Conversaţii cu Excelenţa Sa Henri Paul, ambasadorul Franţei în România

 

  

Prezentul interviu reprezintă transcrierea convorbirii difuzate de tvr Cluj la 9 octombrie 2009, în cadrul emisiunii „Lecturile mele“, realizată de Ovidiu Pecican.

  

Ovidiu Pecican: Salut, dragi prieteni! Sunt bucuros că ne reîntâlnim! Am un invitat extraordinar, Excelenţa Sa Ambasadorul Franţei în România, Dl Henri Paul. Bună seara, Domnule Ambasador! Vă mulţumesc că aţi acceptat să fiţi alături de noi la „Lecturile mele“, pentru că am înţeles că citiţi mult!

  

Henri Paul: Da, citesc mult. În primul rând citesc multe documente administrative, uşor plictisitoare. Ştiţi, viaţa unui ambasador înseamnă şi multă lectură a ceea ce numim „telegrame diplomatice“, care de fapt nu sunt telegrame cum erau pe vremuri, ci... nu ştiu dacă am la mine... ba da, iată, aceste hârtii galbene, scrise cu caractere foarte mari, numai majuscule, foarte dificil de citit. Am 100-200 de astfel de pagini de citit pe zi. Uneori sunt interesante, însă rareori.

  

O. P.: De ce nu ar fi interesante? 

  

H. P.: Conţin informaţii despre tot ceea ce se întâmplă în lume, lucruri care mă interesează sau care interesează raporturile româno-franceze. Unele sunt interesante, altele mai puţin. Dar găseşti în ele multe lucruri interesante, dacă le citeşti cu atenţie. Lucru valabil, de altfel, şi în cazul lecturii.

  

O. P.: Şi după orele de muncă?

  

H. P.: După ce am citit toate acestea, încep să citesc opere literare.

  

O. P.: Vă place deci literatura?

  

H. P.: Îmi place mult literatura. De altfel, există o tradiţie a diplomaţilor-scriitori. Nu numai că citesc, dar şi scriu zilnic rapoarte, telegrame. Printre aceşti diplomaţi-scriitori există unii care îmi plac foarte mult. Saint-John Perse, un mare diplomat şi scriitor, un formidabil poet. Foarte iubit şi în România şi care cred că beneficiază de traduceri bune. E foarte dificil de tradus Saint-John Perse, dar probabil că sunt traduceri bune în limba română.

  

O. P.: Credeam că o să îl amintiţi pe Paul Morand.

  

H. P.: Da, dar am preferat să încep cu Saint-John Perse.

  

O. P.: De acord.

  

H. P.: Paul Morand a fost şi el poet. Paul Morand a scris de toate: poezii...

 

O. P.: Un scriitor complet.

  

H. P.: Da, a scris şi cronici foarte interesante, piese de teatru foarte interesante, dar jucate rar. A scris şi pentru televiziune şi film. Era foarte inteligent şi a înţeles foarte bine vremurile în care trăia. Iar 1920-1930 a fost momentul exploziei filmului. Morand a dorit să facă film, însă nu a avut mare succes. A scris şi pentru radio. Mai multe opere de-ale sale au fost transpuse pentru cinema. De exemplu Milady, o poveste despre raportul dintre un mare cavaler şi calul său. Există o adaptare cinematografică foarte bună pentru Milady. A scris şi multe nuvele, jurnale, memorii. A scris 80-90 de cărţi. Şi multe cărţi istorice. Este un foarte bun istoric. Este un scriitor care îmi place foarte mult şi face parte din categoria diplomaţilor-scriitori. Dar mai sunt şi alţii, de exemplu Chateaubriand. Mai important ca scriitor decât ca diplomat. Şi Paul Morand a fost un mult mai mare scriitor decât diplomat.

  

O. P.: Şi Henri Beyle..

  

H. P.: Stendhal, bineînţeles. Nu ştiu dacă era un bun diplomat, dar era un scriitor formidabil. De altfel, Stendhal a fost unul dintre autorii preferaţi ai lui Paul Morand. Deci iată, îi regăsim astfel pe toţi.

  

O. P.: Şi care este autorul Dvs. preferat printre diplomaţi?

  

H. P.: Îmi place mult un scriitor pe care poate nu îl cunoaşteţi, pentru că e un scriitor-diplomat, care a scris multe lucrări despre diplomaţie, Jean Chauvel. A scris trei volume din Commentaire. Puţin pretenţios, poate.

