Nicolae Mocanu,un blagian discret   

Irina Petraş

    

Titlul de mai sus s-ar putea încheia şi cu un semn de întrebare. Deşi Nicolae Mocanu e descris cu această sintagmă, ea mi se pare vagă şi limitativă. Mai întâi, nu e prima dată când mă întreb dacă discreţia poate identifica un poet, dacă-l poate defini până la a-l deosebi de ceilalţi. Ea se referă la încăpăţânarea de a rămâne în umbră, la arta de a nu ieşi în evidenţă şi de a păstra un secret. În poezie însă, eul liric vorbeşte negru pe alb, între copertele unei cărţi care se oferă tuturor pe tarabe, în librării şi biblioteci. Şi o face cu speranţa că vorbele sale vor avea ecou la cât mai mulţi dintre contemporani. Toate astea sunt, desigur, banalităţi, dar întrebarea rămâne: cum poate fi, la drept vorbind, discret un poet?! La origine, discretus e participiul lui discerno şi înseamnă a distinge, a scoate în evidenţă, a deosebi lucrurile unele de altele. Asta, da, face poetul, fără nicio îndoială. Resimte o stare şi o nelinişte şi încearcă să le exprime punând în mişcare latenţe şi potenţialităţi ale lucrurilor/cuvintelor din preajma sa măruntă ori din cea fără de margini. Întrebările le rotunjeşte prin apel la cuvânt şi tot prin el tentează variante de răspunsuri. Gesticulaţie tensionată stârnită de nevoia umană de a capta şi delimita o fărâmă de sens în mersul nestăpânit al lumii.   

Pe de altă parte, poeţii ardeleni ai generaţiilor ’60-’70-’80 sunt, se spune/se ştie, inevitabil blagieni, într-o măsură mai mică ori mai mare şi cu devieri de la blagianism ţinând de talent şi context. Altfel spus, au, cu toţii, de suportat nu doar aşezarea sub tutela unei perspective poetice înalte, ci şi reliefurile mai joase date de superficialitatea şi excesul unei etichete. Alăturat, adesea, tradiţionalismului şi regionalismului, blagianismul descrie subsumarea poeziei unui fior al spaţiului mioritic sub orizontul misterului. Nu e aici locul unei discuţii detaliate despre blagianism, însă trăsăturile tari ale acestuia constituie mai degrabă cadrul livresc şi nu de puţine ori mimetic în care se mişcă poezia ardelenilor, fără a renunţa, în cazurile alese, la specificitate, originalitate, sunet propriu. Ca în toate literaturile lumii, există un număr de mari poeţi care impregnează larg şi difuz poezia unei anume literaturi. La noi, niciun poet nu poate scrie în afara teritoriului deja cucerit şi marcat durabil de Eminescu, Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Nichita Stănescu.  

Şi în cazul lui Nicolae Mocanu, zvonurile sunt diverse şi domesticite toate pentru a răspunde unei perspective lirice personalizate, unei mărci. S-ar putea vorbi mai curând de un sumar decor blagian decât de blagianism, căci la Nicolae Mocanu. orizontul misterului e de la început atenuat, adus într-o matcă strict delimitată, cu desfăşurări de scurtă, atent gospodărită respiraţie. Scutierul iluziei (titlul unuia dintre volumele sale) slujeşte lumina scăzută, preajma, locurile natale, casa onirică, vatra. Şi iubirile îi sunt de mică romanţă.   

Clujeanul cu rădăcini în Ţara Moţilor a debutat cu Alarhos, în 1975. Au urmat Scutier al iluziei, Spune fratele nostru, Marele dresor, Alarhos şi alte poeme (antologie cu o prefaţă de Mircea Muthu şi cu desene de Călin Stegerean, apărută tot în 2009). A tradus din Domenico Zannier şi Galliano Zof. A alcătuit ediţia critică Poezia friulană din Renaştere până în zilele noastre (Premiul Academiei Române, 1993), ediţii din Aurel Gociman, Traian Brăileanu, Romulus Todoran, Alexandru Rosetti şi Alf Lombard. Se numără printre autorii Noului Atlas lingvistic român pe regiuni – Banat (Editura Academiei Române).   

