Poetul religios, astăzi

  

Mihaela Ursa

  

Ioan Pintea duce astăzi formula tradiţională a poeziei religioase până la extrema clasică, într-un fel care aminteşte nu atât de Ioan Alexandru, cât de Voiculescu. Interesant este că, în acest scop, el se serveşte de soluţia minimalismului optzecist, de poetica derizoriului sau chiar de un oarecare aer textualist. Cu această observaţie mi-am încheiat lectura din Casa teslarului (Cartea Românească, 2010), ultimul său volum de poezie. 

În volume anterioare, de pildă în Frigul şi frica sau chiar mai mult în Mormântul gol, din 1999, Ioan Pintea scria tot pe structură tradiţională, dar reverenţa prea mare dinaintea oficierii actului poetic (da, poezia sa presupunea o oficiere bogat ritualizată!) împiedica expresia să se formuleze în deplină libertate, cu firescul pe care l-aş fi aşteptat. De altfel, Casa teslarului m-a ajutat să răspund la această întrebare foarte importantă: care este „punctul de zbor“ al poeziei religioase, de unde se curbează în sus expresia ei vizionară, constituind poezie, respectiv de unde se rupe traiectoria expresivă, rămânând în zona epigonismului psalmic? Răspunsul se află, aşa cum o dovedeşte în cazul de faţă Ioan Pintea, în zona conjugării unei anumite viziuni cu o anumită expresie, aceasta din urmă eliberată de presiunea uriaşă a logosului, integrată aproape colocvial într-un aici şi acum: o dezbrăcare în locul unei îmbrăcări, aşa cum apare în aier: „El se dezbrăca de carne/ şi-n locul cărnii îmbrăca/ în subţiire duh de aier/ la povara/ păcii sale/ ne-ncărna!/ o, El nu se îmbrăca/ o, El, da, se dezbrăca...“ 

Cuceritor este tocmai faptul că versurile din acest ultim volum al poetului nu construiesc o biserică, oricât de demnă de laudă ar fi reuşita monumentalităţii, ci o „casă a teslarului“, o altă casă a lui Iosif care „ciopleşte lemn mântuitor“, iar „fiul acesta copilul acesta rămâne/ printre noi în piroane de fier“ (casa teslarului). Mai degrabă o propensiune generală către religios uneşte poemele lui Ioan Pintea, decât obsesia înnebunitoare a accesului la sacru, născătoare fie de extaz, fie de revoltă (cum întâlneam, de pildă, în psalmii arghezieni). De aceea, psalmii şi rugăciunile din volum amintesc de un Daniel Turcea (cu care Pintea împărtăşeşte formula aşezat-interogativă, dar şi entuziasmul copilăresc-panteist al manifestărilor divinităţii, cum apare aici, de pildă, în poemul despre albină, mai scurt decât propriul titlu). Sacrul împrăştiat peste o lume care nu-l mai recunoaşte decât pe alocuri evocă automat, ca şi detaliul de pe copertă dintr-o lucrare a lui Ştefan Câlţia, îngerul lui Márquez din Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme, cu care îngerii lui Pintea par să întreţină legături de rudenie: „îngerul acesta nu are aripi/ el stă tot timpul singuratic deasupra mormântului gol – seamănă mult cu o lebădă cu un pelican cu un vârcolac“ (îngerul şi cartea cea mică) sau „oase de reptilă ţi-au crescut/ îngere sub aripi între sângeri/ Doamne văd sub îngerul căzut/ cer cu oameni şi pământ cu îngeri“ (îngerul ierbii). 

