Dosar Din arhiva optzecismului

   

Sfîrşitul anilor ’80: junii autori încearcă la Litera

   

Ion Bogdan Lefter

   

Mai 1988. După aproape patru ani de şomaj, reuşesc să mă angajez redactor la Editura Litera, al cărei director, Gheorghe Buzatu (simplă coincidenţă de nume cu istoricul naţionalist de la Iaşi), mă cunoaşte din 1982, cînd am pregătit pentru apariţie Cinci-ul, cel de-al doilea volum al Cenaclului de Luni. L-am vizitat la editură în jurul Anului Nou (nu mai ştiu dacă în decembrie 1987 sau în ianuarie 1988). Mi-a urmărit articolele, ştie că sînt un „tînăr critic promiţător“ şi se gîndeşte că aş putea fi de folos în lupta cu vrafurile de manuscrise depuse spre publicare mai ales de către veleitari. Litera e o mică bizarerie a sistemului: apar aici cărţi „în regia autorilor“, formulă care maschează crudul adevăr – împricinaţii îşi plătesc singuri pu­blicarea. Pe de altă parte, e o „supapă“ utilă şi scriitorilor adevăraţi, care, contra unei sume modice, pot scurta aşteptarea uneori prea îndelungată de pînă la includerea în „planurile editoriale“ de la Cartea Românească, Albatros şi celelalte. Aşa au ieşit la Litera, de-a lungul anilor, cărţi ale unor autori cunoscuţi, precum Saşa Pană, Gellu Naum, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Constantin Abăluţă, sau culegerile noastre „lunediste“, Aer cu diamante şi Cinci. 

Cu atare „tradiţie“ şi în atmosfera din ce în ce mai „închisă“ dinspre finele anilor 1980, cu tot mai multe cărţi ale unor scriitori valoroşi, mai ales tineri, ţinute pe loc în edituri sau la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (cces, Ministerul Culturii din epocă, unde se aprobau „planurile“ şi se cenzurau textele înainte de tipărire), încerc să „forţez“ cît se poate „supapa“ şi să-i ajut pe acei colegi ai noştri de generaţie care nu reuşesc de ani de zile să treacă de „barierele“ lăsate în calea publicării. Pe unii îi îndemn eu să-şi depună manuscrisele (dactilograme, de fapt!) la Litera, alţii mă caută ei aflînd că am ajuns redactor aici. Spre finele anului şi de-a lungul lui 1989 propun spre publicare un şir întreg de cărţi foarte bune. Unele dintre ele nu obţin imediat „viza“ de la cces, altele au parte de amînări, încît doar cîteva văd lumina tiparului înainte de schimbarea de regim politic. Restul ies în 1990, tot aici, la Litera; sau la alte edituri, odată căzute toate „barierele“ de mai an. 

Despre întreaga aventură de la Litera – cu alt prilej. Recuperez acum cîteva dintre referatele de redactor pe care le-am scris atunci, susţinînd publicarea colegilor mei. Altele le-am folosit deja, cînd mi s-a părut util (despre Scene din viaţa lui Anselmus, romanul-capodoperă al lui Vasile Gogea – în cartea mea Scurtă istorie a romanului românesc, Editura Paralela 45, 2001; iar referatul despre Oraşul fără ieşire la mare, debutul în poezie al lui Valentin Petculescu, l-am absorbit în prefaţa la Cînd vor înflori magnoliile, Editura Sieben Publishing, 2008, reluată în cartea mea 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu, Paralela 45, 2010). Am eliminat doar formulările-standard, birocratice, de la începutul şi de la finele referatelor. Texte recuperate pentru „mozaicul“ din O oglindă purtată de-a lungul unui drum: Fotograme din postmodernitatea românească (aceeaşi editură, acelaşi an)…

 

 

   

Lumea secvenţială

  