„Un gust ciudat de-a vorbi despre lucruri mărunte“, recunoscut ca atare, e secondat încă de la debut de voinţa de a-şi delimita teritoriul scriptural şi zeii. Ţinutul Acarnia, cel bântuit de silueta înaltă şi septentrională a lui Alarhos („Acarnia – ţară de veacuri prelungi / Alarhos – trup fără trup, nume fără de nume“), are orgoliul de a se aşeza între reperele mitologiei poetice româneşti şi universale fără a-şi lămuri sorgintea şi subînţelesurile. Descifram în Alarhos – dincolo de străvezimi şi transparenţe minore, de alunecări graţioase pe deasupra cuvintelor şi a ideilor – promisiunea unei sensibilităţi poetice autentice. „Turma de cântece“ păstorită cu sentimentul apartenenţei la o seminţie orgolios asumată invita la recunoaşterea unei voci autonome şi distincte. Distanţa relativ mare dintre volumele succesive poate sugera exigenţă, migală, autocenzură. Dar şi o anume reticenţă, o umilinţă aproape pioasă în faţa Cuvântului, în ciuda jocurilor sonore la care se dedă păstorul. Poemele sale promit neobosit, în reverenţe fragile, ezitante, un mare dans, care însă nu se va dezlănţui niciodată. Obsesia tăcerii şi iluzia cuvântului biruitor descriu o vocaţie incertă, tatonantă, o sensibilitate captivă sieşi, căreia-i rămâne „puterea de-a zâmbi simţind / cum se îngroaşă în suflet / pământul cuvintelor rămase nespuse“.  

Amiază tîrzie: Poeme din alt mileniu (Cluj-Napoca: Editura Scriptor, 2009), cel mai nou volum de versuri, are un titlu straniu, numind fie o maturizare întârziată, fie, anume, un nonsens, căci amiaza e reper fix, instalarea ei în zi nu e negociabilă. Oricum, poemele sunt atinse de un abur crepuscular. Cu o scenografie amintind discret şi neangajat de Blaga, dar cu intersectări multe şi libere cu Arghezi, Bacovia şi cu poezia populară, cu jocul rimelor ei simple şi deschise, Poemele din alt mileniu sunt mai curând descântece decât cântece. Eufoniile avare, rostite în surdină, degustă ultime savori ale cuvintelor. Pe lângă motive poetice „tradiţionale“ precum lacrima, drumul, cuvântul, nimicul, instrumentarul îşi adaugă înserare, blestem, îngheţuri, povară, rugă, popoare de umbre, sentimente învinse, suflete fiastre, umile împietriri, mari păsări de ceaţă, putredă beznă, noroi, destrămare, gol, fără a urmări cu adevărat să întunece lumina plină şi calmă a amiezii. Poetul („ucenic silitor la curţile singurătăţii“) interoghează iarăşi neîndestulata putere a Poeziei şi faţa prea concretă a lumii: „nu mai numesc de teama / cuvântului intrat în materie“, dar de data asta cu un soi de abandon melodic („taina cuvântului nu apune-n cuvinte“) care nu mai aşteaptă nici îndreptări, nici revelaţii salvatoare. Totul se consumă, stare poetică şi cântec, între marginile înguste/îngustate ale poemului („neştiutele praguri înspre / Zarea Cuvântului“) şi ale vieţii („Eu locuiesc în amurg / vecin cu ultima clipă“; „se-aude urcând – din adâncuri urcând / cea mai mare absenţă dintre toate absenţele“), cu încântări şi spaime ogoite, cu adăstări în firave psalmodieri: „lunecarea uşoară prin versuri a / umbrei sale înmiresmate“; „mă tem astă-seară de toate culorile“; „o pace rară / pogoară din lăuntru înspre-afară“; „ca o sabie-amară în teacă / ne tragem în noi lângă scrum“…   

„Călătorind prin Acarnia“, Alarhos culege „câte-un cuvânt rămas din amurg / alteori câte-un sunet / şi-l porţi ziua-ntreagă prin burg“. Ochiul deschis înăuntru înregistrează abia fărâme de semnale din golul istoric („mute-s lucrurile toate“): „pe ţărm cuvintele mureau / ca nişte scoici bolnave“; „mă uit în jur – Nimeni pe drum / nimeni pe ţărmuri – nimeni în zare / Singur voi fi şi atunci ca şi-acum / şi va fi în amurg şi va fi linişte mare“; „Însă ochiul întreg care poate răspunde / şi nu înşela – oare unde-i?“  

Definiţia flexibilă a poeziei avansată de Umberto Eco e şi aici operantă. Pe un fundal al „depresiei filosofiei“, „poeţii îşi iau ca sarcină proprie substanţiala ambiguitate a limbajului şi încearcă s-o exploateze ca să facă să iasă din ea nu atât un surplus de fiinţă, cât un surplus de interpretare“. Poetul nu încearcă să spele „geamul“ ceţos al cunoaşterii, mereu şi destinal incomplete, ci îl înlocuieşte cu un surprinzător (uimirea e condiţie obligatorie!) vitraliu. Nicolae Mocanu subscrie: „Iată – simt Poemul împrejurul meu / ca un abure ca un fum ca o fiinţă nevăzută / ca un chip care citeşte-aplecat peste umăr […] Să stau nemişcat tăcut poate cu ochii închişi / să nu se sperie să nu fugă să nu mă lase iarăşi / singur…“

  

 

Irina Petraş

Nicolae Mocanu, un blagian discret

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)