Etica indeciziei în absenţa ideologiei

  

Marian Victor Buciu

   

            În autobiografia sa, Viaţa unui om singur (Polirom, 2010), trăită sub presiunea unei singurătăţi depline, istorice, anxioasă şi voluptuoasă, modern-romantică, şi scrisă într-un mod programat ideologic, „criteriul etic“ este discutat de memorialist la p. 68, una dintre cele mai „fierbinţi“, pentru actualitate, ale cărţii. Neapărat de recitit. Chiar de citat in extenso. Unii comentatori au luat-o în seamă. Marino nu se întreabă, nu reflectează şi nu obiectează dacă există un unic criteriu etic. Sau dacă el, criteriul, este acelaşi (bine vs. rău) în cadrul pluralităţii eticilor. Aici, memorialistul constată utilizarea discreţionară, limitată, să spunem chiar vinovată, a criteriului etic (lipsesc ghilimele depreciative, aici necesare), aplicat spre incriminare colaboratorilor cu Securitatea, omiţându-se tocmai aparatul instituţional. Vinovăţia secundară o acoperă pe aceea primară. Citez doar cât să rezum ideea (pagina merită glosări atente): „Cine este totuşi mai vinovat: victima sau călăul? Sistemul sau instrumentele sale? Securistul care te-a bătut, constrâns, şantajat etc. să dai note informative sau autorii acestor note?“ O va repeta, punând ghilimele termenilor actanţiali: „Cine este adevăratul vinovat: «victima» sau «călăul»?“ (p. 233)

            Reabilitat în 1968, când este autorul a trei cărţi şi deţinătorul a două mari premii, A. Marino nu ajunge cu adevărat liber, rămâne urmărit şi suspectat, ca fost deţinut, împotrivitor al regimului comunist. Trăieşte făcându-şi „procese de conştiinţă şi autoculpabilizări“ (p. 143). Privind, desigur, conştiinţa politică şi culturală, puternic opresată, oricum, şi dacă ar fi optat pentru pasivitate (ceea ce nu e niciodată posibil, posibilă e doar rămânerea la nivelul cel mai de jos, comun, anonim), şi dacă ar fi optat (a optat, în fapt) pentru activitate, pentru una semnificativă, de prestigiu personal şi colectiv. Drama sa este a nevoii de continuitate şi impunerii discontinuităţii sau chiar deturnării de la calea aleasă iniţial. „Refuzam, în două cuvinte, în mod categoric şi definitiv, atât sinuciderea culturală, dar şi renegarea trecutului“ (ibid.). Trebuia să simuleze că urmează necesitatea impusă de regimul aflat la putere şi că uită de necesitatea propusă de el dinainte de regimul căruia i se împotrivise, riscând şi primind mulţi ani de detenţie. Să faci cultură în comunism fără să-ţi renegi anticomunismul, iată ce şi-a repropus Marino, schimbând din mers, la nevoie, pactul cu sine. Pactul cultural sau pactul moral? Pactul cultural mai întâi. Care îl include, oricum, totdeauna, şi pe cel moral. În comunism, Marino alege să lase politica, slăbeşte morala şi-şi fixează un scop cultural, evident dependent (dar dorit cât mai independent) de normativele culturale promovate în acest sistem totalitar. De ce n-a renunţat la ţară şi limbă, dacă doctrina comunistă mutilantă le afecta grav? O va spune discutând despre exil. Vom vedea acolo ce a contat pentru el, dacă a ales între acasă şi aiurea, în condiţii de pierdere obligată. Rămas în România comunistă, obţinând vize de călătorie peste hotarele ţării, memorialistul se justifică, rece sau afectat, raţional sau mirat, şi cere să fie tratat la fel ca şi ceilalţi. Regimul comunist i-a permis să plece în străinătate pentru studiu. Suspectatul aminteşte că, prin Gogu Rădulescu sau M. Maliţa, au călătorit şi alţii. El a primit paşaport prin usr şi Securitate, aşa cum se cerea. „Călătoreşte“, dar scrie cărţi despre aceste călătorii, din care citează şi aici, ca să facă dovada elocventă a curajului şi a unei opţiuni, prin ce observă şi reflectă. Omul singuratic, închis ca un arici (Marino face comparaţia, p. 147) se documentează în Elveţia, ca un matur student-doctorand, umilit, suspectat de străini pentru vârstă şi ţară. El înţelege că francezul, de orice condiţie, e neprimitor. Se simte mai bine la München, primit de Mircea Carp, prieten vechi şi… jurnalist la Radio „Europa Liberă“, şi, întors în ţară, ajunge „judecat, bârfit, suspectat“ (p. 152) ca „agent de influenţă“ (153). Dintre „dezideologizaţi“, aparţinând sistemului, îl urmăreşte îndeosebi figura malignă a lui Vasile Nicolescu.

