Cum s-a făcut de am ajuns scriitor (IV)

  

Ion Lascu

  

            Va citi cândva, târziu, pe scoarţa unui copac, scrijelită cu briceagul, o strigătură în distih: „Viaţa asta e un vis, / Numele rămâne scris“. O zicătură pe jumătate cărturărească. Mult mai târziu avea să audă povestea aceea despre viaţa care este vis, a unui spaniol de demult, dintr-o vreme căreia-i spunea Renaştere. Însă el nu se depărtase decât cu trei-patru ani de naştere. Nu ştia nimic, nu avea nicicum puterea să ştie, despre durabilitatea scrisului, despre numele care rămân întipărite. Ca şi unele cuvinte. Ca şi anumite idei. Nu aflase nimic despre memorie sau despre cultura scrisă, auzi Tu, Doamne! Abia de văzuse câteva cărţi, cele mai multe manuale ale şcolarului care fusese cândva, mai demult, tatăl lui. Nu pricepea o iotă din ele, în afară de ceea ce îi citea sau îi povestea tata. Mai privea chipurile din cărţi, aşa cum numeau ei ilustraţiile. Era captivat de ele. Se încumetase să mâzgălească marginile de pagină cu creionul chimic, încercând foarte stângaci să deseneze oameni şi animale. Erau nişte desene ale unui stângaci nativ, tare copilăroase, cu oameni caraghioşi şi diformi şi cu animale aşijderea. Adeseori mâzgălea găini şi câini. Şi vaci. Erau cel mai uşor de desenat. Când le făcea cu creionul, mai stătea de vorbă cu ele.

            În grajdul vacilor se uita de multe ori, iarna şi vara. Era acolo o rânduială poruncită de stăpâni, mai abitir decât la oi, care se grămădeau cum le tăia capul, în staul, în şopron sau prin ogradă. Vacile stăteau orânduite la perete, două câte două, în încăperi separate. Aveau sub boturile rotunde şi umede câte o iesle din care se înfruptau, nesăţioase, cu fân, suflând înciudate pe nările largi. Pufneau şi se ghiftuiau. Se întâmpla mereu că, după ce-şi umflau burţile, li se umflau şi ugerele. Şi aşa înţelegea el, simplu, cum între fân şi lapte era o legătură nevăzută, dar spornică. Serile şi dimineţile doniţele se umpleau cu lapte alb-alb, cât de alb? Ca zăpada de alb, îi venea cel mai la îndemână să spună. Da, laptele era ca zăpada de alb! Şi invers… Doar că rosturile le erau deosebite.

            Se uita din uşa grajdului, de cele mai multe ori în singurătate, la vuve. Mirosea grozav a floare de fân. Toate seminţele ierburilor, adunate iarna pe sub iesle, îl ameţeau cu mirosurile lor, eterice şi uşor alergice, aşa cum avea să constate mai târziu, iarăşi mai târziu, după ce ani şi ani îl trimiseseră cu vacile la păşunat. Dis-de-dimineaţă, vara, înainte de ceasurile şase, când soarele se gătea să răsară de după zimţii de piatră ai munţilor. Tot timpul trebuia lăsate să se ghiftuiască, altfel punga tatei era… hămesită. De parale. Din două în două zile, maică-sa cobora în oraş cu laptele şi-l împărţea pe la barabe şi domni, adică pe la proletari sau pe la oameni mai cu stare, fiecăruia cât putea să ia. O dată pe lună încasa banii. Aşa reuşeau ei să trăiască: vaci, iarbă, fân, lapte. De aceea se zicea, cu îndreptăţire, că o vacă scoate sărăcia din casa omului. Darmite trei sau patru? Sau mai multe? Din fire, vacile sunt nişte dobitoace curioase, îşi vâră botul în toate cele, dar şi tare ciudoase. Câteodată ostile, nicidecum sperioase, ca oile, care de toamna până primăvara bântuiau libere prin ogradă.

            Nu fără plăcere le privea din prag, cum aşteptau, rânduite în grajd, legate cu lanţuri speciale, fânul şi apa. Uneori vuvele lui erau umede sau aburoase. Verile, luceau de curăţenie – un păr des, scurt şi roşu, tărcat cu alb pe spinări, pe pântece şi la cap – şi-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Din pragurile grajdurilor pe lângă care gazda cea mică trecea adesea alergând în cercuri-cercuri, puteau câteodată şi musafirii admira şeptelul mare. Cel de trei-patru ani le prezenta vacile pe rând – fiecare purta un nume, ca oamenii: Florica, Dorica, Zoica, Bimba, Vireana –, apoi le ţinea o adevărată lecţie de morfoanatomie. Vuve erau şi boturile lor, mari, rotunde şi umede, cum lesne le putea vedea oricine. Capetele mari şi grele le erau însă înzestrate cu câte o pereche de coarne, mândre şi periculoase, cărora el le spunea glăji, probabil şi pentru că semănau cu nişte sticle de o jumătate de litru. La petreceri, oamenii mari se cinsteau din glajă cu rachiu. Glăjile vuvelor erau ascuţite şi stârneau frica celor de seama lui, ba şi celor mai mari, căci vacilor li se năzărea nu de puţine ori să împungă. Privite din pragul grajdului, ele îşi vedeau însă netulburate de treabă, rumegând alene, somnolente, cu ochii pe jumătate închişi. În afară de „estetica“ exterioară, ele nu stârneau nimănui cine ştie ce stări poetice, precum oile, care, se ştie, îi insuflaseră unui cioban lunatic Mioriţa. Erau însă tari în economie casnică, aşa cum dă de înţeles zicala cu vaca şi cu sărăcia şi… ce vă spunea el de punga cam lihnită a lui taică-său? Asta când se întâmpla ca vreo vacă-două să fie sterpe, adică să nu lege viţei. Sau când, pentru o vreme, din pricini bănuite de vrăjitorie, pierdeau laptele. Sau când înţărcau prea devreme. Deh, necazuri care încreţeau a pagubă chipurile părinţilor! Însă el nu uita de glăji, nici de curaţală, care nu era altceva decât baroca lor guşă de piele, mare şi încreţită. Părinţii lui îi spuneau bardile. Uf, ce de vorbe ivite din cea mai neaşteptată imaginaţie! Imaginarul lingvistic nu vine neapărat din gramatici, din basme ori din poezii. În sfârşit…