  

O. P.: Trebuie să fii puţin pretenţios!

  

H. P.: Da, da. Commentaire e foarte interesant, pentru că el era diplomat şi secretar general în Ministerul Afacerilor Externe. A avut o frumoasă carieră şi povesteşte în special despre construcţia Europei de după război. Eu nu sunt un mare fan al lui Claudel. Cred că e un om auster, aproape plictisitor.

  

O. P.: Stilul lui e puţin prea sec.

  

H. P.: Da, nu îmi prea place stilul lui. Nu e bine că spun asta, dar aşa e. Deci dintre scriitorii-diplomaţi nu îmi prea place Claudel, îmi place însă Jean Chauvel, care nu mai este printre noi. Îmi plac mult memoriile. Şi îmi place foarte mult Paul Morand. De aceea am susţinut organizarea unui colocviu şi a unei expoziţii despre Paul Morand la Bucureşti şi îi invit pe ardelenii care au drum în capitală să o viziteze. Ştiu că ardelenilor nu le prea place să meargă la Bucureşti..

  

O. P.: E puţin complicat...

  

H. P.: Da, este departe, transportul poate fi o problemă.

  

O. P.: Dar ne place totuşi capitala.

  

H. P.: Nu foarte mult.

  

O. P.: Nu foarte mult, dar totuşi...

  H. P.: Toţi cei pe care îi cunosc spun: „Mi-e mai bine în Cluj decât la Bucureşti“. Dacă ajungeţi însă la Bucureşti, puteţi merge la Arhivele Naţionale – acolo am organizat această expoziţie, pentru că e un loc unde nu sunt expoziţii. La parter avem 14 vitrine dedicate lui Paul Morand, cu lucruri formidabile.

O. P.: Lucruri descoperite în arhive?

  

H. P.: Am cerut Arhivelor Diplomatice române să ne împrumute documente despre Paul Morand şi este prima dată la nivel mondial când se face o expoziţie dedicată lui Paul Morand cu elemente din fondul Paul Morand. Există mai multe astfel de fonduri, pentru că era o personalitate foarte interesantă, iar spre sfârşitul vieţii devenise extrem de organizat. Şi-a organizat succesiunea. I-a dăruit garderoba sa scriitorului Marcel Schneider, care a moştenit astfel toate hainele lui. Nu ştiu dacă se deghiza în Paul Morand, însă deţinea toate costumele acestuia. Vă spun povestioare, pentru că ştiu că vă place să râdeţi. Apoi, şi-a donat cărţile şi ghidurile de călătorie, pentru că ştiţi că a străbătut toată Europa cu maşina, bibliotecii Clubului Automobil, al cărui membru era. Până spre 80 de ani, Paul Morand înota în fiecare zi în piscina de la Clubul Automobil.

  

O. P.: Era sportiv.

  

H. P.: Foarte sportiv. Se întreţinea foarte bine. A lăsat o parte dintre cărţile sale Institutului Francez. Pentru că nu avea moştenitori, şi-a vândut toate bunurile pentru a face o donaţie Institutului Francez, pentru crearea unui premiu. Şi astăzi, la Academia Franceză, există Premiul Paul Morand, acordat din banii donaţi de el.

  

O. P.: Avem aici o bună definiţie a patriotismului.

  

H. P.: Da, era foarte organizat şi a planificat toate acestea.

  

O. P.: Vă place şi filmul, nu-i aşa?

  

H. P.: Da, bineînţeles. Am fost cu nu foarte mult timp în urmă preşedintele unei instituţii numite Institutul pentru Finanţarea Filmului şi Industriilor Culturale.

  

O. P.: Deci aveţi o viziune asupra acestui domeniu.

  

H. P.: Absolut! Ştiţi că în Franţa am acordat multă atenţie prezervării cinematografiei franceze. Şi nemţii au făcut-o, însă complet diferit. În Franţa totul pleacă de la stat. Statul a instituit un sistem de protecţie a cinematografiei în numele diversităţii culturale. Dimpotrivă, cinematografia germană a fost practic distrusă după război. În special marile studiouri de la Babelsberg, vândute francezilor, care însă nu au putut să le întreţină. În fine, sistemul nostru de ajutor pentru cinema este esenţialmente naţional, adică este acordat de stat, din două surse: taxa tv şi taxa pe biletele vândute la cinema.