            Revin la pagina semnalată. O „etică“ imorală, cu trăsături, poate, şi de amoralitate, îşi impunea criteriul: „criteriul etic nu era, de fapt, de cele mai multe ori, decât alibiul fără replică al voinţei compromiterii, insultei şi voluptăţii denigrării, care, la români, sunt enorme“. Vicierea morală capătă o explicaţie etnicistă, perfect simetrică autoelogierii tradiţionalist-naţionaliste, pe care el o respinge. Şi dacă explicaţia este politică, dacă nu omenească în general, şi nu etnică? Nu spun că nu se pot face diferenţieri între moralele practice ale popoarelor, potrivit datelor lor comportamentale şi de gândire în momente istorice grele. Dar contextul istoric, politic, rămâne determinant. Şi, poate, mai presus de ele, se află competiţia umană, individuală şi colectivă, purtată cu mijloace variate, de la cele loiale la cele neloiale. Cine poate stabili cu adevărat îndreptăţirea succesului sau ratării? Cât de sigure sunt ele? Ce mod de împăcare pot să producă? E cumva dominantă legea sau regula ca mijloacele să fie la fel de nobile ca scopurile? Suspiciunea umană, indiferent de epocă istorică, arată că nu. Ea este fumul, despre care se crede că nu există fără foc. Puritatea etică ajunge nu regula, ci excepţia. Impuritatea, vinovăţia, sunt generalizate şi rămân de înţeles numai în particular. Iar fără judecata de sine, aceea a celorlalţi rămâne neconvingătoare, deşi în abstracţiunea ei poate veni spre ajutor gândirii sau metodei acesteia.

            Acuzarea victimelor, care nu sunt în general absolvite de vină, şi uitarea călăilor sunt în esenţă aceleaşi, înainte, chiar în comunism, şi după dosariadă (etalarea, interesată, a dosarelor întocmite de agenţii şi funcţionarii Securităţii comuniste). Contextul explică, dar nu absolvă, actele nimănui. Scuza istoriei, notează Marino, nu acoperă lichelismul (p. 224). Termenul lichelism (josnicie, câştig nedrept, greşeală deliberată) mai apăruse şi la alţii. La apreciatul, de către mulţi – şi de Marino – I. D. Sîrbu. Ca şi la detestatul, de Marino – şi de, totuşi, nu puţini alţii –, G. Liiceanu. Marino caută eticul, un criteriu al acestuia, dar eşuează într-o pendulare extremă, aproape de preinfarctul conştiinţei, nu doar morale, dar generale. „Uneori mă invadau criterii abstracte, imperative, teribil de exigente. Alteori, le alungam prin raţionamente pragmatice şi alternative, la limita cinismului şi amoralismului“ (p. 232). Prima tendinţă sau tentaţie a sa, un om atât de încercat (folosesc intenţionat această metaforă slabă), a fost şi la el radicalismul, duritatea inconcesivă, de tip legalist (deşi există şi-n jurisdicţie circumstanţe variabile). A doua perspectivă coboară, cum vedem, imens, în relativism. Dincolo de bine şi de rău. De morală, aşadar.

            Memorialistul îşi constată înstrăinarea într-o ambiguitate ezitantă chiar în faţa cuvintelor. De aici folosirea deasă şi abuzivă, pentru mulţi dintre cititorii săi, a cuvintelor. Iată: „Mă simt «sincer» şi «fals» în acelaşi timp“ (p. 232). Sau: „Prin structură, nu sunt câtuşi de puţin un «fanatic»“ (ibid.). În sens religios sau laic? Laic, întrucât el nu este un religios, decât, poate, unul care se ignoră (l-am numit călugăr sau ascet laic, cultural). Aşadar, nu e fanatic, nu e intolerant, dar de ce pune cuvântul între ghilimele? Ce sens mai are el?