Şopronul Alexandrinei Monteoru e un roman experimental de o frapantă originalitate. Pentru a-l descrie şi a-i interpreta corect formula, sînt necesare cîteva repere mai generale. Să ne gîndim, de pildă, la celebrul Finnegans Wake al lui James Joyce, roman „antiepic“ în care se împletesc la un mod aproape „rebusistic“ un mare număr de fire narative, simbolice, lingvistice, compunînd o „magmă“ literară impresionantă. Sau să ne reamintim importanţa pe care o are în istoria literaturii române şi europene experienţa lui Urmuz: el a pulverizat structurile epic tradiţionale, construindu-şi textele prin „bruiajul“ continuu al inerţiilor lecturii comode. Alte exemple: John Dos Passos, care a „deşirat“ ţesătura tradiţională, „balzaciană“ a prozei şi a imaginat în trilogia sa o nouă dispunere a firelor narative; sau Julio Cortázar, autorul straniului şi celebrului roman Şotron, a cărui lectură poate să înceapă – teoretic – de oriunde... Nu mi se pare exclus ca titlul ales de Alexandrina Monteoru să fie tocmai un rapel la adresa cărţii lui Cortázar, cu – pe de-o parte – gravitatea invocării unui precedent ilustru şi – pe de altă parte – cu ironia jocului paronimic de cuvinte!... Rămînd la experimentalismul autohton, să adăugăm că în proza românească postbelică s-au înregistrat o serie de remarcabile contribuţii pe direcţia contestării structurilor epice vechi şi în vederea testării altora proaspete, adecvate noilor feţe ale realităţii. Prin romanele lor, Mircea Horia Simionescu, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu sau George Bălăiţă au deschis drumul unor căutări continuate masiv de prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu, precum Mircea Nedelciu, Ştefan Agopian, Sorin Preda, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu şi alţii, între care Alexandrina Monteoru se înscrie cu evidente şanse de competitivitate. Romanul autoarei noastre se apropie cel mai mult – în spaţiul prozei româneşti – de experienţa cărţilor publicate în acest deceniu de alt experimentalist convins, Vasile Andru (O zi spre sfîrşitul secolului, Turnul, Progresia Diana). 

La primul contact, Şopronul oferă o lectură bulversantă, căci nimic nu pare să fi fost păstrat din registrul prozei tradiţionale: cartea se dezvoltă prin juxtapunerea de secvenţe foarte scurte, adeseori reduse la un singur enunţ, fără ca vreun fir epic să se constituie. Fiecare secvenţă e centrată pe cîte un personaj sau grup de personaje, apărute în prim-plan preţ de cîteva clipe, cît să-şi poată rosti replicile sau să poată fi descrise rapid. Din această succesiune accelerată de figuri, prinse în situaţii epice abia schiţate, făcînd gesturi scurte, rostind fraze enigmatice, se adună la urmă sugestia extrem de vie a realităţii cotidiene. 

Sînt în carte numeroase propoziţii care atestă că autoarea a meditat îndelung asupra acestor lucruri şi şi-a construit discursul cu minuţie de artizan. Vine vorba undeva, bunăoară, despre „nevoia de informaţii în orice loc te-ai afla“, ceea ce defineşte –de fapt – „bombardamentul informaţional“ declanşat în paginile Şopronului; în alt loc apare avertismentul: „să nu cazi în capcana reflectării“, adică a mimesis-ului prozei tradiţionale, resimţit ca falsificator (la capătul unui bun pasaj-parabolă); „Activitate onirică pentru toţi“ stă scris pe o pagină, referire la ştafeta halucinantă a siluetelor din carte; enunţul „Ei se deplasează, nu încap în fraze“ face aluzie la bogăţia realului şi a umanului şi la dificultatea limbajului de a o cuprinde; o ironie este întrebarea unei siluete feminine, care „ridică ochii neliniştită: Unde-i povestea?“; după cum secvenţa „Fotografii spontane, fotografii provocate. În care din ele îţi recunoşti imaginea?“ e o invitaţie la „identificare“ adresată cititorului, în ideea că are în faţă „repertoriul“ maximal al lumii (ca într-o Arcă a lui Noe, posibilă emblemă simbolică a romanului), constituit prin jocul cumulat al spon­taneităţii şi al premeditării (vezi epitetele ataşate „fotografiilor“); şi aşa mai departe. Finalmente, cartea amalgamează frînturi din „comedia umană“ într-un colaj impresionant, de o varietate ameţitoare, mergînd de la gravitate la umor, de la patetic la grotesc şi absurd, de la aparenta cuminţenie la şocul de limbaj, cu multe subtilităţi stilistice, proiectînd totul cînd către o dimensiune cosmică a existenţei, cînd către alta microbiologică, de parcă autoarea ar ambiţiona cuprinderea „totală“ a lumii. 