            Plimbându-şi ochii către dinapoia vacilor, gazda îşi mai îngăduia să le arate musafirilor broţcarea, adică acea coadă dotată la vârf cu un smoc de păr lung şi aspru, ca o măturică. Şi ce te mai şfichiuiau cu cozile, fie iarnă, fie vară, de te ustura faţa până la lacrimi. Dacă te prindeau, căci trebuia să te fereşti de atingerea lor ca de foc. Ba câte unele mai loveau şi cu picioarele dindărăt, de parcă erau cai, şi te schilodeau. Doamne apără, că unele vaci erau nişte neroade! Le treceai pe la spate şi fâstâceau din cele broţcări, ca şi când le-ar fi atacat o ceată de tăuni! Era un semn că le iritai, deoarece lor le plăcea somnolenţa şi nimic mai mult. Că legate fiind la iesle toată iarna, doar nu era să filozofeze. Puţin indiscreţi, musafirii îşi strecurau privirile şi sub cozile vuvelor şi descopereau o părticică de care lor nici nu le păsa. Ca şi de toate celelalte, de fapt. Vedeau locul pe unde vacile se pişau, în şuvoaie. Ce să mai…, ca nişte vaci ce erau! Gazda le preciza musafirilor că locul acela se numea bolăscă, şi i se părea că arată cumva fleşcăit şi… jenant. Jena era a lui, pentru că musafirii deveneau câteodată indiferenţi şi dădeau semne de plictiseală. Să fi fost vacile nişte creaturi plicticoase? Până la urmă, se poate crede că indolenţa lor nu transmitea decât plictiseală. Asta când erau legate, îmblânzite cu lanţuri, cum ar veni, fiindcă, dacă erau slobode, unele făceau fel de fel de năzbâtii: se împungeau cu altele, străine, până ce se sângerau pe burţi, săreau peste garduri în ogrăzile vecinilor, sau, vara pe arşiţă, le apuca subit strechea şi fugeau de rupeau pământul, cu cozile pe spinare. Ca să se ascundă în hăţişurile cele mai dese. Acolo se descotoroseau de hoardele de insecte hematofage, frecându-se de lăstăriş cu pielea lor tare, fără să se zgârie.

   

            Până la vară mai era o veşnicie, iar în „casa mare“ se bea ţuică din păhărele de sticlă groasă şi se tăifăsuia. Din când în când lecţia de anatomie bovină mai revenea pe… tăblie. Ele, bovinele, erau cele mai obişnuite animale, prin satul prăvălatic şi prin cele învecinate. Că dacă oi nu se vedeau chiar prin fiecare ogradă, vaci avea toată lumea. Barem câte două… Şi se lăudau care mai de care că ale lor erau mai bune de lapte! Că laptele muls de la ale lui cutare lăsa o smântână groasă de două degete! Că una i-a fătat un viţel-minune, că abia îl urneai de jos, la naştere! Că erau grase şi frumoase şi la păr lucioase! Ce de avuţie! Ai lui Mingore şi ai lui Pikore nu lipseau de la asemenea şezători de lăudat vacile. Nici gazda nu se lăsa mai prejos. Uita până şi de zăpada magnifică ce acoperea ograda, grajdul şi „casa mare“. Nu uita însă de feeria unor brazi încărcaţi cu zăpadă încât abia o mai puteau ţine şi de steluţele infinite care străluceau în lumina îngheţată a soarelui de ianuarie. Ce mai zăpadă! Cerul de aprilie nici gând să trimită vreo vibraţie, cât de tainică! Cu atât mai puţin miroasele eretice ale florilor de fân, cosit pe la mijloc de iulie. Ce tăceri… eterice! Doar răsuflarea grea a vitelor peste iesle, rânduite una lângă alta, ca într-o familie cuminte, numai a lor!

            Pe scoarţa înţepenită de ger a copacilor nu se puteau scrijeli asemenea cuvinte. Era totuşi bine: scoarţa era în capul lui… Nunc probantur.

  

Ion Lascu

Cum s-a făcut de am ajuns scriitor (IV)

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)