Elegii aproximative

   

Iulian Boldea

  

Volumele de poeme ale lui Dorin Popa (Utopia posesiunii, 1990; Tentativa de spovedanie, 1994; Ce mai aştept, 1996; Moartea mea viaţa mea, 1997; Nimeni nu înţelege pe nimeni, 1998; Când o femeie pleacă, 2005) atestă o voce poetică de incontestabilă pregnanţă, cu timbru elegiac, în inflexiunile căreia melancolia are rezonanţele grave ale meditaţiei, dar şi concentrarea expresivă a notaţiei. Circumscriind lirica lui Dorin Popa din perspectiva unei poetici autoreflexive,  autoscopice, Liviu Antonesei notează  că „lirismul lui Dorin Popa [...] se revendică de la o poetică a interiorităţii, în care autoflagelările şi autoscopiile efectuate cu o precizie şi o violenţă aproape chirurgicale se transfigurează într-o scriitură turbionară, cuvintele învolburându-se ca într-un maelstrom“. Sentimentul „enorm“ de sine trădează un poet neliniştit şi interogativ, „veşnic pândit de un naufragiu“, care „îşi trăieşte sfâşierile ca pe o damnaţiune“ şi îşi tranşează autoscopic pariul „supravieţuirilor“, cum observă Florin Faifer. Pe de altă parte, Octavian Soviany relevă şi o altă dimensiune a acestei lirici, gravă, asumat ceremonialică, nu lipsită de o anume tonalitate oraculară:   

Articulându-se într-o viziune care ia act de absenţa Binelui, ne comunică deocamdată ce nu este Binele, poemele din Utopia posesiunii reprezintă, privite în ansamblul lor, replica în plan moral a aşa-zisei „căi negative“ din teologie. Fluxul poetic este subordonat aici unei gândiri ce se nutreşte din dilematic, descoperind precaritatea ontologică dar mai ales morală a fiinţei umane, o gândire care – lucru fără doar şi poate esenţial – îşi are modelul în cunoaşterea de tip teologic… Nu e mai puţin adevărat că toate „conţinuturile“ implicate aici de actul poetic se înscriu în perspectiva unei reteologizări a gândirii (poetice dar şi conceptuale) prin care se încearcă distanţarea de anumite tendinţe demoniace subiacente modernismului şi post-modernismului.  

Un poem ca Nesfârşită-i surparea frapează tocmai prin tonul său melancolic şi grav-ceremonial, prin decuparea unor detalii intermitente sau prin reflexul evocator din care desenul cotidianului nu este cu totul abstras: „mi-a fost ruşine/ şi niciodată nu ţi-am scris/ niciodată n-am crezut/ că te-aş putea atinge// unele semne te prevesteau/ şi te ascundeau// în afara mea// încotro să păşesc?//numai pe potecile mele/ zdrenţuite, însângerate,/ numai în/ pasul nesigur, şovăielnic,/ numai în gestul nehotărât,/ numai în zâmbetul crispat şi fugos/ numai în tremur, numai în şoaptă/ mă simt acasă/ la fel de trist/ la sfârşit de mileniu/ ca la facerea lumii“. 

Senzaţia dominantă pe care unele poeme o oferă e aceea de elegie a absurdului, de tânguire înstrăinată de sine, a unui eu „înşurubat“ într-o existenţă alienantă, ce favorizează trădări şi trăiri la limită, sfâşieri şi crize ontologice, aproximând, în acelaşi timp, statura ontică a conştiinţei poetice, precum în nimeni nu înţelege pe nimeni: „pretenţii absurde de atâtea ori am avut/ radar perfect credeam că mi-e sufletul/ pentru paşii tăi pentru respiraţia ta/ pentru plânsul tău// în pielea celuilalt cu râvnă cu iubire/ am putea în sfârşit mântuitor ajunge/ dacă n-am descoperi cu dezamăgire/ că suntem prizonierii epidermei noastre/ şi cântul tău şi plânsul tău, privirea ta/ emoţiile, neasemănarea şi visele tale/ toate sunt ale mele în veci de veci/ şi toate în veci îmi vor fi străine/ printre lacrimi, hohotind, te strâng pierdut/ te îmbrăţişez cum nu voi mai putea îmbrăţişa vreodată/ exişti în mine mai adânc decât în inima ta/ şi cutremurat îţi şoptesc din depărtare :/ – nimeni n-a înţeles pe nimeni/ niciodată!“ 

