Tatăl meu era un Domn

   

Marta Petreu

   

Dl Gabriel Dimisianu observă foarte bine, în textul de pe coperta a patra a cărţii Tăbliţa şi condeiul (Ed. Minerva, 2010), că autorul acesteia, Al. Săndulescu, „după ce a consacrat multe studii genului memorialistic, memorialiştilor români şi străini, jurnalelor şi literaturii confesive“, a ajuns el însuşi să îşi scrie memoriile. Presupun, fireşte, că relaţia de consecuţie nu este şi una de cauzalitate. Peniţa şi condeiul este o carte fermecătoare, frumos construită şi care „te prinde“ fără greş la lectură. Fiul învăţătorului din Pleşeşti îşi deapănă povestea, mai exact, frînturi din povestea vieţii sale şi a familiei sale.  

Nimic neobişnuit nu se întîmplă în această carte – dar tot ce se întîmplă este povestit cu o puternică participare afectivă, care scaldă faptele în lumina extraordinară a timpului pentru totdeauna pierdut. Povestind întîmplările din care i s-a ţesut via­ţa, Al. Săndulescu povesteşte de fapt ce-a simţit el cînd a trecut prin ele. Un sat despre care n-am ştiut pînă acuma nici măcar că există, Pleşeşti, situat undeva lîngă Rîmnicu Sărat (tîrgul din desenele lui Saul Steinberg!), îmi pătrunde, prin micile povestiri ale lui Al. Săndulescu, în memoria afectivă. Este satul autorului, satul în care părinţii lui aveau casă şi pămînt, în care el a păzit via şi a copt dovleci, pe care i-a mîncat cu lapte proaspăt muls. Un sat în care tatăl lui era învăţător şi director de şcoală, aşa că toamna cumpăra manuale „cu miros de hîrtie nouă şi de cerneală tipografică proaspătă“, ce, pentru memorialist, are rolul madlenei lui Proust, prin care regăseşte timpul trecut şi învie lucrurile pentru totdeauna apuse: prima îndrăgostire, prima îmbrăţişare, gustul laptelui pe care îl da vaca Rojana, povestea ţuicii de prune şi a gîştelor care s-au îmbătat cu resturile de prune abia scoase din alambic, povestea – de data asta întîmplată pe meleaguri îndepărtate – a Zoubidei, fata musulmană care, într-un spital de cardiologie, îşi compensează în mod inconştient frica de moarte făcîndu-i lui curte... Întîmplări mici, luminate misterios de emoţia celui ce le povesteşte.  

Volumul are două personaje importante: pe narator, care îşi deapănă propria viaţă, şi pe tatăl acestuia, învăţătorul din Pleşeşti: un om de treabă, care salvează din nevoie şi nemţi, şi evrei, şi ţărănişti, şi care în 1951 este condamnat politic la 25 de ani de temniţă – pentru că era considerat „chiabur“. Cînd iese, din gospodăria lui frumoasă din Pleşeşti se alesese pulberea – aşa că-şi face un substitut de gospodărie, un „mic Pleşeşti“, cum scrie memorialistul, plantînd cîţiva pomi şi cîţiva butuci de vie în curtea casei din „Broscărie“, undeva, într-o mahala fără canalizare a Bucureştiului. O gospodărie distrusă şi ea, ca şi modelul ei paradiziac, căci demolată cu buldozerele în anii distrucţiei ceauşiste. Să notăm şi că istoria interbelicului şi a socialismului real românesc este tot timpul prezentă în fundalul acestor naraţiuni cînd nostalgice, cînd îndurerate.   

Citind Tăbliţa şi condeiul, am început să cred – poate m-am înşelat – că autorul a scris-o anume pentru a vorbi despre tatăl său. Cartea este foarte atent construită: în prima povestire a volumului, textul începe cu invocarea şi evocarea tatălui: „Tata era învăţător şi director de şcoală, unde multă vreme a funcţionat singur“. Părintele său apare ca personaj pasager în numeroase povestiri, iar spre sfîrşitul volumului, multe dintre naraţiuni („Omenie creştină“, „Domnul Meyer“, „Sub vremi“, „«Vorbitor» la Gherla“, „Crucile“, „Domnu’“) sînt anume despre el. Ultima povestire din volum, Domnu’, o adresare directă a fiului către tată, este o laudatio în care fiul recapitulează viaţa părintelui său, căruia, în Pleşeşti, după 1989, cei care l-au cunoscut, „oamenii care îşi mai aduceau aminte de tine, cei din generaţia mea de elevi, cîţi mai supravieţuiesc, îţi spuneau încă «Domnu’»“.  

Primele cuvinte din volum sînt: „Tatăl meu era...“, ultimul: „...Domnu’“. Tatăl meu era un Domn, asta mi s-a părut că vrea Al. Săndulescu să ne spună. Şi anume din cauza asta am scris aceste cîteva rînduri despre cartea sa, care mi-a plăcut şi mi-a ţinut tovărăşie o seară. 

  

Marta Petreu

Tatăl meu era un Domn

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)