Pe pământ îngerii ajung oameni

 

Xenia Karo-Negrea

 

De fiecare dată, cu fiecare carte nouă, citesc cu înfrigurare versurile noi ale poeţilor consacraţi înainte de 1989, ale acelor poeţi care au intrat în istorie şi pentru discursul lor esopic, pentru implicaţiile etice ale poeziei lor, ca şi pentru calitatea versurilor lor. Am văzut cum unii dintre aceştia s-au resorbit odată cu sistemul pe care-l şicanau, renăscând apoi aproape drept altcineva. Alţii se mai zăresc escaladând versanţii limbajului, mutându-şi doar privirea de pe un vârf pe altul, din ce în ce mai departe (sau mai sus). Unul dintre aceştia din urmă este Ana Blandiana. Solitară, dar stârnind solidarităţi (sau agregări, cum spune în cartea de faţă) irepetabile prin poeziile sale, lasă impresia acum, când publică Refluxul sensurilor, poeme noi (ed. a 2-a, Bucureşti: Humanitas, 2008, col. „Seriile de autor“), că, într-adevăr, totul a fost o întâmplare şi numai scrisul a fost voinţa ei. În timp ce va fi urcat prin hăţişurile expresiilor, ecoul înşelător al cuvintelor va fi trimis cititorii către alte coline, şi numai eul urca netulburat într-o unică direcţie, în bună tradiţie hölderliniană. Impresia aceasta mi-a lăsat-o volumul de poeme noi al Anei Blandiana. Judecând după portretul pe care i-l face Mihu Vulcănescu pe pagina de gardă a volumului, portret care o înfăţişează cu privirea întoarsă de la cititor şi orientată spre interiorul cărţii, înclin să dau un oarecare credit acestei speculaţii.

Refluxul sensurilor, retragerea rostului nu poate anunţa decât o poezie melancolică. Prin fiecare vers, prin fiecare imagine ni se adresează un eu care contemplă retragerea rostului din lumea cunoscută. Descoperim aici o melancolie în sensul stabilit de Ludwig Binswanger, potrivit căruia melancolia apare în momentul în care se schimbă percepţia asupra temporalităţii. Melancolicul nu pierde doar reperele trecutului şi ale viitorului, ci şi pe cele ale prezentului. Din această pierdere vine şi melancolia Anei Blandiana, şi în jurul acestei rătăciri se ţes poemele cele noi, care par că se scriu dintr-o nevoie de a comunica starea de spirit, de a se confesa. În felul acesta, prin nevoia aceasta, se explică şi aerul uşor neglijent al versurilor de început ale fiecărei poezii. O grijă mai mare pentru ce comunică şi mai puţin pentru calitatea expresiei trădează mâhnirea din care s-au strâns poemele. Rimele, eufoniile, imaginile expresive, toate par pur accidentale, ca şi cum virtuozitatea (devenită reflex, după atâţia şi atâţia ani de scriere lirică) ar mai tresări din când în când şi ar mai înviora cursul lin, imperturbabil, irepresibil, acaparant al confesiunii.

Poemele noi par că se scriu exclusiv din necesitate şi deloc din plăcere. Iar eul este atât de neputincios în faţa mărturisirii, atât de speriat de reflux, încât aproape că se sfieşte să-şi recunoască spusele, să se reprezinte în propriile texte. Chiar şi atunci când rosteşte „eu“, mai degrabă îl şopteşte. Cum să vrei să te mai spui într-o lume întreruptă de fructul otrăvit, într-un univers de „Neticăloşi, fiindcă slabi,/ Copii dizolvaţi în adulţi,/ Mare-ncâlcită de crabi...“ (ziar)?