  

O. P.: Ar putea fi o sugestie bună şi pentru sistemul român.

  

H. P.: La voi, există veniturile din vânzarea de bilete, dar care nu sunt mari, pentru că biletele la film în România nu sunt scumpe, din fericire. Nu există însă o veritabilă taxă tv. Există o taxă pe publicitate, dar am înţeles că a fost redusă, ceea ce nu este bine. Şi a fost redusă finanţarea filmelor româneşti, ceea ce nu cred că este bine deloc, pentru că aveţi o cinematografie excelentă. În Franţa, avem toate acestea, dar şi multe alte sisteme de susţinere la toate nivelele de producţie: scenaristul, realizatorul, producătorul, distribuitorul şi sălile de cinema. Toţi primesc un ajutor pentru a menţine în stare de funcţionare cinematografia franceză. Finanţarea e făcută de stat, prin Centrul Naţional al Cinematografiei. Societatea al cărei preşedinte am fost se ocupă cu garantarea împrumuturilor făcute de producători la bănci pentru a-şi realiza filmele. Societatea spune băncii: „Noi credem că acest producător va rambursa banii şi acceptăm să garantăm împrumutul dacă cumva intervine o problemă şi nu va putea rambursa suma“. La nemţi e foarte diferit. Landurile ajută producţia cinematografică, fiecare printr-un sistem diferit. Nemţii au o adevărată industrie cinematografică, aproape la nivelul Franţei. În Franţa se fac 170-180 de filme anual, nemţii aproape tot atât, englezii fac foarte puţine, 40-50 de filme, italienii la fel, românii fac cam 10... vorbesc de lungmetraje acum... deci românii între 8 şi 10 lungmetraje pe an.

  

O. P.: Din păcate, aproape nimic.

  

H. P.: Americanii însă fac multe filme. Cam 500-600 de lungmetraje pe an.

  

O. P.: Deci există pericolul de a fi sufocaţi din punct de vedere cantitativ de producţiile americane.

  

H. P.: Cantitativ şi uneori chiar şi calitativ. Dar există şi un al doilea lucru: televiziunea. Astăzi, dacă vă uitaţi la producţiile tv, cele mai vândute din lume nu sunt neapărat programe americane, deşi cu toţii cunoaştem hbo, ci telenovelele din America de Sud. Sigur există şi la dumneavoastră.

  

O. P.: Da, bineînţeles. Nu am putut scăpa.

  

H. P.: Dar e formidabil! O explozie enormă de expresie culturală venită din ţările sudice. În general, expresia culturală vine dinspre ţările din nord înspre ţările din sud.

  

O. P.: E o schimbare de axă?

  

H. P.: Nu ştiu, dar se întâmplă. Singura problemă e că telenovelele nu sunt întotdeauna filme de calitate.

  

O. P.: Sigur, însă este o relansare a narativităţii pure, clare.

  

H. P.: Da. Dacă vă uitaţi la cinematografia americană, veţi vedea că serialele americane sunt uneori mai interesante şi mai inovatoare decât filmele americane. Pentru că filmele americane sunt făcute foarte diferit de filmele franceze sau germane.

  

O. P.: Sunt filme de acţiune.

  

H. P.: Nu e asta, ci faptul că în filmele franceze cel care deţine puterea este regizorul. În filmele americane, cel care are puterea e producătorul. Cel care are banii. E foarte diferit. Şi e un lucru care poate fi generalizat. În Statele Unite, cine plăteşte comandă, fără discuţie. În Franţa, cel care creează comandă. Adică cel care are ideea.

  

O. P.: Trebuie să recunosc că prefer varianta aceasta, în calitate de scriitor.

  

H. P.: Da, şi eu la fel.

  

O. P.: Unde sunt operele de artă dacă producătorul comandă?

 

 

H. P.: Iată, aceasta este problema. Producătorul este cel care decide, care are „the final cut“. Filmele americane sunt formatate în aşa fel încât să poată invada lumea. Filmul e de fapt primul produs de export american.

  

O. P.: Credeţi că e exportul unor valori, al unei reţete sau al unui stil?

  

H. P.: Stil nu cred, dar filmele americane sunt pline de valori. Exportă valori morale, ştiinţifice. Nu condamn cinematografia americană, ci cred că e o cinematografie foarte interesantă.

