Un bocet

  

Un bocet fără odihnă, care nu se opreşte

Nici măcar ca să tragă aer în piept,

Ca să-şi lingă de pe buze sarea lăsată de lacrimi,

Un bocet ca o sirenă de ambulanţă

Purtând în goană o suferinţă

Încă nedevenită cadavru;

Un bocet ca un claxon isteric

Într-un ambuteiaj din care ar vrea să-şi ia zborul,

Un bocet care reuşeşte să acopere vacarmul oraşului,

Care reuşeşte să treacă prin ziduri, prin acoperişe,

Prin termopane, prin plapume trase peste cap,

Prin dopurile din urechi

Şi să pătrundă până la ultima celulă din creier,

Un bocet scos de gâtlejul tot mai răguşit al unui înger

Care nu-şi mai găseşte drumul înapoi.

 

Ana Blandiana

Un bocet

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)