Trebuie semnalat şi faptul că Şopronul nu se rupe cu totul (şi bine face!) de formele tradiţionale ale prozei: „bulversant“ la primul contact, cum am spus, romanul îşi impune treptat principiile structurante, dovedindu-se atent construit (de pildă, imaginea „omului preistoric“ de la British Museum, introdusă la început, revine simetric către final; siluetele cuplului Şantra-Eftimie revin de-a lungul întregii cărţi; ş.a.m.d.). De asemenea, imaginea „şopronului“ proiectează asupra cărţii sensuri profunde: ea apare o dată ca simbol (în re-gistru ironic) al creaţiei, al scrisului (la început); şi altă dată ca simbol al matricii originare a vieţii, analizabil în termeni psihanalitici şi corelabil cu decorul naşterii sacre. Materie – după cum se vede – bogată pentru viitoare interpretări. 

În concluzie: Şopronul oferă o lectură dificilă dar răsplătitoare dacă îi accepţi regulile jocului, căci propune o experienţă literară de mare interes, accentuat-polemică, de remarcabilă anvergură demonstrativă. Apariţia lui n-ar trebui să treacă neobservată de critica literară…

  

Septembrie 1988 (volumul a apărut la Editura Litera în 1990).

   

Împotriva „provinciei ca stare de spirit“

  

Temperament impulsiv, aflat la antipodul înclinaţiilor către lirismul dulce, roz şi comod, Doina Tudorovici, cunoscută din apariţiile sale în reviste, scrie în Poeme provinciale versuri prin care, „trăgîndu-şi realitatea pe piept ca o cămaşă“ (cum spunea cîndva într-un vers Mircea Dinescu), încearcă să activizeze cititorul, să-l implice în aventura sa existenţială şi creatoare. Nu e – aşadar – o poezie blîndă, „cuminte“, ci – dimpotrivă – una agitată, făcută să clintească inerţiile de lectură. Stilistic, autoarea evită dulcegăriile, sonorităţile armonioase dar mecanice, metaforismul evazionist, „dantelăria poemelor abstracte“ (pe care o repudiază într-un vers) şi mizează pe percutanţa imaginilor, liantul formîndu-l acea scriitură prozaizantă, epică şi orală care s-a generalizat în poezia noastră postmodernă. 

Cu aceste trăsături, poemele Doinei Tudorovici se disting printr-o remarcabilă forţă expresivă. Decisă să atace „inima provinciei ca stare de spirit“, autoarea (originară din Olteniţa, cu studii universitare în Bucureşti, actualmente profesoară de limba şi literatura română în judeţul Harghita) procedează la energice „decupaje“ din existenţa cotidiană: despre străzile oraşului, despre moaşa Lina şi doamna Iulia, despre „o clipă privilegiată în faţa/ ceaiului“ ş.a.m.d. Tonul e peste tot vital, caracterizant pentru un spirit aflat în perpetuă stare de nemulţumire de sine: „dar n-o să-mi irosesc viaţa cu idei/ care umflă creierul şi/ ascut simţul proprietăţii/ n-o să irosesc pentru asta cuvintele/ mamă şi tată (originea lor/ tristă şi hîdă) – principalul e lecţia/ de realism învăţată într-o singură noapte/ devenită imensă“. 

