Cartea surâsului  (fragmente) 

Andrei Zanca

  

            O contrapondere faţă de superficialitatea vieţii moderne o constituie, în orice caz, viaţa contemplativă. În momentele de linişte, de pace, suntem mai degrabă pregătiţi a ne deschide spiritului. Contemplaţia este în acest sens marea cărare în viaţa lăuntrică. Ea este o formă a conştiinţei, care este direcţionată asupra unui ţel sacru. Contemplaţia sacralizează cotidianul, de ea aparţinând rugăciunile, însă şi formele meditative, mijlocind un trai mai decantat şi mai fertil. Îndrăgirea liniştii, a atenţiei nude, meditative, a tăcerii fertile, ne scoate din emoţiile şi atitudinile distructive, ca invidia, ura, agresiunea, întru deschidere şi o gândire decantată.

          Atenţia, ca act al iubirii.

 

              Extrem de important mi se pare faptul că Hinukh, cuvântul ebraic pentru educaţie, nu înseamnă doar îndrumare, ci şi iniţiere. A educa înseamnă a sacraliza. Copilul este condus astfel în teritoriile sacre ale credinţei. În Tora, cea mai însemnată experienţă a iniţierii copilului este cea a aflării divine, a adâncirii şi lărgirii ei. Potrivit lui Pirke Aboth (o culegere de zicale şi aforisme, de principii etice şi religioase), studiul Torei constituie adevărata bază a existenţei. Tora poartă omul în prezenţa divină. Studiul ei începe devreme, la cinci-şase ani, şi cere o concentrare deplină. Nu este acest lucru extrem de semnificativ pentru un anume vector evolutiv? De la cine se cere de la o vârstă fragedă mult va şi da mult.

           Fiecare nou-născut, fiecare copil este un gând divin.

           Lipsa unor rituri de tranziţie (pubertate-maturitate, de exemplu, însă şi altele) şi-a arătat deja urmările dezastruoase: disturbări serioase în cursul vieţii normale în societăţile aşa-zis moderne, în care tranziţiile în general sunt total ignorate, lăsate la voia întămplării. Toate riturile de tranziţie au un numitor comun: trezesc în cel iniţiat simţul spiritual.

  

            Într-o emisiune, oameni de ştiinţă privesc pe un ecran întretăieri grafice presupunînd matematic existenţa unei stele necunoscute până acum. Pe ecran apar puzderie de constelaţii, într-o copleşitoare evidenţă a infinitului, uriaşului univers. Şi totuşi, în fond este o călătorie în conştiinţă, în holonul individual al conştiinţei: ceea ce privim cu spaimă ca fiind un continuu abis în aceste constelaţii pare a fi doar abisul conştiinţei noastre. Închizând ochii şi închipuind din nou nesfârşirea de groază a universului, dintr-odată lucrurile par să se aplaneze: este conştiinţa noastră ce aşteaptă incursiunea noastră prin intermediul unei atenţii nude, meditative, prin pura atenţie fără de a urmări ceva precis, prin pura percepţie a ceea ce este.

            La început a fost visul. Cineva, un filozo-lingvist, spunea odată că nu poţi aduce niciun argument care să conteste afirmaţia că lumea, cu toate amintirile noastre, ar fi luat naştere acum zece minute...       

            Textele lui Lao-tse provoacă o incitare spirituală pe care textele unei raţionalităţi „de casă“, precum cele ale lui Confucius, nu o pot egala. Confucius a fost de fapt un pozitivist; Lao-tse, un mistic.

            Lao-tse: În vorbele mele zace un principiu. În treburile oamenilor zace un sistem. Fiindcă nu ştiu asta, ei nu mă cunosc.

            Cel mai indicat este să citeşti Lao-tse în paralel cu Ciuang-tse, care a fost elevul lui şi cel mai de seamă exponent al taoismului. În vreme ce textele lui Lao-tse sunt aforistice, splendide nestemate fără de montură, textele lui Ciuang-tse sunt lungi, vii, explicative excursuri filozofice; primul este pură intuiţie, al doilea, în mare parte, raţiune; primul vorbeşte inimii, al doilea, raţiunii. Ceea ce la primul este filozofie a camuflării, la al doilea e poetică.