  

O. P.: Dar e altceva...

  

H. P.: Da, e altceva. Depinde despre cine vorbim. Pentru că sunt cineaşti americani minunaţi.

  

O. P.: Îmi place mult Tarantino, de exemplu.

  

H. P.: Eram sigur că veţi spune asta! Acum încep să vă cunosc bine. Şi mie îmi place mult Tarantino. Pulp Fiction e grozav!

  

O. P.: Şi la fel Luc Besson.

  

H. P.: Şi Kill Bill îmi place. Luc Besson a făcut filme foarte bune, acum se ocupă mai ales de producţie.

  

O. P.: Le grand bleu a fost formidabil!

  

H. P.: Există astfel de filme care marchează o perioadă. Acum se ocupă mai ales de producţie şi face lucruri destul de bune. E adevărat că în Franţa există o nouă generaţie interesantă de cineaşti. Şi chiar din vechea generaţie, ultimul film al lui Audiard, Un Prophčte, e un film extraordinar. Va ieşi în curând şi în sălile din România. E un film care are mare succes în Franţa. Eu nu l-am văzut, dar este despre lumea închisorilor. Am văzut şi un film românesc, care nu este gata încă, urmează să fie lansat, pe acelaşi subiect, al închisorilor, care mi se pare foarte bun. Există filme româneşti foarte bune. Aţi văzut ultimul film al lui Mungiu?

  

O. P.: Da.

  

H. P.: V-a plăcut? Aţi râs?

  

O. P.: Amintiri din Epoca de aur. Da, am râs, chiar dacă am trăit perioada.

  

H. P.: De ce râdem de asta?

  

O. P.: Ce să facem? Condamnăm epoca şi apoi râdem, pentru că trebuie să ne eliberăm.

  

H. P.: Ca şi Ubu Roi.

  

O. P.: Ubu este formidabil!

  

H. P.: Este aceeaşi epocă.

  

O. P.: Franţa culturală este foarte prezentă în România, dar cred că există şi o cooperare la nivelul producţiei de film.

  

H. P.: Există un acord de coproducţie între Franţa şi România, semnat anul trecut la Cannes. Vom vorbi despre el la Întâlnirile Audiovizualului, organizate la sfârşitul lunii octombrie la Bucureşti pe tema filmului, maniera de a produce filme şi educaţia audiovizuală, pentru ca tinerii să înţeleagă filmul, să meargă la cinema şi să iubească filmul, pentru că e important să nu stea tot timpul în faţa monitoarelor de calculator. Încercăm să facem cât mai multe în acest domeniu. Organizăm, de asemenea, Săptămâna Filmului Francez, avem o sală de cinema a Institutului Francez de la Bucureşti, iar la Cluj aveţi multe proiecte cu Centrul Cultural Francez, care susţine Festivalul de Film de Comedie, am susţinut şi tiff-ul... Este una dintre axele Ambasadei Franţei în România să susţină şi să iubească filmul românesc. O cinematografie minunată, foarte bună.

  

O. P.: Să îl ajutaţi e un lucru, dar dacă îl şi iubiţi este formidabil!

  

H. P.: Aveţi şi mari artişti ai filmului. Am multă simpatie pentru Porumboiu. Aţi văzut ultimul lui film, care e formidabil!

  

O. P.: Da, excelent!

  

H. P.: Un film extraordinar! Porumboiu este un mare prieten şi un mare artist. Îmi plac toţi aceşti cineaşti români. Şi Nae Caranfil mi-e prieten. Iubesc filmul şi mă gândesc mult la acest domeniu. Am încercat peste tot pe unde am trecut să ajut cinematografia.

  

O. P.: Ştiţi ce îmi place cel mai mult din prezenţa franceză pe piaţa culturală românească?

  

H. P.: Activităţile în genul acestui târg gastronomic sau al festivalului care a inclus tineri designeri români de haute-couture.

  

O. P.: Da, Pasarela.

  

H. P.: Să vorbim mai întâi despre patrimoniul alimentar, pentru că este de actualitate, iar mai apoi şi de Pasarela, un proiect care mi-este foarte drag. În ceea ce priveşte patrimoniul alimentar, cred că agricultura este un lucru foarte important la nivel mon­dial. Se vorbea mult despre industrie la un moment dat, însă agricultura este foarte importantă, pentru că oamenii au nevoie să fie pe pământul lor, să mănânce propriile produse şi nu vor să fie manipulaţi, trimişi altundeva, unde nu pot să bea apă la fel de bună, să mănânce carne bună etc. Tendinţa societăţii moderne este mondializarea, distrugerea particularităţilor şi specificităţilor.