Problema relaţiei cu Dumnezeu apare frecvent particularizată sub forma relaţiei cu inspiraţia: „inspiraţia este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nţelegi“ (inspiraţia) sau „aştept inspiraţia de multe ori/ soseşte dimineaţa pentru că duhul bate acolo unde vrea“ („toţi mi-au spus: «au fost zile fierbinţi/ s-a căzut la datorie, au ieşit/ cu piepturile goale, au strigat victorie,/ au strigat fără violenţă, au murit/ pentru noi»“). Poezia nu îi vorbeşte poetului decât când vrea ea, punându-l la încercare ca Dumnezeu pe sfinţii deşertului: „zilnic/ Domnul Dumnezeu nu mă ascultă/ refuză tăcut şi necondiţionat rugăciunea mea/ şi precum preacuviosului părintelui nostru efrem/ îmi scoate în faţă/ ba mai mult/ o trimite să-mi deschidă cu cheile de la brâu/ chiar poarta cetăţii/ pe însăşi beatrice desfrânata“ (rugăciune). Care să fie „desfrânatele“ acestor încercări ale credinţei în Dumnezeu şi în poezie deopotrivă? Nu m-aş lăsa prea uşor ispitită de un răspuns maniheist, pentru că poemele din Casa teslarului şterg relevanţa opoziţiilor în alb-negru: în cvasireplica eminesciană înger şi demon, cafeaua funcţionează pe post de revelator, găzduind într-o singură ceaşcă îngeri şi demoni, „un înger căzut“ şi „un diavol sanctificat“. La fel, în extraordinara călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei, albul zăpezii şi negrul călugăriţelor sunt integrate fantastic într-o dispariţie marqueziană: „deşi s-au făcut cercetări spun salvamontiştii/ nici azi nu se ştie în ce direcţie au dispărut/ monahiile de la mănăstirea piatra fântânele“. Cred mai degrabă că desfrânata (ea însăşi figură ambiguă, evoluând din eterica Beatrice) de care se fereşte poezia lui Pintea este tocmai capcana facilă a poeziei religioase de a despărţi apele de uscat, pământul de cer şi albul de negru. 

În acest punct recurge autorul, în Casa teslarului, la soluţiile minimalismului, ale derizoriului sau ale textualismului optzecist, de care pomenisem la început (v., spre exemplu, felul în care „blocul de beton“ şi diferitele suporturi tehnologice ale muzicii re/des/compun timpul în o aşa mare iubire). În acest punct încetează şi apropierile de alte modele lirice cu temă religioasă. De pildă, printre referinţele prezente în poeme, alături de elemente ale ritualicii creştine, de rugi şi invocaţii, de nume de sfinţi, apar trimiteri la alte formule poetice (şi nu mă refer doar la reverenţa amicală faţă de O. Nimigean). Sunt invocaţi poeţi precum Sylvia Plath, Jotie T’Hooft, T. S. Eliot, Apollinaire, Edgar Lee Masters, Emily Dickinson, poeţi ai limitei în felul lor, cu alte cuvinte nume imprevizibile în scrisul unui tradiţionalist care evocă jocul cu tauri din curtea natală (v. poemul cu acelaşi titlu). În această ordine, se cuvine spus că, dintre cele trei cicluri cuprinse în volum, primul şi al treilea (despre boli, inspiraţie şi alte cuvinte şi, respectiv, aier) sunt distincte faţă de mai postmodernul cântece de viaţă şi de moarte ale Poştariului de la Runc. Cele mai multe poeme în care religiosul rămâne doar un mod al privirii, o poetică a percepţiei sunt de găsit în acest ciclu de mijloc, un fel de trup de carne al întregii cărţi. Aici notaţia devine confesivă, uneori sentimentală, alteori lucid picturală. În melancolie descoperim, spre pildă, unul dintre puţinele poeme-jurnal: „dar nu pot sub nici un chip developa/ acest film alb-negru/ în care un elev de liceu/ tuns cu foarfeca precum gardul de tuie/ colorat zvelt subţirel ca o trestie/ deşurubează nestingherit inspiraţia cu o şurubelniţă“. 

Însoţit de un audio-cd şi de ilustraţia lui Ştefan Câlţia, aproape geamănă imagistic poeziei lui Ioan Pintea, volumul Casa teslarului nu este doar o foarte bună carte de poezie. Fără să-şi fi propus, autorul reuşeşte o demonstraţie de maximă dificultate astăzi, după poezia douămiistă a dejecţiilor, prafurilor şi extremismelor de toate culorile. El reuşeşte să susţină admirabil o formulă care vine nu numai pe contrasensul poeziei actuale, ci şi pe contrasensul evoluţiilor cultural-umane recente, fără să cadă în formalismul care ar face-o desuetă sau datată. De aceea, nu ştiu câţi va converti Ioan Pintea la credinţă, dar se poate presupune că vor fi câţiva aceia pe care îi va converti, măcar pe post de cititori, la poezie.

  

Mihaela Ursa

Poetul religios, astăzi

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)