Aflat undeva în afara universului văzut/ bănuit, eul contemplă curgerea nisipului prin gâtul subţire al clepsidrei. Lumea întreagă (înţelegând prin aceasta universul) este o clepsidră. Perspectiva aminteşte de Cristosul Sfântului Ioan al Crucii (1951) al lui Dalí, fără să preia însă şi orgoliul hâtru al pictorului – eul liric nu se simte, nu se percepe ca fiind deasupra lumii/universului. El este, se simte pur şi simplu în afara lumii vizibile. Singura „mişcare“ coerentă, cu rost rămâne privirea. Exteriorizarea, exilarea, privirea fixată, concentrată este de fapt singurul gest al cunoaşterii. Cunoaşterea însăşi se supune aceleiaşi logici a clepsidrei: „Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles: Iată o definiţie a nemuririi“ (ceea ce nu înţeleg). Orice altă deplasare este anomalie, este afirmare a haosului. Iluzia previzibilului, a ordinii se spulberă: „Nu mai există regnuri,/ Nici stări de agregare,/ Nici orizont între pământ şi cer,/ Nici mal între pământ şi mare“ (o catedrală de lână). De altfel, la refluxul sensurilor, totul se mişcă, se răstoarnă, se amestecă: călăul cu victima, iluzia cu siguranţa, mila cu sila, bătrânii cu copiii, cerul cu pământul, susul cu josul, viaţa cu moartea. Flux şi reflux – acest legănat al materiei din clepsidră –, curgerea încolo şi încoace nu este altceva decât reconsiderare, redistribuire. Iată, de pildă, cum îngerii ajung oameni îmbătrâniţi sau, altfel spus, cum oamenii îmbătrâniţi sunt de fapt îngeri: „Îngeri /.../ Se lasă-ngropaţi dormitând/ Ca nişte seminţe pe care le sameni, /.../ Tot mai ascunse-n pământ,/ Tot mai moşnegi, tot mai oameni...“ (îngeri bătrâni). În acelaşi legănat se proiectează şi astfel de reprezentări ale existenţe halucina(n)te: „Castelul în apă/ Cu cât mai înalt/ Cu atât mai adânc,/ Bătut de vânturi/ Şi mişcat de valuri,/ Neexistând pe pământ,/ Numai în cer/ Şi în apă,/ Mult deasupra/ Sau mult dedesubtul realităţii./ Sfâşietoare comparaţie/ În care numai egalitatea/ Rămâne de neatins“ (castelul în apă). Trecerea dintr-un triunghi în celălalt schimbă locul idealurilor cu iluziile, al sensurilor cu nonsensurile, al rezistenţei cu măcinarea: „Să fii stâncă în mare,/ Nesfârşirii timpan,/ Să rezişti neclintită/ În tăcere/ În van“ (să fii stâncă în mare). Trupul însuşi este integrat în această infinită şi surdă transbordare: îmbătrânirea deschide o altă cale, la fel de mioapă, către bezna necunoscutului, beznă în care/graţie căreia sensul şi nonsensul sunt la fel de posibile: „Timpul scrie pe trupul meu versuri/.../ Fără să mărturisească/ În ce scop/ Transmite prin mine/ Aceste mesaje/ Şi cine/ Va trebui să mă citească/ Şi să îi răspundă“ (op). Din această stare, de homo errans, eul contemplă frământarea liniară din interiorul clepsidrei şi transcrie tot ceea ce percepe. Iar în clepsidră sunt agitatele şi neghioabele fire de nisip. Iar în firele de nisip se zăresc din când în când fiinţe, stări, imagini. Pentru că, acum, la reflux, nisipul se dezvăluie ca semn al pustiului, ca sămânţă ratată, „întreruptă“ (plajă). Iată, de pildă, firul de nisip ca o statuie sau, în egală măsură, ca frontieră îngustă a fiinţei: „Cioc, cioc, cioc –/ Îi spun pietrei – / Vreau să ies, / Nu ştiu cine m-a închis aici,/ Cine m-a suit pe soclu/ Fixându-mi tălpile,/ Mâna ridicată, ochii albi./ Mă doare, îi spun pietrei,/ Mi-au amorţit braţele,/ Picioarele mi-au îngheţat/ Vreau să ies,/ Să cobor,/ Să trec – / De tot/ Sau numai în altă stare de agregare“ (să ies).

Eul notează, exclamă ca şi cum tocmai ar fi dat cu ochii de pustiul zădărniciei, ca şi cum ar fi zărit linia care desparte autoiluzionarea de deşertăciune: „Doamne, ce risipă!/ Cum aruncam cu secundele, cu minutele,/ Cu orele, cu zilele, cu săptămânile, cu anii!/ Trecătorii se îngrămădeau să le prindă din aer,/ Nu le venea să creadă,/ Prietenii încercau să mă oprească,/ Duşmanii spuneau:/ Are ea vreun motiv, vreun câştig,/ Nu e nimeni atât de nebun.../ Dar eu eram,/ Eu continuam să risipesc ştergând/ Linia care desparte/ Sublimul de ridicol/ Lăsându-le să se verse unul într-altul/ Cum fierea se varsă uneori în sânge...“ (linia). Din această perspectivă, poemele noi pot fi citite şi ca documente, mărturii ale ridicolului celui care îşi contemplă iluziile: „Din ce în ce mai străină/ Cu tot mai puţini cunoscuţi./ Tot ce-mi era familiar/ A lunecat/ În marea lumină,/ Tot mai mulţi mă aşteaptă acolo,/ Tot mai puţini îmi ţin aici de urât,/ Tot mai stingheră,/ Asemenea păsărilor,/ Obligate să plece/ În ţări mai calde...“ (din ce în ce mai străină) sau: „Secolul nostru este secolul trecut,/ Noi suntem propria noastră istorie,/ ce stranie senzaţie a destinului încheiat/ Pe când continuăm să fim!“ (Secolul nostru).

De aici înainte moartea nu mai este o soluţie – nimic nu aminteşte de serenitatea unui poem cum ar fi Când voi fi îmbătrânit destul, din volumul Somnul din somn (1977), de pildă. De aici înainte, numai căderea continuă, infinită, abstragerea se mai poate spera:  „Când nu mai pot să îndur/ Adorm/ Şi, dacă-n somn se-aude/ Încă surd realitatea,/ Adorm în somn/ Trăgând speriată cu urechea/ Şi, dacă şi acolo mă ajunge,/ Adorm în somnul din somn/ Şi în somnul din somnul din somn,/ Până când ultimul sunet/ Şi ultima rază/ Se stinge./ şi acolo,/ În mormântul de gradul trei/ Al neexistenţei,/ Aştept cuminte/ Să mă trezesc vindecată/ În somnul al treilea,/ În somnul al doilea,/ În somnul prim...“ (adorm).

Pierderea stării de agregare (i.e. solidarizare), recunoşterea lumii (şi a sinelui) între pereţii triunghiulari ai clepsidrei, alunecarea mereu altundeva reprezintă următorul versant liric pe care l-a escaladat melancolic Ana Blandiana.   

 

Xenia Karo-Negrea

Pe pământ îngerii ajung oameni

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)