  

            (Trebuie în acest context amintite aici şi textele cu totul taoiste ale lui Emerson din Circles şi The over-soul, care pot fi acum înţelese mult mai bine prin prisma lui Lao-tse. Emerson citând un fermier: Binecuvântat fie nimicul; cu cât mai rele sunt lucrurile, cu atât mai bune sunt ele.)

            Când Lao-tse şi Ciuang-tse vorbesc în termeni mistici despre nonopunerea de rezistenţă, despre evitarea impactului în Tao, se poate băga de seamă, abia azi, că nu au fost în sine „mistici“, ci extrem de buni observatori ai naturii. Această evitare (ca în teoria indeterminării a lui Heisenberg) o observa şi fizicianul în laboratorul său.

  

            Fizicianul Eddington: Am alungat substanţa solidă din continuumul fluid în atom şi din atom în electron; acolo le-am pierdut. (În cuantumul luminii, corpuscularul se întâlneşte cu necorpuscularul, descumpănind.)

            Şi tot Eddington, tulburător: Ceva necunoscut face – nu ştim ce...

  

            Când se vorbeşte în termeni mistici despre Tao şi incapacitatea lui de cuprindere, acest lucru este împărtăşit nu numai de mistici, ci şi de oamenii de ştiinţă. Aici se produce cufundarea în problema principiului nevăzut al cauzalităţii, adică acceptarea prezenţei unei arhi-rădăcini cauzale, ce nu poate fi văzută, auzită ori dovedită.

            Totul păşeşte în viaţă, însă nu putem zări izvorul. Doar cei ce se reîntorc la ceea ce cunoştinţele nu pot şti ştiu într-adevăr.

            Tao este astfel im-personal, ne-partinic.

            Spre deosebire de dumnezeul religiei creştine.

            Tocmai în acest punct pare să se producă în viitor ruptura esenţială.

            Nu pare astfel încât în „epocile păgâne“ oamenii nu ştiau ce înseamnă a iubi viaţa şi a detesta în acelaşi timp moartea?

  

            Dacă vrem să vedem cât de departe a ajuns unul pe Calea lui prin aflările lui asumate deplin, ajunge să-l observăm o vreme cu atenţie cum îşi îndeplineşte cele mai mărunte, cele mai uzuale activităţi cotidiene. Dacă le îndeplineşte cu un surâs, cu calm, cu atenţie, aplecare, tandreţe, sensibilizat la cei din jur şi la nevoile lor, dacă posedă calitatea de a asculta realmente când unul îi descrie ceva ori se împărtăşeşte lui, dacă are o conlucrare armonică cu ceilalţi, atunci este pe Cale.

            Meher Baba, misticul modern al Indiei: Un spirit care este rapid este bolnav; un spirit care este lent este sănătos; un spirit care este liniştit este divin.

            Era atomică se naşte în mod paradoxal prin „moartea“ materiei. Dezlănţuirea energiei atomice urmează prin distrugerea particulelor materiale.

            Lao-tse: Când fiecare ştie că Binele este bun, atunci nu e bine.

            Ce profeţie peste milenii a maoismului...

            (aşa e când nu mai există spaţiu pentru alte opinii)

            Şi tot Lao-tse, simptomatic pentru o anume atitudine „intelectuală“ în genere:Poţi rămâne nevinovat în vreme ce puterea de înţelegere pătrunde pretutindeni?

  

            Nevinovăţia, ca sinonim al naivităţii şi prostiei, este o atitudine periculoasă, condiţionată de izolarea psihică. Să rămâi însă nevinovat în ciuda a toate care te întâmpină, să înţelegi slăbiciunile aproapelui, fără a pierde fermitatea lăuntrică – prin abordarea unui anume cinism, de exemplu –, acest lucru e posibil doar prin conştiinţa originii sublime a potenţialului uman.

            Taoismul priveşte echilibrul în societate în categoriile sănătăţii şi igienei, şi nu ca moralitate abstractă (tendinţa iudeo-creştină de a emite observaţii morale asupra unor probleme, pe care taoismul le priveşte drept strategice şi pragmatice).

  

Andrei Zanca

Cartea surâsului (fragmente)

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)