„Terapeutul înnăscut“

   

Constantina Raveca Buleu

   

Colecţia Fiction Ltd. a Editurii Polirom din Iaşi se îmbogăţeşte în 2010 cu o nouă carte semnată de Ion Vianu, Amor intellectualis: Romanul unei educaţii. Sugestia de Bildungsroman din subtitlu intră în rezonanţă cu mottoul goethean al volumului („Abia la bătrâneţe resimţim ceea ce în tinereţe doar ne-a întâmpinat“), amândouă patronând atât istoria formării unei personalităţi, cât şi evoluţia unor destine marcate de evenimentele convulsive de la mijlocul veacului xx, mai ales de represiunile care au marcat instaurarea regimului comunist în România.  

„Amintirile din prima copilărie sunt arareori altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acţiune, secunde de film. Restul e reconstituire. Memoria cade, imaginaţia i se substituie.“ În aceste cuvinte din deschiderea romanului, Ion Vianu teoretizează mecanismul propriului său discurs memoralistic, reflecţiile sale îmbinând exerciţiul literar cu profesia de psihiatru. Amestecul de literatură şi de psihiatrie funcţionează impecabil la toate palierele romanului, analiza subconştientului fiind responsabilă de profunzimea exerciţiului hermeneutic şi de coerenţa organizării anamnetice a secvenţelor biografice. În acest registru, un narator conştient de virtuţile curative ale reamintirii, dar şi de fobiile ei, îşi începe povestea cu decorticarea primei amintiri, când T. (Tudor Vianu) i-l prezintă pe Alecu, fratele său mai mic, mort în 1936, la numai treizeci şi trei de ani. Astfel, cea mai veche amintire a protagonistului este legată de „descoperirea morţii“, ca avanpremieră pentru multe alte secvenţe lacunare din copilărie, principiul thanatic ţesând în el şi imaginea tatălui, într-o ipostază rememorativă de maximă fragilitate umană.  

Prin simetrie inversă, instanţa luminoasă a copilăriei eroului o reprezintă mama, cea care îi predă şi cea dintâi lecţie de psihanaliză, atunci când îi explică tristeţea prin absenţa înţelegerii cauzei ei. Recuperată mai târziu şi transformată peste ani în profesie, această lecţie îi permite lui Ion Vianu să reipostazieze (psih)analitic acţiunile şi profilul actorilor esenţiali ai devenirii sale, ca şi impactul acestora asupra propriei sale maturizări sentimentale şi intelectuale. Peste ani, el concluzionează: „atribui faptul că am ales mai târziu profesia de psihiatru dorinţei de-a elucida misterele psihologice, care sunt adesea cele ale ascendenţei familiale, dar şi ale prietenilor apropiaţi din copilărie“.  

Iubit de fiu şi înţeles prea bine de psihanalist, Tudor Vianu ocupă un rol central în economia romanului. Recrearea lui romanescă antrenează toate amintirile lui Ion Vianu (una dintre ele fiind preluată din Peniţa de aur, publicat în 2004 în volumul coordonat de Marta Petreu, În lumea taţilor), de la reflecţiile sale culturale condiţionate de personalitatea tatălui la lecţiile „academiei nocturne“ predate de acesta, sau la amintirile unor colegi şi discipoli. În galeria acestora apar Nicolae Balotă, Constantin Noica, I. Negoiţescu, Ion Frunzetti (din scrisoarea căruia Ion Vianu preia sintagma „amor intellectualis magistri“, parafrază după Spinoza) sau Edgar Papu, cel din urmă fiind protagonistul unei portretizări dinamice extensive, în care intră atât faza convertirii la catolicism, cât şi etapa protocronismului. Preluată, cum spuneam, de la Frunzetti, sintagma amor intellectualis reprezintă, înainte de toate, un elogiu adus omului de cultură şi tatălui care a fost Tudor Vianu, romanul permiţându-ne să descoperim faţete nebănuite ale personalităţii acestuia, cu un ecou metaforic impecabil în poemul Hombre Secreto, scris autojustificativ de tată pentru a fi citit pedagogic fiului. 

Al doilea capitol, intitulat Noi suntem noi şi nimeni alţii..., recuperează adolescenţa ca epocă de căutare şi de afirmare efervescentă a personalităţii, de accentuare obsesivă a diferenţei şi de experimentare fără limite a vieţii. Pentru Ion Vianu, adolescenţa echivalează cu găsirea Geamănului, a lui Matei Călinescu, căruia, de altfel („prieten unic, plecat în timp ce scriam această carte, pioasă amintire“), îi este dedicat Amor intellectualis, acestuia alăturându-i-se Miron Chiraleu, eroul unei tragedii personale, anunţate de intuţia analistului şi de intoleranţa organică a protagonistului faţă de orice autoritate. 

