Poeme de Andrei Fischof

 

  

prima pruncire

  

abia se simte respiraţia 

din tăcerea uimirii 

în faţa împrejurului neaşteptat

  

o vagă sudoare 

năpădeşte buzele aplecate 

să simtă suflul 

lăuntric  

 

doar cîte un glas 

aminteşte viaţa dinainte 

a pruncului din noi 

abia născutul

 

   

ultima pruncire

  

vaga sudoare 

năpădeşte buzele aplecate 

să simtă suflul 

lăuntric

  

abia se simte respiraţia 

din tăcerea uimirii 

în faţa împrejurului neaşteptat

  

doar cîte un glas 

aminteşte viaţa dinainte 

a pruncului din noi 

abia îndepărtîndu-se

 

 

 

   

Rezemat de vînt

  

Rezemat de vînt deasupra stîncii 

de la Rosh Hanikra, 

te ascultam: „Pe mine, graniţele 

m-au speriat dintotdeauna“. 

Dar nu ştim trăi fără ele, ţi-am răspuns, se pare 

cînd vîntul de care mă rezemasem 

mă părăsi pe neaşteptate 

şi smulse un geam din rotonda cafenelei. 

Ţăndările, ca o ploaie transparentă de  

luare aminte, 

căzură la o palmă de gîndurile mele, alungîndu-le. 

Jos, în grotă, lumina intrată pe furiş, 

spartă-n culori, 

nu mai poate ieşi. 

Deasupra stîncii, graniţa continuă să-şi fluture 

tablele metalice, cu a unsprezecea poruncă 

scrisă în trei limbi: „Fotografiatul interzis!“ 

Nimic nu ajută.

 

 

   

Mica apocalipsă

  

Se făcea că era peste vreun veac sau două, 

trăiam încă 

şi-mi aminteam cu jind de vremurile acestea 

în care mă simt 

adesea  

neputincios.

  

Se făcea că toate erau întoarse pe dos. 

Copacii cu rădăcinile spre cer, 

frunzişul sufocat între bulgări.

 

Oamenii mişunau stînd pe loc pe trotuare, 

rîsul lor orb era ca o grimasă 

de bătrîni nou-născuţi, 

moşnegi dansînd în piaţa centrală 

umplută pînă peste albie de marşul funebru 

al fanfarei pompierilor carbonizaţi 

de atîtea incendii imaginate.

  

Trăiam încă, dar nu eram. 

Nicicînd. 

În veci neplecatul din tine, 

temător pînă şi de întunericul din lumină, 

abia pîndit. 

Bănuit. 

Ca progenitura hoţului neprins.

 

 

 

   

Arbeit macht frei – şaizeci de ani după

  

sufletele noastre bolnave de alzheimer visele 

noastre bolnave de alzheimer buzele noastre 

bolnave de alzheimer rătăcesc fără cruţare 

fără întoarcere în propriile lor pedepse ca un  

blestem ca o

  

în jur lumea aplaudă bolnavă de alzheimer ca în 

arena cu gladiatori care pentru a nu simţi durerile se vor 

îmbolnăvi de alzheimer 

oricum nu vor rezista căci boala aceasta e ca un 

blestem ca o

  

şi-atunci singur în faţa cuvintelor bolnave de alzheimer 

plîng precum copilul speriat de 

umbra mişcătoare făcută pe perete de cei care ar fi fost 

să-l ocrotească

  

şi totul e ca un blestem ca o

  

26 ianuarie 2005

 

 

   

Cîntecul lebedei negre

  

Să ies, nu pot: uşa e-ncuiată pe dinafară. 

Mă văd rînjindu-mi din poeme, 

cu cheia atîrnînd de gît cu-o sfoară: 

rămăşiţă din funia spînzurătorii 

de care m-a scăpat, de fiecare dată, 

tăişul sabiei celei iuţi a cuvintelor 

împrăştiate-n aer. 

Ele cad acum de pe pereţi 

ca nişte lipitori sătule, 

ca fructele neculese la vreme, 

cu mirosul lor răscopt, 

dulceag drog al amînărilor, 

prevestind 

cîntecul lebedei negre.

  

Andrei Fischof

Poeme

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)