(continuare)

 

          22. Din această perspectivă trebuie considerate şi diatribele grave adresate atît Occidentului (mai ales francez), cît şi emigraţiei româneşti din Paris. În definitiv, „cînd ocupi o catedră la Sorbona, îţi poţi permite să fii suficient şi (să te consideri) superior“ (p. 167). Dar emigraţia românească din Paris? Scrie Marino: „Dacă aş lua ca simbol Parisul, către care a gravitat aproape întreaga emigraţie românească în perioada comunistă, aş spune că el este polul mondial al rataţilor de pretutindeni“. „Rataţi din toată lumea, uniţi-vă“, … „în oraşul-lumină“ (p. 177). Marino, generalizînd şi, evident, exagerînd, vedea în exilul românesc un amestec straniu, grotesc de „rezidenţă“ şi depolitizare, de oportunism în sens invers şi resentimente (prost camuflate) în „acte de vigilenţă“. Cine erau – după el – exilaţii? „Foşti şi actuali securişti, foşti membri pcr, foşti colaboratori la «Scînteia», deveniţi peste noapte, la Paris, mari «rezistenţi», «anticomunişti» şi teribil de «vigilenţi»“ (p. 176). Adăugînd o remarcă sui-generis: „vînători intransigenţi de «turnători», «spioni», «agenţi de influenţă» etc.“ –care îi erau „la fel de antipatici“ precum îi erau, în alte vremi, legionarii, antisemiţii şi rasiştii – „lichele devenite subit de o mare puritate morală“ etc., etc. În Evadări în lumea liberă, citate în volum, recurge şi la următorul raţionament: „Cine este adevăratul «erou»? Cel ce fuge, îşi pune pielea la adăpost, fie şi cu mari riscuri? Sau cel ce se întoarce conştient de ceea ce-l aşteaptă, foame, frig, teroare securistă, cenzură etc.?“(p. 177).

          Cu dreptate sau nu, Adrian Marino este cel mai virulent critic al exilului românesc din Occident. Îşi exercita acest drept în numele unei superiorităţi intelectual-culturale de care era convins – în conştiinţa sa – că dispunea? Al cărţilor – importante – pe care pînă atunci le scrisese? Sau pentru a răspunde – dincolo de viaţă – valurilor de „insulte, nedreptăţi şi agresivităţi“ (p. 179) care i-au îngreunat „evadările în lumea liberă“, urmărit de Securitate, respins de emigraţia românească. „Acesta a fost imensul rău pe care mi l-au făcut.“

          Afirmaţia trebuie relativizată. Pentru că, după cum presupune el însuşi, la Bucureşti (v. cazul diplomatului elveţian) ca şi în străinătate, Securitatea, cu un joc dublu, îl utiliza, dar îl şi „trăda“. Astfel se explică, la Paris, întîlnirea cu legionarul Todericiu într-o vilă din apropierea Parisului (p. 183), unde este supus unui adevărat interogatoriu. La Amsterdam, i se „fură“ agenda: fusese urmărit şi buzunărit. La München, „pe scara de intrare“ a imobilului în care locuia, îl pîndea „un individ“. La Paris, în metrou i se fură – iarăşi! – „geanta“ în care se găsea paşaportul (p. 245-246). Etc.

          Toate acestea îl fac să nu uite că „era de mult semnalat serviciilor străine de specialitate“ – chiar dacă el presupunea că denunţurile veneau din „emigraţie“. Certitudinea autorului nu este însă certitudinea celor care cunosc diabolicele metode securiste.

          Adevărat pare a fi faptul că relaţiile lui Marino cu regimul comunist-securist din ţară, chiar după ce „colabora“ cu die, rămîneau neschimbate. După cum spune, „continuam să rămîn un fost deţinut politic, un personaj suspect prin definiţie. Eram permanent filat, înregistrat la telefon. Într-o perioadă se instalase şi un post fix de observaţie – peste drum…“ (p. 237). Chiar la Paris (sub supravegherea die): „eram, în acelaşi timp, suspectat de stat şi… util. Un personaj profund dubios, evident anticomunist…“ (p. 244), „ţinut permanent sub observaţie“ (p. 245).

  

          23. Lectura Vieţii unui om singur ar putea continua: personaje, fapte, evenimente – şi, îndeosebi, opinii şi idei ale lui Adrian Marino nu au putut fi cuprinse în paginile de faţă. N. C. Munteanu are dreptate: „o carte chinuită, greoi scrisă, greu de citit, pe alocuri, insuportabilă. Autorul e ezitant, recunoaşte multe, fără să meargă pînă la capăt, ascunde ceva care îl torturează şi se torturează… se justifică, fără să mărturisească“ (Observator cultural), Şi, cu toate acestea, „şi autorul, şi cartea, importantă aşa cum este, ar fi meritat mai multă consideraţie“.