Marcă generaţională şi trăsătură specifică a adolescenţei, revolta juvenilă a lui Ion Vianu se converteşte în fantasme la impactul cu realitatea lumii în care el trăieşte şi se precizează prin afinitatea faţă de gândirea lui Nietzsche, autor citit la îndemnul tatălui său. Manifestarea sa brută ia forma unor iniţieri erotice şi bahice transparente, care dau culoare romanului. Mentorul „în ale beţiei, dar şi în ale sexului“ este conu’ Mitia, vărul lui Miron.

  

Aşa trăiam în anii aceia – sintetizează Ion Vianu –, alături de prietenii mei, foarte uniţi, ca nişte căţelandri ai unei mici haite urbane, nişte căţelandri care citeau cărţi, ascultau muzică, sufereau din pricina tiraniei, discutau până în zori politică, artă, porcării, căutau femei şi nu căutau mântuirea...

  

Adolescenţa echivalează, pe de altă parte, şi cu acumularea latentă a unor abilităţi care vor determina alegerea ulterioară a profesiei, deoarece contrastul dintre impulsul rebel şi senzaţia de prizonierat politic implacabil generează în grupul de adolescenţi discuţii interminabile despre libertatea interioară, şlefuind în Ion Vianu ceea ce el numeşte a fi „terapeutul înnăscut“. Alegerea vine însă mai târziu, după experienţa studiilor clasiciste, când unica „magie eficace“ i se pare a fi medicina, paşii iniţierii în „Ordinul Cavaleresc al Medicinei“ fiind rememoraţi în partea a treia a romanului, intitulată Cea mai frumoasă meserie. Însă, în economia de ansamblu a devenirii personalităţii autorului, medicina mai înseamnă şi descoperirea coordonatelor ideale pentru investigarea uneia dintre dominantele personalităţii sale, pulsiunea libertăţii. 

Retroactivate hermeneutic, multe secvenţe din adolescenţă reliefează dificultăţile afirmării propriei personalităţi în epoci tulburi, concluzia paradoxală a naratorului fiind una de tip identitar: „Cât de greu era să fim noi şi nimeni alţii“. Astfel, un vis în care el se găseşte captiv într-o cuşcă este descifrat prin condiţia de dublu prizonierat, al propriei individualităţi şi al „statului Monstru“, în vreme ce, pe versantul literar, analogia cu un Caliban poliţist (pe urmele lui Ernest Renan) creionează o lume reală, în care brutele fără cultură devin miliţieni şi securişti, iar „academicienii“ sunt lăsaţi să-şi dezvolte cercetările dacă plătesc „tributul de linguşiri“. Sub incidenţa unei asemenea ordini cade şi Tudor Vianu, caz de supravieţuire culturală reuşită, dar şi de împovărare sufletească autodistructivă, acesta notând: „Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea?“.  

          Adolescenţa rebelă a protagonistului şi a grupului său de prieteni se desfăşoară într-un perimetru de timp care reclamă o reacţie similară, presiunile regimului politic generând opoziţii şi alternative în rândul unei generaţii culturale mature, pentru a fi extrapolate, difuz, la palierul întregului neam. „În România – notează Ion Vianu –, haosul e contraponderea constrângerii. Poporul se apără de tirani şi face ca dezordinea să fie cu atât mai mare, cu cât creşte despotismul...“ Convergenţele şi divergen­ţele istoriilor personale nu estompează decât aparent evoluţia istoriei mari. Diseminate la nivelul destinelor personale, efectele tragice ale instaurării comunismului în România ţin de dispariţia unei întregi generaţii de oameni de cultură, de anihilarea oricărei alternative culturale şi a oricărei personalităţi accentuate. Monseniorul Vladimir Ghika şi câţiva dintre fidelii catolicismului promovat de el (printre care Al. Paleologu, Andrei Brezianu şi, pentru o vreme, Edgar Papu) ilustrează perfect căutările frenetice ale unei căi de supravieţuire într-o lume abstrusă, deteriorată de noua „ordine“, variantele mai agresive ale acestor zbateri fiind date de resurecţiile sinucigaşe ale legionarismului.   

          Combinaţia de scriitură profesionistă, analiză profundă şi rafinament cultural elevat contribuie, în romanul lui Ion Vianu, la crearea unui Bildungsroman personal, în condiţiile reconstituirii unei epoci funeste pentru o întreagă generaţie culturală. Uzitând de licenţa reficţionalizărilor îngăduite de mottoul goethean pe care şi-l alege, Ion Vianu reconstruieşte în Amor intellectualis propria sa existenţă, rememorează ca martor secvenţe cu mari oameni de cultură şi teoretizează biografia textului său literar deturnând în sens artistic instrumentarul practicii psihiatrice, rezultatul fiind un discurs fluid, incitant, savuros, atent cizelat, cât se poate de viu şi de memorabil.

  

Constantina Raveca Buleu

„Terapeutul înnăscut“

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)