu te gândeşti în mod serios să-ţi iei viaţa, faptul că ai întotdeauna această supremă posibilitate de evaziune e de ajuns pentru a înfrunta o nouă zi.

  

Nietzsche – sau glorificarea libertăţii în sclavie.

  

A înţelege că viaţa e lipsită de sens, că e ininteligibilă, absurdă, o iluzie, nu ne ajută deloc în a atinge o presupusă eliberare: diferenţa dintre un înţelept şi un monden este aceeaşi ca aceea dintre un ipocrit civilizat şi un imbecil care ţine totdeauna să zică adevărul.

  

Nici în timpul celui mai adânc marasm, al celei mai negre depresii, al celei mai corozive melancolii sau al celui mai sufocant impas nu suntem atât de departe de viaţă cum credem: rănile, la fel ca şi leacurile, îşi au toate sursa în ceea ce numim viaţă; sinuciderea – ultimul panaceu, cel la care apelăm atunci când toate celelalte leacuri ne-au dezamăgit – nu este decât ultimul act al piesei numite Viaţă.

  

Sinuciderea ar trebui să fie un act grandios, un trofeu pe care ţi-l decernezi când nu mai ai ce simţi, la capătul tuturor succeselor şi eşecurilor, un strigăt de bucurie, o sărbătoare a vieţii – nicidecum a morţii, căci dincolo nu e simţire – cea din urmă şi cea mai mare dintre toate sărbătorile vieţii!

  

În cărţi nu făcea decât să insulte viaţa, să-i anihileze toate resorturile, să laude increatul; în realitate umbla prin farmacii, făcea gesturi caritabile şi avea întotdeauna încurajări pentru cei care aveau nevoie. – Chiar şi Cioran s-a lăsat înşelat de vanitatea gândirii: s-a crezut prea sincer, când de fapt nu era decât un ipocrit!

  

Adevărul, Binele, Frumosul nu există… nu există decât înăuntrul tău, în puterea ta de a crede în ele. Ce mai rămâne atunci când această credinţă dispare?

  

E libertatea un blestem sau o binecuvântare? – Iată o întrebare care ar trebui să preceadă efortul de a elucida dacă omul este liber sau prizonier al unui destin implacabil. Dacă omul e liber, aşa cum majoritatea modernilor presupun, atunci existenţa individului este lipsită de orice direcţie înscrisă în însăşi natura lucrurilor, „sacră“, „adevărată“, evidentă şi universal acceptată; orice afirmaţie, orice valoare îşi extrage, în această situaţie, „adevărul“, acceptarea – nu din interiorul său, ci din exterior, din convenţiile oamenilor. Ceea ce numim valori îşi pierd – în contextul libertăţii – elementul definitoriu: autonomia. Ele nu mai sunt norme pentru individ, dimpotrivă, individul devine norma valorilor. Nemaiavând niciun resort normativ, individul navighează în neant – prizonier al libertăţii condiţiei umane, pradă arbitrarului, inconsistenţei şi artificialităţii oricărui act ce îşi are sursa în această libertate. Nu mai există certitudine sau ierarhie între actele umane. Orice judecată de valoare este suspendată. Orice act este ipso facto contingent, gratuit, substituibil cu oricare altul. Ar putea, în aparenţă, să facă orice; în realitate, această diversitate, în absenţa unor distincţii calitative, este redusă la o singură posibilitate. Ce ne face să credem că suntem într-adevăr liberi în această situaţie? Universul libertăţii umane nelimitate este universul de gheaţă al singurătăţii şi neliniştii omului.

  

Se presupune că luciditatea este acea stare de graţie în care individul are revelaţia iluziilor în care se complace, o stare privilegiată în care este în intimitate cu „adevărul“; se mai presupune că este o stare nonpasională, că gândim „la rece“, în timp ce iluziile descoperite au neajunsul de a fi pasiuni. – Ce raţionament infantil! Acordăm în mod arbitrar lucidităţii statutul de intermediar al adevărului în baza unei diferenţe de temperatură, nicicum de esenţă.

