Exactitate şi manierism

    

Ştefan Borbély

     

          Marginal prodigios, trăitor în Oltenia geometriei abstruse şi a prazului melancolic, Constantin M. Popa pare a fi, structural, un ardelean depeizat, interesat atât de ordine, cât şi de franjurii decadenţi ai acesteia. Nostalgia – e cert... – îl împinge în direcţia Clujului, de care îl leagă şi o amintire mai veche, din anii de coagulare primă ai Echinoxului, când a interpretat pe scena estudiantină a formării sale, alături de Mircea Muthu, rolul tandemului Farfuridi – Brânzovenescu din Scrisoarea pierdută. Detaliul, dat ca ofrandă la împlinirea a 45 de ani de la întemeierea revistei, figurează la paginile 59-61 din sumarul incitantului volum Îngeri provizorii: Eseuri critice (Craiova: Editura AiusPrintEd, 2010), alături de alte reverenţe elegante făcute Ardealului, dintre care referinţa continuă la Adrian Marino, ca şi aprecierea superlativă a Lidiei Bote sau a lui Nicolae Balotă şi Constantin Cubleşan sunt cele mai consistente.     

          „Îngeri provizorii“ ar însemna, ca intenţie, îngeri aflaţi sub incidenţa Timpului, a Istoriei, adică o eternitate perisabilă, ceea ce explică, în filigran, şi preocupările de profunzime ale autorului, interesat cu precădere de marginea subtilă în care arta se atinge de viaţă, suferind eroziunea acesteia, efectul ei coroziv, dizolvant. Decadent discret, Constantin M. Popa urmăreşte, în bune pagini de observaţii aleatorii, grupate într-o carte totuşi eterogenă, câteva complexe identitare proprii, drapate indirect în haina fastuoasă a literaturii, savurând spectacolul lumii şi al cărţilor din jur, descoperind detalii relevante, formulând judecăţi elegante, dar întotdeauna precise. Imaginea emblematică a existenţei intelectuale din volum redă efigia unui scriitor oarecum retras din lume, prelungit în intimitatea propriei sale biblioteci, în care cărţile vechi se intersectează cu cele noi, oferind revelaţii consistente, de esenţă estetizantă, manieristă.     

          Nu pândesc analogiile cu orice preţ – scrie autorul în Efectul de ecou modulat (p. 48-52) –, dar mă încântă insidioasele jocuri ale întâmplării, cu acele stranii ţâşniri de imprevizibil ce deconspiră ciudate întâlniri, peste timp, ale spiritului, mă acaparează firul coincidenţelor genuine sau elaborate, degajând un sens al apariţiei până în cele mai fragile întruchipări ale literarului. În locul obsesiei nostalgice teoretizate de Harold Bloom în clasica The Anxiety of Influence şi trăite de victimele vreunui „sindrom succesoral“, prefer expresivele ezitări ale memoriei care întreţin tensiunea lanţului de sonuri reverberate şi ondulări de umbre faimoase reactivate aproape topologic.     

          „Tensiunea lanţului de sonuri reverberate şi ondulări de umbre faimoase reactivate aproape topologic“ e deja prea mult spus pentru un critic care preferă precizia, însă, în rest, e limpede din volum că autorului îi plac libertăţile aplicate, jubilează la „semnul intersecţiei“ sub care i se pare a fi pusă poezia lui Carmen Firan (într-un medalion critic foarte bine structurat şi scris) sau glosează subtil pe marginea „balcanismului“ întregii poezii a lui Nicolae Labiş – într-unul dintre cele mai memorabile texte... –, a cărei desfăşurare e pusă sub semnul recuperării paradisului corodat, extracţie directă a „raiului beteag al Orientului“ din balcanismul clasic. Alte sugestii redutabile sunt presărate pe ici, pe colo, pe lungimea întregului volum, ca dovadă a unei percepţii critice foarte vii, captivante. Dintre ele: asocierea lui M. H. Simionescu cu povestirile filosofice tipice ale secolului al xviii-lea, preferinţa acordată „biograficţiunilor“, pe linia textelor de creative memoir ale Juliei Cameron, legătura metaforică dintre „lancea lui Ahile“ a lui E. Lovinescu – preluată ca titlu de carte de M. Zaciu – şi „doriforul“ din paginile lui Ion Dur, sau surprinzătoarea reconstrucţie textuală din Ciocoii vechi şi noi, unde autorul demonstrează că ediţiile „clasice“ de după 1947 au eliminat fragmentul politic „Astfel dar omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi egalitară în aparinţă cât este de hidoasă în fond“, pentru ca el să reapară în ediţia G. Ivaşcu din 1967, cu o precizare pedant-monstruoasă, în acord cu spiritul vremii: „Nicolae Filimon foloseşte acest termen [comunist] în afara unui conţinut ştiinţific, filosofic, în sens propriu, conform unei concepţii vulgarizatoare“ (p. 46).    