  

O. P.: E formidabil, dar e rău în acelaşi timp.

  

H. P.: E foarte rău! Iar Franţa este o ţară care insistă de mult nu numai pe diversitatea culturală, ci şi pe singularitatea patrimoniului. Fiecare regiune are un patrimoniu alimentar propriu, care trebuie prezervat.

  

O. P.: Un patrimoniu fragil.

  

H. P.: Exact. Aceasta este una dintre luptele duse de Franţa. Din acest punct de vedere, România este sora Franţei. Aveţi un raport foarte similar cu alimentaţia, cu patrimoniul culinar şi alimentar. De aceea există o bună cooperare între Franţa şi România pe plan agricol. Şi de aceea susţinem ideea ca viitorul comisar pentru agricultură la Comisia Europeană să fie un român.

  

O. P.: Mulţumim!

  

H. P.: Deci avem multe puncte în comun şi avem multe de făcut împreună, multe colaborări. Din acest punct de vedere, micul colocviu care mă aduce astăzi la Cluj este de fapt un mare colocviu. Aducem specialişti foarte buni din Franţa, care discută cu specialişti români foarte buni. La această a doua ediţie, întâlnirea este pe cale să devină un adevărat eveniment! În plus, în paralel există şi un târg de produse tradiţionale...

  

O. P.: Asta mă interesează!

  

H. P.: Da, sunteţi ca şi mine.

  

O. P.: Mezeluri, toate cele...

  

H. P.: Atenţie! V-aţi închis sacoul la doi nasturi, şi eu la fel.

  

O. P.: Încerc, dar tentaţiile...

  

H. P.: Tentaţiile sunt mari şi trebuie să le cedaţi. Cineva spunea: Rezist la orice, mai puţin la tentaţii.

  

O. P.: Am văzut vinuri franţuzeşti excelente pe piaţa din Cluj. Beaujolais e formidabil!

  

H. P.: Da, şi nu foarte scumpe. Facem eforturi în Franţa pentru a scădea preţurile şi mai ales pentru a ameliora calitatea.  

            Trecând la Festivalul Pasarela... Numele sugerează imediat. „Pasarela“ este o pasarelă între Franţa şi România (şi nu doar între Bucureşti şi Paris), pentru a regăsi schimburile de altădată dintre cele două ţări în domeniul creaţiei şi al creativităţii. Am decis să organizăm un concurs adresat facultăţilor de artă, printre care şi Academiei de Artă din Cluj, care este una excelentă. De altfel, data viitoare când vin la Cluj o voi vizita în amănunt. Oferim câştigătorului posibilitatea de a realiza o prezentare de modă la Bucureşti, iar mai apoi de a-şi prezenta munca la Paris, în cadrul unei şcoli numite Institutul Francez al Modei, al treilea nivel de studii în domeniul modei din Franţa. Această şcoală privată este creată de industria modei din Franţa, Federaţia de pręt-ŕ-porter, şi finanţată de Ministerul Industriei. De ce spun că este al treilea nivel de studii: studenţii care au făcut masterate în ştiinţe economice sau management, care au făcut studii de istoria artelor şi care vor să se lanseze în meseriile modei vin la această şcoală, care le oferă educaţia complementară, permiţându-le mai apoi să fie recrutaţi de companiile de pręt-ŕ-porter şi de modă în posturi ca şef de produse, comerciant în domeniul modei etc. Deci sunt oameni din industrie care au creat această şcoală şi unde se regăsesc artişti şi profesionişti în comerţ sau management. Evident, este un nucleu de creativitate. Preşedintele şcolii este Pierre Bergé, fostul preşedinte de la Yves Saint Laurent, care a fondat această casă de modă, dar în consiliul de administraţie sunt şi reprezentanţi de la Dior.

  

O. P.: Numai nume mari!

  

H. P.: Tânăra Laura Popovici îşi va prezenta colecţia acolo. Ea este câştigătoarea concursului precedent.

  

O. P.: A făcut impresie bună?

  

H. P.: Da, este foarte talentată. Astăzi moda este un sector foarte concurenţial. Îşi va prezenta creaţiile, iar apoi rămâne de văzut. Trebuie adaptate în funcţie de piaţă.

 

O. P.: Nu credeam că un tânăr talent, venit dintr-o ţară mică, neafirmată în plan mondial, poate să se afirme pe o piaţă atât de concurenţială.