Poemele lui Dorin Popa au, nu puţine dintre ele, şi o tăietură metafizică, mai mult sau mai puţin accentuată, transformându-se în exerciţii gnoseologice pe tema condiţiei fiinţei umane care, pierzându-şi „aripioarele“, accede la existenţa sa cotidiană alcătuită din nepăsare, oboseală, plictis sau orgoliu, ca în poemul înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită: „dintotdeauna am fost vrăjit/ de clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,/ de clipa în care încep să se înşurubeze lent/ în vieţile lor/ cu-n soi de frenezie// dintotdeauna, cu aceeaşi uimire,/am privit intrigat cum se afundă semenii mei/ în vieţile acestea ale lor cu nepăsare,/ cu nepăsare şi oboseală,/ cu o sfârşeală dulce şi tristă pietrificată// tăcuţi, pe furiş, prietenii s-au înşurubat – unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,/ alţii cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat/ devreme de fulgi şi tulee şi degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat/ şi-i trag de picioare înapoi ei au intrat până la brâu, până la urechi/ în vieţile lor// ei nu mai vor, o, nu mai vor deloc/ să audă altceva decât sunetul hrănitor/ al înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,/ în moartea asta// oho, prietenii mei au dispărut complet/ înghiţiţi de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate/ iar eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează/ cum s-a chircit într-o pată, într-o dâră/ apoi, în adierea părelnică a unei amintiri/ despre care nimeni nu poate mărturisi/ nimic“. 

Poemele de dragoste, în care amprenta senzualităţii e difuză, iar rumoarea evocării reverberează elegiac în memoria eului, au o sintaxă a imaginarului în care fantezia e incitată de gesturi şi scenarii existenţiale revolute, militând pentru o scriitură melancolică şi discretă („sunt până în adâncuri/ îndrăgostit de tine/ şi de tine vreau/ să mă îndrăgostesc// toate ale tale/ pe rând le-am inventat/ amănunte sfioase/ în păr/ ţi-am împletit/ dar jur că în clipa/ în care ai apărut/ nu ştiam nimic/ nimic/ despre tine// sunt încă în adâncuri/ îndrăgostit de tine/ şi de tine vreau/ să mă îndrăgostesc“). Registrul erosului nu este însă întru totul exilat în geografia imponderabilă a rememorării; alături de reveria evocatoare, regăsim în astfel de poeme şi apelul la geografia cotidianului, cu gesturi şi trăiri abulice, ce glisează în notaţii acute spre empirie, cu insesizabile deschideri spre iluzia metafizică, precum în poemul ce ţi-e scris, superbă consemnare a fatalităţii iubirii: „mă desfac, împleticit, din mrejele tale/ şi în mrejele tale fericit nimeresc// din faţa mării mă retrag încet pas cu pas/ dar o mare-n furtună mi-e sufletul acum/ /cât de greu m-am desprins de iluzii şi vise/ ca să plâng, apoi, răvăşit, ades toamna// şi-n orice întâlnire speranţele cântau/ cu acorduri moi şi triste de despărţire// o dezordine clară mă împinge mereu/ să veghez până la capătul haosului întreg// iar din molozul acesta curat de zbateri/aleg întotdeauna o groapă cu noroi// zdrobit şi descompus de viaţa aceasta a mea/ în viaţa mea caut cu scârbă un adăpost// să fug, să scap de amânări, de aşteptare,/ de urât vreau, dar peste amânări nimeresc// mă desfac, fericit, din mrejele tale/ şi în mrejele tale împleticit nimeresc“. 

Poet ce-şi construieşte viziunile cu minuţie, Dorin Popa se impune, cum scria Liviu Leonte, prin „gravitatea calmă, amară şi candidă“ a versurilor, prin structura elegiacă a discursului, din care nu lipsesc accentele de solemnitate, un anume retorism al dicţiunii ori ceremonialul evocator al unei iubiri ce trece dincolo de „mode şi timp“.

  

 

Iulian Boldea

Elegii aproximative

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)