          Dincolo de interesul declarat pentru insidioasele jocuri ale întâmplării, precizia elegantă domină scrisul lui Constantin M. Popa, prelungindu-se câteodată chiar şi-n severităţi neîncruntate. Astfel, el îl sancţionează pe Dan C. Mihăilescu pentru dragostea acestuia faţă de Bucureşti, pe care – în treacăt fie spus – o împărtăşesc personal („Ceea ce miră la un intelectual de profunzime şi tonică seriozitate, aşa cum îl cunoaştem pe Dan C. Mihăilescu, este încântarea obtuză, tenacitatea ataşamentului său faţă de o capitală ce poartă în ea toate, dar absolut toate, păcatele distilate în «retortele de fier» ale provinciei“ – p. 53), observă – corect! – că Istoria... lui Alex Ştefănescu „ascunde sub fard destule cochetării de fată bătrână“ (p. 169), concluzionează, trecând la Istoria critică... a lui N. Manolescu, că ea reprezintă „mai curând inventariere decât rigoare sistematică“ (p. 195-199), pentru a rosti în final verdictul inexorabilului: „La o promisă nouă ediţie a Istoriei critice, chiar dacă va adăuga un nume sau altul, «lista» sa rămâne definitiv închisă“ (n.n. – Şt.B.).    

          Cei care cred că Îngeri provizorii conţine doar cronici sau recenzii literare se înşală. Trecând de la o temă la alta, autorul are timp să se oprească la o ceremonie a ceaiului, pe marginea celebrei cărţi a lui Okakura Kakuzo (p. 61-64), pentru a sesiza diferenţa dintre „decoct şi caimac“ (în competiţia ceaiului cu cafeaua) sau pentru a conchide că în tranziţia sa de la medicament la băutură, ceaiul îşi pierde, de-a lungul timpului, savoarea metafizică, tot aşa cum, trecând la Umbrela japoneză (p. 50-52), el face un tur digresiv prin Encyclopédie capricieuse de tout et du rien, a lui Charles Dantzig (2009), unde „între zecile de înşiruiri grupate pe teme dintre cele mai diverse şi bizare (locuri, oraşe, popoare, istorie, avion, presă şi televiziune, confort, personaje, cuvinte etc. etc.) aflăm şi intempestiva «Liste du jours oů certains écrivains sont morts» ori curioasa «Liste des monstresses»“, în care figurează şi Elena Ceauşescu. Să nu ne mirăm, aşadar, dacă o „trufanda“ din carte investighează echilibrat Memoriile unui gay despre România şi Bucureşti (Bruce Benderson, O autobiografie erotică, p. 104-105) sau dacă, la pag. 161, autorul încearcă, ludic şi ironic, o calchiere stilistică după Luca Piţu, reuşindu-i – cum tot el mărturiseşte – doar parţial: „Erudit şi resentimentar, domnul Luke McPitoo, Lukas Pitzu, ori, pur şi simplu, Piţuluca este un Şerban Foarţă al eseului, amator de ghilotinări şi deschiloţări pentru a arăta, în văzul lumii, goliciunea unor semeni ai săi“. Oricum, senzorialul domină, ca percepţie predilectă, volumul: interesul pentru mătăsuri, pentru veşminte şi mâncăruri indică un gourmand secretos şi pudic, pentru care cărţile sunt un mediu de exorcizare.

              Savurându-le complice, m-am oprit, cu un folos personal incontestabil, şi la textele sobre ale lui Constantin M. Popa, dedicate, printre alţii, Florinei Ilis (Cruciada copiilor), Mariei Zubritski-Brânzei (Casa oglinzilor), lui Camil Moisa (Povestea micului Dumnezeu) sau lui Aurel Antonie (Cenuşa): foarte bine scrise, ele sunt şi oportune ca gest critic altruist, fiindcă aduc în discuţie, pe alocuri, cărţi despre care nu s-a prea scris (cum este, de pildă, foarte serioasa Avatarurile Seducătorului: Ipostaze ale donjuanismului în literatura universală a Danielei Sitar-Tăut, apărută la Risoprint în 2007 şi necomentată îndeajuns de criticii noştri). Merită să menţionăm însă şi reverenţa ceremonioasă făcută în faţa lui Gabriel Dimisianu, analiza avizată a eseului despre Dante al lui Horia-Roman Patapievici sau elogiul cărţii despre Cioran a lui Constantin Cubleşan, care ar fi impus, probabil, o contextualizare mai nuanţată.    Excelentă e însă secţiunea finală a volumului, în care se glosează pe marginea unor cazuri istorice, cu detalii întotdeauna relevante. Rând pe rând, autorul se opreşte la Ion Budai-Deleanu, Eufrosin Poteca, Macedonski (în ipostază testamentară), Maruca Cantacuzino-Enescu, Ion Petrovici, Mihail Sadoveanu şi Mariana Şora (surprinsă, manierist, într-o ipostază de „senzualism cultural“) şi – din nou – Gabriel Dimisianu, pentru a ilustra ceea ce el savurează cel mai mult în spectacolul cultural la care participă: detaliul plastic, relevant, scena unică, definitorie, care explică şi dezvăluie o personalitate.    

 

Ştefan Borbély

Exactitate şi manierism

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)