Afară pe coline

  

Afară pe coline sufletul

Îşi regăseşte respiraţia,

Verdele ierbii îi face bine,

Rostogolit prin otava

Jumătate iarbă, jumătate mireasmă.

Respiră adânc, inspiră, expiră

Primăvara care trece prin el

Curăţindu-l de spaime.

 

Culcată în pajiştea-naltă

Văd norii pe cer lunecând

Ca mirosul de fân peste dealuri,

Iar ochii şi nările mele

Descoperă taina:

Rotire dulce şi neobosită în haos,

Înfăşurând pe fusul văzduhului

Miresme şi nori.

 

În timp ce sufletul

Se obişnuieşte cu pământul

Şi respiră adânc.

 

Ana Blandiana

Afară pe coline

» anul XXI, 2010, nr. 8 (243)