Regia textelor e precisă, bazată pe economia mijloacelor, în favoarea haloului de sugestivitate: „ca şi cum ai deschide ochii/ pe propriul tău impuls/ pe imaginea impersonală a unui/ genunchi/ rostogolindu-se la orele dimineţii// înapoi spre stilurile disciplinate...“. Mare parte din poemele volumului poartă titluri lungi, de felul acelora ale lui Mircea Ivănescu (Carnea suavă, uşoară ca o ramă interioară, şi trupul tău pe jos, Unde nu se dau nume, unde un corp o ia înaintea imaginii etc). Se repetă şi soluţia „falsului motto“ (numit „Motto din memoria poemului“), eşantion care pregăteşte starea poetică. Alt procedeu recurent e dispunerea unor secvenţe de poem pe coloane retrase în pagină, ceea ce contribuie la senzaţia de „mişcare“ a poeziei, înlesnind mixarea diverselor registre de limbaj la care se face apel. Doina Tudorovici se dovedeşte o fină tehniciană a versului, atentă la dozarea efectelor. Impulsivitatea, vehemenţa nu exclud calculul…

  

Octombrie 1988 (volumul a apărut la Editura Litera în 1990).

 

    

Poetul care se „copilăreşte“

  

Poemele lui Daniel Pişcu, strînse în Aide-mémoire, exersează registrul umorului şi al ironiei, obţinînd extrem de interesante efecte de speţa bufonadei ori a arlechinadei, cu tot cu nota de tristeţe pe care respectivele posturi o implică. 

Textele sînt foarte scurte, mizînd pe cîte o poantă, pe un joc de cuvinte, pe vreo permutare de elemente de decor, cu aerul naivităţii „absolute“. Rafinamentul e deconspirat – însă – de precizia tăieturii, nemaivorbind de locurile unde referinţele culturale indică un intelectual fin. Unul care preferă să se „copilărească“ (nu întîmplător sînt în carte mai multe poeme despre copii şi despre perspectiva lor asupra lumii). Rezultă încîntătoare miniaturi de o ironie graţioasă, potenţată uneori de rimele absurd-umoristice, ca în acest poem despre... un ceas: „ceasul meu e o pajişte/ pe care pasc trei cai/ limbile lor scot flăcări/ ca al o zmeoaică trasă pe roată/ ele încearcă să omoare greierele/ al cărui cri-cri/ se poate auzi/ pînă în Capri/ la fiecare oră exactă“ (Ceasul). Iată şi un poem despre copil, în care, în doar cîteva versuri, se trece pe nesimţite de la detaliul oarecare (mîna) la imaginea lumii (universul) şi a artei în genere (versul): „Mîna şi-o cerceta/ stînd în braţe la maică-sa/ explora universul/ descoperise chiar versul/ troheul, iambul, dactilul.../ Copilul!/ Copilul!/ Copilul!“ (Copilul). 

Se pot da multe alte exemple de piese subtil lucrate, căci majoritatea textelor sînt (cum se spune:) „citabile“. Adeseori ele au aspectul unor istorioare simple şi amuzante. Comparaţia cea mai nimerită care se poate face în legătură cu aceste poeme este cu pictura naivă. Au mai căutat la noi note lirice în zona ingenuităţii un Emil Brumaru, un Ion Nicolaescu ori – dintre colegii de generaţie ai lui Daniel Pişcu – Ştefan Mera şi Bogdan Ghiu. Autorul Aide-mémoire-ului e original prin curajul de a se fixa aproape exclusiv la procedeele de tip „poantă“, din care reuşeşte să scoată efecte de surprinzătoare fineţe.

  

Decembrie 1988 (volumul a apărut la Editura Litera în 1989).

