Complexitatea simplităţii

   

Rodica Grigore

  

„Văd sau încerc să văd şi să interpretez într-un mod special anumite situaţii în care se pot găsi fiinţele umane. Dacă acesta e modul în care le vede toată lumea, atunci nu are niciun rost să scriu şi o carte, ajunge doar să privesc“, afirma William Golding. Fără îndoială, această afirmaţie are gradul ei de utilitate în încercarea de a înţelege metoda de creaţie a scriitorului britanic, dar ea nu înseamnă nicidecum că autorul Împăratului muştelor ar fi modelul prin excelenţă de romancier experimental sau de specialist în filosofia ideilor. Căci Golding porneşte mereu de la formele consacrate – şi recunoscute ca atare – ale romanului englez ori ale alegoriei, ţinând seama şi de morala şi modelele de comportament iudeo-creştine. Tocmai de aceea, unii critici l-au considerat un autor oarecum convenţional, în vreme ce alţii n-au ezitat să-l apropie de H. G. Wells în ceea ce priveşte perspectiva generală pe care, ca om de litere, alege s-o adopte în cărţile sale. Numai că, spre deosebire de Wells, Golding nu crede în eficienţa tehnicii, neezitând chiar să sugereze impasul în care omenirea poate ajunge din cauza acesteia. De aici şi marile teme ale creaţiei sale, mai cu seamă căderea (decăderea) omului, oricând posibilă, plus explorarea abisului aflat dincolo de inocenţa copilăriei, dovezi, toate, ale unei prăpastii tot mai evidente (şi cu atât mai evidentă într-un secol marcat de două conflagraţii mondiale!) între om şi divinitate. Toate aceste caracteristici devin însă clare abia după ce cititorul trece de unele capcane pe care subiectele cărţilor lui Golding le implică, atât Lord of the Flies (1954), cât şi The Inheritors (1955), iar atunci pot fi analizate tehnica aluzivă şi capacitatea scriitorului de a uni, în acelaşi impuls creator, imagini ale trecutului cu semnificaţii ale unui prezent marcat pentru totdeauna de ororile celui de-al Doilea Război Mondial şi mai cu seamă de coşmarul Hiroshimei, dar şi de a sugera capacitatea umanităţii de a renaşte.  

Sintetizând în mod original o serie de influenţe ale lui Homer sau ale Sfântului Augustin, cu altele, trimiţând la temele prozei lui John Bunnyan, Daniel Defoe, Joseph Conrad sau Albert Camus, William Golding se dovedeşte a fi, la o lectură atentă, unul dintre cei mai compleţi romancieri britanici ai epocii postbelice şi, fără îndoială, cel care şi-a câştigat de timpuriu o celebritate de invidiat. Dar, contrar părerii comune, drumul spre celebritate nu a fost nici atât de simplu şi nici atât de scurt, câtă vreme Împăratul muştelor, cartea de care numele îi este, probabil, cel mai legat, a fost refuzată de nu mai puţin de douăzeci şi una de edituri, abia apoi manuscrisul ajungând la Charles Monteith de la Faber & Faber, primul editor convins imediat de valoarea textului şi cel care, de altfel, îl va şi publica, neezitând să-l promoveze pe autor, cu toate că primele recenzii au avut un ton indecis în cel mai bun caz, exemplul prin excelenţă fiind reprezentat de însuşi Walter Allen, cel care, deşi aprecia „calităţile de povestitor“ ale lui Golding, considera subiectul şi construcţia personajelor „mai degrabă neplăcute şi nu întru totul convingătoare“. Tendinţa aceasta indecisă a dominat, o vreme, şi cercurile literare americane, de unde însă, în doar câţiva ani, va veni şi consacrarea deplină a romancierului şi a acestei cărţi care, deja în 1959, ajunsese să înlocuiască, în preferinţele publicului cititor, De veghe în lanul de secară, de J. D. Salinger, care, până atunci, dominase autoritar lecturile (şi vânzările de carte) de peste Ocean.   