  

H. P.: Deocamdată trebuie să îşi prezinte creaţiile, iar apoi poate va găsi finanţatori care o vor ajuta să se dezvolte. Moda este un sector deschis talentelor venite din diferite ţări. Printre marii creatori francezi de astăzi avem un neamţ – Karl Lagerfeld – la Chanel, un englez de origine malteză, pardon, nu malteză, ci din Gibraltar – John Galliano.

  

O. P.: Nu ştiam asta.

  

H. P.: Da, Galliano e englez din Gibraltar.

  

O. P.: E un semn al globalizării?

  

H. P.: Nu, dar există mai multe şcoli de modă importante. El s-a format la Londra, la o importantă şcoală de design. Lagerfeld e un geniu pur... Dar există mai multe şcoli de modă foarte bune în Anglia, la Londra, în Belgia, în Olanda şi în Franţa.

  

O. P.: Una dintre bogăţiile Europei, nu?

  

H. P.: Da, multe dintre ele sunt în Europa. Dar există modă şi în Statele Unite. Acum este foarte orientată spre pręt-ŕ-porter şi mai puţin spre creativitate. Acestea sunt meserii care se schimbă foarte repede. Deci este nevoie să fii cât mai deschis. Românii sunt foarte abili. Chiar şi în ceea ce priveşte bijuteriile. Organizăm în România, în cadrul Festivalului Pasarela, mai multe prezentări de modă, expoziţii şi un târg de bijuterii, la care participă creatori români de bijuterii. Şi există mulţi creatori de bijuterii în România. Ideea Pasarela este de a îmbina creativitatea românească cu cea franceză. Iar românii sunt foarte creativi.

  

O. P.: Din punctul meu de vedere, aţi reuşit să aduceţi un plus de stil în viaţa noastră.

  

H. P.: Dacă e adevărat, şi sper să fie aşa, înseamnă că am făcut ceva şi nu sunt un ambasador care se poartă ca şi cum ar fi în vizită. 

  

O. P.: Când ne gândim la toate certurile pe care le vedem la televizor, stilul...

  

H. P.: Stilul e important. Să ai stil, alură şi clasă. Un stil de a mânca, de a purta hainele, toate astea.

  

O. P.: Am importat şi „La Journée de la Musique“...

  

H. P.: Da, e frumos „La Journée de la Musique“. Şi Noaptea Muzeelor...

  

O. P.: Funcţionează foarte bine. Toată lumea e pe străzi în acea noapte... Şi zilele acestea, ce citiţi în timpul liber?

  

H. P.: Mai multe lucruri. Am o carte oferită de Bernard Houliat, directorul Centrului Cultural Francez din Cluj, un băiat foarte simpatic, care iubeşte enorm România.

  

O. P.: În plus, e aproape român.

  

H. P.: E aproape român, copiii lui sunt mai mult români, o soţie româncă. În fine, el mi-a oferit o carte a lui Lucien Romier, o carte despre România, foarte interesantă. Mai citesc şi o carte a lui Balladur, fostul prim-ministru francez. E o carte care se numeşte Puterea nu se împarte. E o carte de actualitate în România.

  

O. P.: Într-adevăr!

  

H. P.: O citesc pentru a înţelege mai bine viaţa politică din România.

  

O. P.: Această carte nu se aplică şi Franţei?

  

H. P.: Nu tocmai. De fapt, povesteşte întâlnirile dintre Balladur şi François Mitterrand. Balladur a fost prim-ministru în perioada de coabitare cu Mitterrand. Adică conducea un guvern al majorităţii de dreapta, în timp ce Mitterrand era de stânga. Deci e interesant..

  

O. P.: O coabitare civilizată.

  