 

Nu suntem decât nişte fantome; întreaga noastră viaţă – un nonsens. Un anumit timbru temperamental, care rămâne neschimbat tot restul existenţei noastre, ne este predestinat, dar acesta se pliază în funcţie de evenimentele noastre existenţiale, de unde rezultă diversitatea manifestărilor sale concrete (numite de noi în mod vanitos alegeri) şi incapacitatea noastră de a ne recunoaşte adevărata Moiră. Ceea ce Memoria fiecăruia reţine despre sine însuşi nu este decât o derivaţie, o mistificare, un efort subconştient de raţionalizare, astfel încât fiecare dintre noi să poată conserva orgoliul propriei sale consistenţe, simţul propriei continuităţi, spectrul unei identităţi. Nu există decât câteva tipuri temperamentale la dispoziţia improbabilului demiurg, dar Existenţa – în mişcarea sa informă, imprecisă, inconsistentă –, conspirând împreună cu Memoria, creează iluzia diversităţii şi orgoliul identităţii unice în care se complac muritorii. N-avem niciun control asupra firii noastre, cu atât mai puţin asupra particularităţilor istorice ale existenţei noastre. Nu trăim viaţa, ci viaţa ne trăieşte pe noi: suntem agenţi ai Nimicului, fantome ale Neantului.

  

A trăi pentru a-ţi verifica îndoielile; a te mişca din inerţie…

  

Un sceptic are un imens potenţial de a crede. Însă acest insondabil rezervor de credinţă este viciat de demonul îndoielii. Cerând mereu o verificare exhaustivă a oricărei ipoteze, adeziunea îi este în permanenţă refuzată. Concluzia nu face decât să reia premisa. Această tautologie prezentă în orice formă de cunoaştere filozofică are totuşi în cazul scepticismului o extensiune aproape perfectă. A merge mai departe ar însemna anularea oricărei afirmaţii, întronarea muţeniei, apoteoza anorganicului.

  

Convingerile autentice, credinţele veritabile nu sunt – aşa cum în mod fals se presupune – consecinţe ale unei iluminări, ci reflexe ale instinctului de conservare. Nu există libertatea de a alege în ce să crezi. În funcţie de condiţia fiecăruia, există un număr prestabilit de reacţii şi răspunsuri.

  

Altruismul, in extremis, echivalează cu indiferenţa: a-i trata pe toţi cu aceeaşi măsură, a exclude orice satisfacţie proprie din relaţiile cu ceilalţi, a-i pune pe ceilalţi întotdeauna înaintea propriei persoane nu este decât o invitaţie la recluziune, o formă de budism. În realitate, orice acţiune umană presupune, conditio sine qua non, o motivaţie egoistă. Orice faptă este consecinţa unui scop egoist.

  

Orice om este o fundătură, atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi. Conţinând în sine întreg exteriorul, alcătuind un microunivers, orice individuaţie este exclusivă şi impenetrabilă. Contrar preceptelor kantiene, omul este întotdeauna mijloc pentru om, niciodată scop.

  

„Faptul că viaţa n-are niciun sens e un motiv ca să trăieşti, singurul de altfel.“ – Cioran…

  

Că viaţa înseamnă în fiecare moment un număr nedeterminat de posibilităţi, dar că fiecare nu are decât o posibilitate – iată un adevăr neliniştitor, întotdeauna presimţit, dar mereu ignorat.

  

Ceea ce numim viaţă nu e decât o sumă de evenimente, unul mai incredibil şi mai de neînţeles decât altul; şi totuşi, când privim înapoi suntem cuprinşi fără să vrem de ideea că ele au o logică evidentă, incontestabilă şi ireversibilă.

  

Ne este dificil să conştientizăm cât de mult ne schimbăm cu timpul, pentru că, de multe ori, nu ne schimbăm motivaţiile, ci doar mijloacele de acţiune, astfel încât, la nivelul percepţiei de sine, nu sesizăm că suntem o altă persoană. În acest caz, numai percepţia celorlalţi asupra noastră mai poate constitui un reper – ce-i drept, unul suspect. Ceea ce demonstrează că schimbarea ne se produce numai conştient, la nivelul motivaţiei. Ea apare şi atunci când nu o dorim, în mod impersonal, ca efect pervers al acţiunii.

  

Ambiguitatea incomodă a creştinismului: a legitimat autoritatea lui Dumnezeu când pe iubirea sa nemărginită faţă de propria creaţie, când pe teama faţă de sancţiunile sale; astfel încât cei care cred în iubirea cea mântuitoare sunt dezgustaţi să afle că credinţa poate avea o motivaţie impură, egoistă, că nu e nimic mai mult decât o formă sublimată a instinctului de conservare; cei pentru care credinţa nu e decât o prejudecată, un pariu, o afacere personală nu vor înţelege niciodată patosul celor dintâi.