Subiectul romanului, extrem de cunoscut, naufragiul unui grup de copii pe o insulă pustie, a fost interpretat, nu o dată, drept aventura de iniţiere a acestora într-o lume ale cărei reguli le stabilesc – sunt siliţi să le stabilească – singuri, în linia scrierii lui Ballantyne, The Coral Island (1857), iar alteori ca o replică la povestea supravieţuirii lui Robinson din romanul lui Daniel Defoe. Desigur, detaliile sunt fundamental diferite, câtă vreme povestea din Împăratul muştelor este plasată într-un context modern, postindustrial şi, mai ales, postapocaliptic: copiii ajung pe insulă ca urmare a accidentului suferit de avionul care îi evacua din Anglia, după o catastrofă ale cărei amănunte nu sunt precizate până la capăt. Insula unde ajung aceştia pare a fi situată în Oceanul Pacific sau Indian, iar totul se desfăşoară pe fundalul sumbru al unei foarte posibile catstrofe atomice care afectase lumea până atunci civilizată. Imediat după debarcarea forţată pe insulă, copiii se dovedesc a fi (încă) profund legaţi de valorile lumii din care provin, astfel că, la început, încearcă să se organizeze democratic şi să impună o anumită diviziune a muncii. Ralph e ales conducător şi paznic al focului menit a le aduce ipotetica salvare, secondat fiind de isteţul, dar, spre ghinionul său, bondocul Piggy şi de sensibilul Simon. Numai că această formă de organizare va fi rapid pusă sub semnul întrebării de acţiunile brutale şi negândite ale lui Jack şi ale grupului său de vânători care, aproape pe nesimţite, ajung să practice ritualuri de o cruzime inimaginabilă, desprinse parcă din obiceiurile triburilor primitive şi chiar, nu o dată, depăşindu-le cu mult. Tocmai ei sunt cei care încep să venereze „fiara“, capul unui porc, ce primeşte, astfel, o valoare totemică negativă. De aici şi titlul cărţii, numai că trebuie să ţinem seama şi de semnificaţiile mai profunde ale sintagmei, deoarece, se ştie, ea se referă şi la imaginea lui Beelzebut, a diavolului, venită pe filiera credinţelor iudeo-creştine, dar, deopotrivă, la cea a lui Zeus însuşi, aşa cum era el cunoscut în lumea greco-romană, având, pe lângă alte atribute, şi pe acela de „stăpân al muştelor şi al morţii“, nefiind însă exclusă, dacă ţinem seama tocmai de tehnica aluzivă pe care o menţionam deja, nici o posibilă trimitere la dansurile şi incantaţiile dionisiace, pe care Golding le cunoştea foarte bine. Iar dacă, la început, Ralph şi apropiaţii săi privesc figura totemică a împăratului muştelor a fi doar capul retezat al unui porc şi nimic altceva, convingerile tuturor şi mai ales ale lui Simon se vor schimba odată ce acţiunile lui Jack şi ale vânătorilor devin din ce în ce mai crude şi mai violente, unii dintre copii ajungând să trăiască, în unele momente, parcă sub fascinaţia malefică exercitată de „fiară“, nefiind capabili să i se sustragă. Astfel că moartea lui Simon şi vânarea lui Ralph de către grupul lui Jack nu mai surprind, practic, pe nimeni, fiind previzibile încă de când lucrurile începuseră să scape de sub control, iar extrem de fragilul sistem democratic iniţial să se destrame. Finalul romanului, acuzat, de unii critici, de superficialitate – notele de deus ex machina neputând fi negate –, aduce o nouă impunere a ordinii, în termenii lumii adulţilor, pe insula stăpânită de copii.  

Numai că, la o lectură atentă, Golding se dovedeşte a fi, şi în ceea ce priveşte această variantă de final, un romancier atât de simplu, încât devine extrem de complicat: ofiţerul de pe vasul ajuns pe insulă tocmai a întrerupt partida de vânătoare condusă de Jack, a cărei victimă sigură ar fi fost Ralph. Dar vasul e un crucişător aflat şi el la vânătoare... şi tot o vânătoare de oameni, mult mai elaborată, e drept. Şi atunci, cine îi va salva pe adulţi şi cum va mai putea fi salvată lumea celor mari în aceste condiţii? Finalul nu reprezintă deci un facil happy-end, ci aduce o neaşteptată notă de alegorie meditativă, bazată, în mare măsură, pe ironia retrospectivă a autorului, convins, şi aici, ca şi în The Inheritors, că o a doua cădere a omului, cu consecinţe chiar mai grave decât cea biblică, este oricând posibilă. Romanul se dovedeşte, astfel, a fi un adevărat tur de forţă, combinând perfect bogăţia vizuală a simbolurilor cu observaţia deprinsă din proza realistă, pe fondul mitopoetic asociat, în general, cu mitul şi alegoria, Golding reuşind să facă, la nivelul prozei, ceea ce T. S. Eliot, de exemplu, făcuse în poezie. Căci Împăratul muştelor convinge la mai multe niveluri ale interpretării, funcţionând şi ca un veritabil document contrar pentru o posibilă istorie a ideilor consacrate cu privire la modernitate şi la valorile acesteia, proza lui William Golding dovedindu-se a fi mult prea complexă pentru a putea fi redusă la o interpretare unică şi schematică, depăşind atât domeniul antropologiei sau psihologiei primitive, cât şi pe acela al unei simpliste alegorii politice, personajele sale, chiar copii fiind, trecând dincolo de notaţia caracterologică de natură să simbolizeze doar eternele tentaţii ale luptei pentru putere.

  

Rodica Grigore

Complexitatea simplităţii

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)