H. P.: Foarte civilizată. Balladur scrie foarte bine şi povesteşte cum au stabilit regulile la început. Mitterrand a fost cel care l-a căutat pe Balladur pentru a-l numi prim-ministru, după cum afirmă Balladur. Spune: „Am stat acasă toată ziua în timpul alegerilor, alături de familie, în faţa televizorului şi nu am cerut nimic, am aşteptat să vină să mă caute“. Când preşedintele, prin intermediari, a venit să îl caute, a zis: „Foarte bine, Domnule Preşedinte, dar nu vin decât dacă încheiem un acord privind competenţele noastre respective“. L-a întrebat pe Balladur pe cine dorea să numească în posturile de ministru de externe şi ministru al apărării şi i-a spus doar că el va merge la întrunirile Consiliului European şi la reuniunile grupului G8, cu excepţia cazurilor în care nu ar fi putut, pentru că Mitterrand era deja foarte bolnav, dar în rest îi lăsa libertatea să facă ceea ce are de făcut. Era al doilea caz de coabitare. Primul a fost cu Jacques Chirac în funcţia de prim-ministru. Deci ştiam deja ce înseamnă o coabitare între un preşedinte de stânga şi un prim-ministru de dreapta. Balladur e cel care s-a gândit la toate acestea. Balladur a fost cel care a legitimizat situaţia, a teoretizat-o. Până la urmă, i-a căzut el însuşi victimă, pentru că la finalul acestei coabitări s-a prezentat la alegerile prezidenţiale şi a fost învins. E o carte foarte interesantă nu numai din punct de vedere anecdotic, ci şi în ceea ce priveşte raporturile între oamenii politici şi raporturile umane. De fapt, Balladur şi Mitterrand aveau multe în comun. Şi au ceva în comun şi cu mine. Toţi trei am fost în tinereţe studenţi într-o instituţie studenţească catolică la Paris, care se numeşte 104 rue Vaugirard. Un internat ţinut de preoţi marişti. Mitterrand şi Balladur veneau din provincie. La fel ca şi mine. Nici eu nu sunt parizian. Mauriac la fel. Era o întreagă serie de tineri din provincie, deseori din sudul Franţei, care veneau la studii şi locuiau în acest internat la Paris. Deci aveau legături comune: familie catolică, origine similară, nu erau bogaţi, mai degrabă din familii burgheze de mijloc, ca şi mine, Mauriac la fel. Aveau totuşi un tip de tradiţii comune. Balladur spune: „Mitterrand încerca să mă seducă spunându-mi că mă înţelege foarte bine. Că faptul că ne aflăm în tabere diferite e doar un hazard al istoriei. Avem aceleaşi reacţii, aceleaşi origini, aceleaşi lecturi, aceeaşi cultură“. Deci la început Mitterrand încerca să îl atragă de partea sa, pentru că ştia că nu are multă putere. Partidul său fusese învins în alegeri şi el s-a regăsit în această situaţie de coabitare... Mai apoi relaţiile dintre ei s-au degradat, pentru că Balladur s-a prezentat la alegeri, iar Mitterrand l-a susţinut pe ascuns pe Jacques Chirac. Cartea e interesantă şi bine scrisă. Destul de rar citesc cărţi politice, deoarece cunosc destul de bine politica, nu învăţ mai nimic nou, dar în cazul acesta da. Pentru că este scrisă de adevăraţii actori.

  

O. P.: E mai plictisitor când sunt jurnalişti care comentează.

  

H. P.: Cu câteva excepţii.

  

O. P.: E nevoie de mult talent pentru a reuşi să evoci o atmosferă..

  

H. P.: Şi de multe ori jurnaliştii au idei gata formate, nu sunt pe deplin sinceri.

  

O. P.: Aţi menţionat acest mediu catolic din tinereţea Dvs. şi din cea a lui Mitterrand. Vă amintiţi de anul 1968?

  

H. P.: Da, foarte bine.

  

O. P.: Cum a fost? La noi circulă tot felul de legende...

  

H. P.: Eram în Province. Eram în ultimul an de liceu, am dat bacalaureatul în ’69. Cei care au dat bacalaureatul in ’68 sunt văzuţi puţin negativ, pentru că în Franţa se spune că în ’68 toţi au fost lăsaţi să promoveze bacalaureatul, ca să scape de ei. Nu ştiu dacă e adevărat. Dar în mai ’68 eu eram la Limoges, capitala regiunii Limousin, cu 300.000 de locuitori.

  

O. P.: Ce se mănâncă specific acolo?

  

H. P.: Boudin.

  

O. P.: Ce e?

  

H. P.: E făcut din sânge de porc, amestecat cu puţină carne, pus într-un intestin de porc şi legat. Acesta e boudin noir. La Limousin, punem şi bucăţi de castane în amestec. E foarte bun.