  

Să fii convins că lumea se scaldă în neant, că orice om e un spectru, că totul e iremediabil – şi totuşi să fii decepţionat de cele mai banale evenimente. Hotărât lucru, gândirea nu e decât un accesoriu al omului, nicidecum o trăsătură definitorie, aşa cum au pretins mai toţi filozofii. La ce bun să concepi argumente despre irealitatea omului când nu poţi ignora o privire indiferentă?

            

Definim sinceritatea ca o corespondenţă între intenţie şi act, între gând şi faptă; ipocrizia ar consta tocmai în distorsionarea acestei relaţii. – Nimic din semnificaţia acestor cuvinte nu ne permite să înţelegem că, de fapt, ipocrizia este adesea o formă rafinată a sincerităţii, o variaţie a acesteia, o mărturisire făcută cu eleganţă. 

  

Nici accesele de tristeţe, nici cele de euforie nu l-au împins vreodată să privească viaţa dintr-un punct de vedere global, din perspectiva unei finalităţi. Fiind incapabil de a pronunţa judecăţi de valoare asupra vieţii, tratează orice eveniment drept ceva inedit, unic, separat de evenimentele anterioare. Această prospeţime în manifestări, această ancorare în sensibil e lucrul – de altfel, capital – care mă frapează întotdeauna când îl revăd, pentru care îmi rămâne străin şi care îmi confirmă prejudecata că, fără sensibilitate metafizică, inteligenţa umană nu are nicio valoare – poate doar valoarea unui complicat mecanism de ceas.

  

Singuraticului nu i-a impus nimeni singurătatea; nimic şi nimeni nu îl obligă să trăiască separat; singurătatea a ales-o demult, în zorii existenţei sale, sau poate chiar mai înainte de ivirea lui în lume – e un legământ din vremuri imemoriale, asumat cu aceeaşi ardoare ca şi sfinţenia, a cărui trădare ar însemna însăşi trădarea fiinţei sale.

  

Oricât de mult ne-am dori contrarul, oricât de mult ne-am opune, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, vrând-nevrând, suntem alţii, ne înstrăinăm de noi înşine, identitatea noastră se alterează. Consistenţa nu e o caracteristică a fiinţei umane – dacă putem folosi termenul de fiinţă în acest caz. Singura cale de a ne defini constă în a juxtapune, la nivelul memoriei, fragmente disparate ale existenţei noastre. – Trăim sub imperiul Timpului, suntem lumile fulgurante care transpiră neîncetat din porii lui Vishnu, nişte figuranţi într-o mare farsă.

  

Ce ne predispune la refuzul evidenţelor, la a afirma ceea ce este ca o consecinţă la ceea ce nu este? Să deducem, bunăoară, împreună cu Heidegger, din fiinţare, adică din deficitul de fiinţă, Fiinţa? Sau, precum Platon, lumea perfectă din cea imperfectă?

  

… Nostalgia unei lumi a pietrei… o tăcere insondabilă… indescriptibil… Cum să nu te simţi umilit în apropierea unei stânci?

  

Cu cât te arăţi mai convins de irealitatea cerului şi pământului, cu atât eşti mai prolific: plănuieşti, acţionezi şi o iei iarăşi de la început. Parcă o povară ţi-ar fi fost luată de pe umeri. Nu mai ai nicio iluzie, pentru că tu însuţi eşti o iluzie, nu mai există nicio constrângere, pentru că nimic nu este real – eşti liber, chiar dacă libertatea ta nu e mai puţin iluzorie.

 

   

19 aprilie 2005

  

Certitudinea singurătăţii.

 

Abdicăm de la raţiune când încetează să ne mai hrănească speranţele – mai precis, iluziile. De fapt, raţiunea e prima care ne abandonează: la ce bun o metodă fără obiect?

  

După ce s-a deschis cutia Pandorei şi au ieşit în lume toate relele prezentului, nu mai era decât Speranţa care să ne chinuie viitorul.

  

Să vrei să te pui de-a curmezişul naturii tale… A te cunoaşte pe tine însuţi nu e – hotărât lucru – de niciun folos.

  

Nu trebuie să ne înşelăm asupra noţiunii de prietenie: ea descrie o categorie de raporturi între indivizi întemeiate pe o anumită identificare cu celălalt (preocupări, interese, sentimente, experienţe comune). Această identificare este supusă schimbărilor care au loc în interiorul fiecărui participant. În consecinţă, nu trebuie să ne aşteptăm ca o relaţie de prietenie să fie eternă.