 

   

Mastrya, Ubqra, Wydkul şi alţii asemenea

  

Călin Vlasie nu e un necunoscut în literatura română de azi: a publicat mai întîi o plachetă cu versuri în revista Argeş (piteştean fiind) şi apoi a debutat editorial la Albatros (în 1984) cu volumul Laborator spaţial. Poezia sa a fost bine primită: comentîndu-l, Nicolae Manolescu, Nicolae Oprea, Mircea Mihăieş sau Cristian Moraru au văzut în Călin Vlasie un poet adevărat, participant îndreptăţit la „resurecţia“ genului în ultimul deceniu. Iar Laboratorul... a primit premiul pentru poezie al revistei Argeş. 

Versurile lui Vlasie, reordonate acum sub genericul Întoarcerea în viitor, ne pun – am impresia – dinaintea unuia dintre cei mai dificili poeţi români de azi, în descendenţa lui Ion Barbu. L-aş apropia, în literatura noastră contemporană, de Sorin Mărculescu şi de Mircea Ciobanu, orfici încifraţi, care-şi proiectează himerele într-un limbaj învăluitor, impenetrabil. Spre deosebire de ei, Vlasie „cedează“ în direcţia plăcerii lecturii, regizînd abstraţiunilor sale lirice un spectacol mai viu, mai „aventuros“, asemănător cu scenariul spectacular al basmelor. Nişte basme ale imaginaţiei abstracte... 

Să vedem mai îndeaproapre cum stau lucrurile. Universul poeziei lui Călin Vlasie este – cum poate da de bănuit titlul cărţii – unul pur cerebral: „Neuronia“ ar fi un soi de ţinut al ficţiunii abstracte, unde regula o dau conexiunile psihosomatice şi procesele de „cibernetică“ mentală. Cu un asemenea aspect straniu, aproape science-fiction, poetul a avut ideea de a „popula“ această lume cu fel de fel de fiinţe utopice. În acest punct se produce preluarea structurilor basmului: aşa apar în scenă Mastrya, Ubqra, Wydkul, Sinvuacumtec, Şitanana Alber, Afres, Ungmar din Ro, Kanely Sivla, Liujatnia Guaruma şi alţii asemenea, compunînd o originală „mitologie“ sui generis şi oferind posibilitatea ticluirii unor situaţii „epice“ şi „descriptive“. „Neuronia“ devine astfel o lume bogată, fantastică, guvernată de legi proprii, pe cît de stranie, pe atît de expresivă: aici se cîntă „dintr-un vartrav“ şi pot fi întîlniţi „gnomi falerbi fizicieni/ cherubini merbilieri/ argoshieni: aproape 20 de mii de cosmonauţi“ sau „tricospera balvorul/ benzelimfa uleretti“. Efectele de stranietate sînt urmărite nu doar în plan onomastic şi lexical, ci şi la alte nivele, mergînd pînă la acela eufonic, unde o tehnică aliterativă proprie poate da rezultate precum: „Vezi Afres cum din far ies/ rafale de fraze?“ şi „tăcere şi rătăcire/ pasageri şi spas­me/ recife şi cifruri/ val şi convalescenţă/ visuri şi provizii/ lauri şi aură/ nave şi caver­ne/ somn şi omnipotenţă/ nisip şi mo­nism/ umbră şi sumbru/ pustie şi acustică“ (s.m.). E în toate aceste procedee de insolitare poetică o „nebunie a combinărilor“, cum se spune într-un vers. Personajele sus-numite ar putea aminti de Struţocămila şi ceilalţi hibrizi ciudaţi din Istoria ieroglifică a lui Cantemir, de caii cu nume multiconsonantice din Gulliverul lui Swift ori – din literatura noastră actuală – de animalele fictive din poezia lui Florin Mugur (vezi volumele Aproape noiembrie şi Portretul unui necunoscut), prin care s-ar putea face o legătură cu bestiariile fantastice medievale. În aceeaşi ordine de idei, trebuie remarcată structura cărţii lui Vlasie, împărţită – precum romanele vechi – în „capuri“ (capitole, adică!). Afişînd caracterul fantasmatic, imaginar al acestei lumi „neuronice“ (acolo „idolii/ se vede bine nu au fiinţă/ nu au fiinţă nu au fiinţă“, căci limbajul folosit nu are referenţialitate: „Sînt verbe în care nu te poţi reflecta“...), poetul dezvoltă – spuneam – scenarii ca de basm, precum cel despre cei opt inorogi (Capul 3), despre Ungmar (Capul 4) sau despre „bufniţa duşmănoasă“ (Capul 6), ca să aleg doar cîteva exemple. Rostul acestei enorme bufonade fictive este de a travesti o excepţională tensiune poetică.