  

O. P.: Avem şi noi acest preparat, sângerete, acum l-am recunoscut.

  

H. P.: Ştiţi, Limousin e o regiune foarte săracă. O numim ţara secarei şi a castanei. O altă specialitate se numeşte galetou, o clătită din făină de hrişcă, fie sărată, fie dulce. Se mai fac preparate foarte săţioase, ca de exemplu pate de cartofi. O crustă de aluat umplută cu cartofi. Dacă mănânci, nu îţi mai este foame toată ziua. Poate fi îmbogăţită cu carne şi se poate face şi pate de carne... O să vă fie foame şi încă mai avem de lucru! Deci iată ce se mănâncă la Limousin. Ce s-a întâmplat în această frumoasă zonă: aici a fost fondată sfio (Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti), aici s-au pus bazele socialismului francez. E o zonă foarte de stânga, unde erau ţărani comunişti. În general, ţăranii nu erau comunişti.

  

O. P.: Da, când ne gândim la regiunea Vendée, de exemplu.

  

H. P.: În Limousin avem ţărani comunişti. E o regiune de stânga, primarul e din Partidul Socialist, Partidul Comunist este foarte prezent şi astăzi. De 50-60 de ani, au rămas tot socialişti. Acum nu mai există mulţi comunişti în Franţa, dar au mai rămas câţiva. Erau drapele roşii la gară, lângă casa mea, manifestaţii de stradă. Dar pentru mine, care eram la liceu, nu a avut mare impact.

  

O. P.: Nu era o atmosferă revoluţionară?

  

H. P.: Nu, pentru că în acest oraş de stânga nu putea exista dezordine. Totul era încadrat. Liderul partidului spunea: „Manifestăm de la ora X la ora Y“, şi gata. Se manifesta împotriva guvernului, dar nu era niciun fel de climat de insurecţie. Era o opoziţie care era deja instalată. Deci nu am amintiri foarte marcante din mai ’68. Eu nu eram de acord, pentru că am fost un elev foarte silitor şi mă deranja foarte tare să lipsesc de la cursuri.

  

O. P.: Pentru că mai avem câteva minute, aş dori să vă invit să adresaţi câteva cuvinte clujenilor.

  

H. P.: Da, acum Dvs. sunteţi clujeanul de onoare. Am avut ocazia azi-dimineaţă să îi întâlnesc pe primar şi pe subprefect, pe care îl cunoşteam deja şi care e o persoană foarte simpatică. L-am decorat mai demult cu o medalie franceză, pentru că lucrează mult pentru cooperarea dintre Franţa şi România. L-am întâlnit pe preşedintele Consiliului Judeţean. Am fost frapat de încrederea în viitor a oamenilor de aici. Suntem într-o criză mondială şi am impresia că aici există încredere în viitor, o societate care e foarte orientată spre viitor şi care munceşte pentru viitor. Această atitudine depăşeşte cumva climatul politic. Am impresia că luptele politice de la Bucureşti agită mai puţin regiunea Clujului. Mi se pare pozitiv acest climat de serenitate, această capacitate de a privi înspre viitor, pentru că România este totuşi o ţară care iese din mari dificultăţi, o ţară care are nevoie să se dezvolte, să îşi dezvolte infrastructura. Trebuie să existe o strategie, să poţi să priveşti spre viitor şi să avansezi drept înainte. Trebuie să ştim ce facem, nu să pierdem timpul cu certuri. Cred că municipiul Cluj este un oraş cu potenţial. Şi este unul dintre motivele venirii mele aici, pentru a inaugura acest târg, şi voi reveni, deoarece consider că Franţa trebuie să fie şi mai prezentă. Aici este deja foarte prezentă prin Centrul Cultural Francez, prin activităţile organizate. Acum a fost o mare săptămână de activităţi culturale, s-a semnat şi un parteneriat între regiunea Vichy şi judeţul Cluj. Asta e bine. Dar se poate face mai mult, mai ales pe plan economic şi chiar şi pe plan cultural, deşi sunt mulţumit de activităţile care au loc aici. Voi reveni pentru a face şi mai mult, în special pe plan economic, pentru această regiune a Transilvaniei, care îmi place mult, unde sunt oameni formidabili şi unde Franţa trebuie să fie prezentă, cum a fost în trecut, şi chiar mai mult.

  

O. P.: Vă mulţumesc şi mulţumim pentru toate aceste activităţi formidabile, toate aceste planuri, pentru solidaritatea Franţei cu România şi în special cu Clujul. Mulţumesc, Domnule Ambasador!

  

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

 

Traducere din franceză de Raluca Ghervan

  

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

Conversaţii cu Excelenţa Sa Henri Paul, ambasadorul Franţei în România

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)