  

Există oameni care sunt într-o anumită armonie cu ei înşişi, cu ceilalţi, cu mediul înconjurător. Cei fericiţi. La ei neliniştea este temporară, strict delimitată şi are o cauză precisă – odată îndepărtată, seninătatea revine tot aşa cum apa umple volumul creat de ridicarea unei pietre. Şi există oameni care nu au niciun punct fix, pentru care căderea nu are fund, golul nu are limite; momentele de exaltare sunt succedanee ale depresiei, a doua faţă a delirului....Da, ei sunt cei nefericiţi.

  

În iubire nu poţi şti niciodată precis cine e înşelătorul: ea te-a înşelat pe tine sau tu te-ai înşelat pe tine insuţi?

  

Ce e iubirea? Dorinţa cărnii – şi a uitării de sine.

  

Un imoral e întotdeauna un mai bun cunoscător al problemelor esenţiale decât un filozof: dându-şi frâu liber pornirilor naturale, el e în armonie cu tot ce înseamnă viaţă; nu-l surprinde nimic, căci regăseşte totul în sine, iar ceea ce nu-şi poate explica ... – ei! asta nu-i este de niciun folos.

 

 

 

11 septembrie 2005,
ora 3 dimineaţa

  

Nimeni nu iubeşte pe nimeni, decât pe sine – ar fi un clişeu dacă n-ar ascunde un mare adevăr. Tot ce facem – facem cu gândul la noi: banala politeţe – în esenţă, propagandă în favoarea stimei de sine; sacrificiul pentru altul, chiar şi cel tragico-eroic – un efect al orgoliului îmbrăcat în haina onoarei, a parolismului, a consecvenţei.

  

Ştiu că eu nu pot fi iubit; sunt convins că nu ştiu să iubesc liniştit, prozaic, discontinu, inconsistent, umil, într-un cuvânt „lumeşte“; ştiu că Iubire nu există – şi totuşi, totuşi acest sentiment mă bântuie, eu îl protejez, îl alint, nu vreau să renunţ la ideea că iluzia poate deveni realitate (sau realitatea iluzie): e o boală care creşte din eşecuri, nemulţumire de sine şi din răul de a trăi.

  

Aş vrea să am în loc de inimă o piatră – o piatră dură ca diamantul, dar întunecată ca fundul unei fântâni secate.

  

Certitudinea sigurătăţii. Bis – Dar până când de astă dată? Să nu ceri consecvenţă de la o natură predestinată.

  

Simt din nou plăcerile derizorii ale unei senzaţii – i-aş zice fatalism viril. Dar să nu se înţeleagă greşit: această satisfacţie ridicolă se epuizează în mod irecuperabil cu fiecare apariţie: când apare, are forţa unui mesianism, apoi entuziasmul acesta suspect dispare şi rămâne doar răul de a trăi.

  

Ipocrizia nu este o trăsătură exclusivă a femeii, dar îi este prin excelenţă specifică.

  

Crezi că ai reuşit să scapi de tine, să evadezi în afara ta – şi atunci survine ineluctabilul şi te readuce înapoi ca pe un copil neastâmpărat.

            

Copil fiind, credeam că neliniştea era un stadiu, o stare proprie vârstei. Aveam şaisprezece când, la mijlocul unei conversaţii amicale cu profesorul de geografie, am avut revelaţia că incomprehensibilul este substanţa vieţii – iar neliniştea forma ei.

 

Toate eforturile noastre au scopul de a nega această evidenţă, de a crea sens şi ordine acolo unde nu este.

  

Abdicăm de la raţiune când raţiunea se înfrânge pe sine.

  

Ar trebui să mori în clipa când ai iubit prima dată...

  

– O frază de farsă tragică.

  

Orice entuziasm nu este decât anticipaţia unei decepţii, deci rezultatul unei neînţelegeri, efectul unei desincronizări.

 

 

   

25 februarie 2006,
ora 3 dimineaţa

  

Tot ceea ce înseamnă Viaţă se consumă în contradicţia dintre ceea ce ştii şi ceea ce faci.

  

Inocentul priveşte vertical; cel cu experienţă are privirea orientată pe orizontală. 

  

Începutul şi sfârşitul: după Bach, cine mai poate afirma că la început a fost Cuvântul?

  

Bogdan C. Enache

Ultimele aforisme nescrise ale lui E. M.

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)