            A. Marino n-a crezut – ca unii, feluriţi, din întreg blocul comunist sau de pe tot globul, în ţările acaparate, statal sau numai ideologic, de comunism (ultimul a fost Gorbaciov) – în reformarea şi viabilitatea regimului totalitarist stângist. Privind ca imposibilă întoarcerea istoriei, unii, şi în România, au văzut posibilă ajustarea, umanizarea comunismului, în perspectivă îndelungată, dacă nu chiar eternă. Marino scrie aici că n-a fost convins de „reformarea sistemului din interior“ (p. 231). „Pentru mine, comunism=corupţie generalizată“ (p. 233). „A vorbi de adaptare la sistem mi se pare, deci, în bună parte, şi exagerat şi inexact“ (ibid.). Deşi sistemul a avut certitudinea unei adoptări, nu doar adaptări? Adaptare au produs transformarea, omul nou creat de sistem. Marino n-a făcut nimic pentru sistem, a făcut totul împotriva lui. Folosindu-se, inevitabil, de el. Nu e dispus să-şi recunoască, mai mult decât abstract, compromisurile, dar îi socoteşte admirabili pe cei care nu le-au făcut. Sistemul era carceral, la toate nivelurile. „Căci noi, cu toţii, eram de fapt «captivi», obligaţi să trăim în «relativ» şi nu în «absolut»“ (p. 233). Împotrivirea este firească. Alegerea continuă să existe. Voinţa nu dispare. Marino citează din La Boétie, Discours de la servitude volontaire, operă scrisă la 18 ani, pe la 1548: puterea tiranului este acordată de cei care i se supun. Servitutea voluntară este o înstrăinare care, iată, poate să ia proporţii. Puţini îi scapă. Stăpâneşte „o alienare în masă“ (p. 231).

            Sistemul comunist a triumfat pe calea moralei, pasibilă de ambiguitate, nu a ideologiei, clară şi clarificatoare: „această degradarea morală a fost una, poate cea mai mare victorie ideologică a regimului comunist-ceauşist“ (p. 229). Comunismul a realizat o „dezideologizare totală“ (p. 230). Atunci de ce a obţinut el o victorie ideologică, şi nu, dimpotrivă, una antiideologică? În fapt, el a impus o „supraideologie“. Este, am mai putea spune, o monoideologie.

            O frază a lui Marino atrage atenţia: „Totul depinde de ce a făcut fiecare, în condiţiile date, personale, precise şi, mai ales, riguros verificabile“ (p. 235). Fapte reale, judecată adecvată. Aici se află şi recunoaşterea şi speranţa sa. Nu se recunoaşte în postura, suspectată, a unui „agent de influenţă“ (p. 280). A trăit în România comunistă, în care omul nu a făcut, nici pe departe, ce a dorit. „O epocă nenorocită, în care intelectualul român, fie şi cel mai bine intenţionat, se vedea complet dezarmat şi abandonat“ (p. 230). Etica împotrivirii este rară şi limitată. Din toată existenţa sa de autor, Marino nu reţine mai nimic privitor la rezistenţa faţă de cerinţele sistemului. Abia aminteşte (şi cred că ar mai fi avut multe ocazii, mult mai semnificative) că un anumit curaj a avut O. Paler la România liberă, unde Marino a colaborat puţin, până a ajuns obiectul unei drastice cenzurări. Iată şi o recunoaştere sau o autojudecare expiatoare, a celui izolat, în închisoare, domiciliu forţat, respingere din instituţiile culturale: „«Nu m-am plăcut» cum am fost“ (p. 235). E dispus la o transparenţă adâncă, dincolo de scop şi mijloace. „Vreau doar să mă privesc în adâncime, fără a-mi elibera un certificat de bună purtare“ (ibid.). Nu s-a plăcut, dar nici nu s-a displăcut. Nici exemplar, nici, aşa zicând, ordinar. Decide: „incapabil să decid, în termeni definitivi, într-un sens sau altul“ (ibid.). O ştia, dar şi-a dorit să nu-i pese: dacă tu nu decizi, o vor face oricum alţii, şi nu atât pentru, cât împotriva ta.

  

 

Marian Victor Buciu

Etica indeciziei în absenţa ideologiei

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)