 

Întoarcerea în viitor a lui Călin Vlasie – poezie de o frapantă originalitate…

  

Decembrie 1988 (volumul a apărut la Editura Litera în 1990).

 

   

Proze absurde şi groteşti

  

După două volume de versuri (ambele apărute la Editura Junimea), destul de „nefixate“ şi primite fără entuziasm de critica literară, poetul ieşean Dan Giosu propune o carte-surpriză: Scîndura lui Afansol, culegere de proze scurte de foarte bună valoare, care l-ar putea relansa pe piaţa noastră literară. 

Cartea se compune din cîteva zeci de texte scurte, avînd în medie două-trei pagini (doar cîteva ajung la şase, şapte sau chiar nouă, două sau trei coborînd sub o pagină). Formula pe care merg cu toatele, cu o remarcabilă coerenţă, este a prozei absurde: se pleacă de la cîte o premisă aiuritoare, fie că e vorba de o situaţie, o stare a unui personaj, un pretext „epic“ sau doar pur lingvistic, şi se trag apoi toate consecinţele logice, printr-un mecanism a cărui perfectă rigoare n-are decît „vina“ de a se aplica acelei premise absurde. Drept pentru care din „logică“ şi „rigoare“ decurg grotescul, cinismul chiar, simbolistica opacă şi – finalmente – un comic savuros, cînd subţiat în forme cu alură fin-parodică şi cînd precipitat în puseuri de umor „nebun“. 

Ca gen proxim, aceste proze trimit pe de o parte la filiera miniaturiştilor „absurzi“ de tip Urmuz-Daniil Harms-Kafka, pe de alta la a umorismului grotesc, de la Swift la Hašek ori la Ilf şi Petrov. Textele lui Dan Giosu rimează cu aceste precedenţe nu doar ca formulă „compoziţională“, ci şi stilistic: uzează de o sintaxă iute, fără meandrele subordonatelor, cu sacadări şi repetiţii intenţionate, şi alternează descripţia seacă, sarcastică, dialogul scurt şi cuprinzător şi avansul epic derulat rapid, pînă la concentrarea unor subiecte întregi într-un fel de „pilule“ de acţiune. 

Cu toate aceste date, prozele lui Dan Giosu reuşesc să-şi delimiteze un univers al lor, colorat, expresiv şi amuzant, cu destule puncte în care – în plus – întorsăturile groteşti ale lucrurilor te fac să simţi proximitatea temelor mari şi grave ale existenţei şi ale literaturii (viaţă, moarte etc.). Senzaţia de „univers“ se sprijină – între altele – şi pe coerenţa onomastică a textelor: ele îşi „inventează“ o galerie de personaje amintind de Algazy, Grummer şi de ceilalţi „urmuzieni“ şi purtînd acum alte nume „trăsnite“ precum Niţarie, Irţan şi Anelarie, Zoz, Vorici, Apec, Zamurţă, titularul Afansol, Stodic, Vavete, Tioctil şi Sioctil, Naton Scepticul, Zare Flociu, Zgăbearţă, Inel Pirinel, Zec, Trică Apciu, Cioflea Cîrnel, Zanţă Mion, Alop, Săvuc, Udubec etc. etc. 

Scîndura lui Afansol – o foarte intersantă experienţă prozastică…

  Noiembrie 1989 (volumul a apărut la Editura Junimea, Iaşi, 1991). 

Ion Bogdan Lefter

Sfîrşitul anilor ’80: junii autori încearcă la Litera

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)