          Pe deasupra a tot ceea ce este relatat şi comentat în volum planează însă o greoaie umbră: colaborarea cu Securitatea. Sau, cu termenul fericit al lui Dan C. Mihăilescu, coabitarea… N. C. Munteanu menţionează totuşi faptul că relaţiile lui Marino cu „rezidenţii“ Securităţii din capitalele Europei Occidentale „nu erau permise oricui“ – ceea ce ar însemna că literatul român era, probabil, un personaj important în reţeaua serviciilor secrete.

          Fără îndoială, aşa cum încearcă o justificare autorul, „opera salvează, în cultură, toate slăbiciunile creatorului“ (G. Călinescu îşi justifica adeziunea la regimul comunist în acelaşi fel). Tot aşa cum este de înţeles ca cei 14 ani de detenţie şi deportare care l-au izolat pe Adrian Marino de lume, de viaţă şi de studii să îi dea dreptul să se salveze de la o „sinucidere“ culturală totală şi să reîncerce a-şi relua locul cuvenit în cultura ţării prin orice mijloace. În definitiv, tributul pe care trebuia să-l plătească el, un fost luptător împotriva comunismului, nu era mult mai greu decît acceptarea implicită, supusă a regimului comunist şi a constrîngerilor lui moral-politice de către cei care se găseau în posturi de frunte în viaţa literară din jurul său. Pe de o parte, la el, dorinţa imperioasă de a-şi recupera pasiunea pentru studiu distrusă de comunism, pe de altă parte, la ceilalţi, contorsiuni abile pentru o supravieţuire culturală.

  

          24. Şi totuŞi, cum a început şi s-a desfăşurat această „cădere“ în infernul Securităţii?

          Prima constatare: Adrian Marino, la Lăţeşti, în deportare, a refuzat să colaboreze cu Securitatea, în anul 1959. Simona-Maria Pop, în Observator cultural (9 mai 2010), arată că – în urma cercetării dosarelor cnsas – s-ar vedea că, datorită unor deplasări fără aprobare la 15 km de Lăţeşti, pentru a telefona „logodnicii“ sale (este vorba de Lidia Bote), securiştii i-au înscenat un proces de „părăsire a domiciliului obligatoriu“, care se pedepsea cu un an de închisoare corecţională. (Va fi plecat „la 15 km“ sau a plecat la Cluj? Inadvertenţa informaţiilor este evidentă.) În schimbul netrimiterii în justiţie, i s-a oferit acuzatului posibilitatea de a fi recrutat de Securitate. Adrian Marino a refuzat racolarea şi a preferat să fie trimis în judecată şi condamnat la o pedeapsă din care nu a executat decît patru luni (graţiat în august 1959). Securistul Livescu, ţinînd seama de „constantul refuz“ al lui Marino, a decis că recrutarea celui în cauză este „contraindicată“.

          La 20 mai 1963 i se ridică „restricţiile domiciliare“. Era liber să plece…!

          Dar „viaţa în libertate pentru Adrian Marino“ – arată Simona-Maria Pop cercetînd dosarele cnsas – a însemnat „doi agenţi de Securitate care să-i urmărească orice mişcare, vecini curioşi care să dea rapoarte permanente despre ceea ce se întîmplă în casa lor, interceptarea corespondenţei interne şi internaţionale“, adică o supraveghere strictă a tuturor acţiunilor sale, publice sau personale. Subliniază: „existenţa, în arhiva cnsas, a trei volume ale unui dosar informativ, a cărui cronologie merge pînă în 1989, atestă faptul că Adrian Marino a fost în permanenţă sub stricta supraveghere a Securităţii“ (Observator cultural, 9 mai 2010).

           În 1969, a „cedat“: s-a lăsat, cu bună ştiinţă, recrutat de Securitatea din Cluj. Citească-i oricine paginile 237-238 ale Vieţii unui om singur! „Eram dezgustat de sistem, de situaţia mea şi, mai ales, de lipsa oricăror perspective imediate. Doream să «realizez» ceva, dar nu ştiam cum. Nu întrezăream nicio posibilitate. Trăiam în plină confuzie şi ambiguitate. Într-o permanentă deprimare, încurajat doar de vagi speranţe pur abstracte. Căutam să mă izolez moral, să uit, cînd… Securitatea s-a însărcinat să mă aducă, din nou, la realitate, cu picioarele pe pămînt. Începea un capitol nou în viaţa mea, pe care trebuia să-l accept aşa cum a fost. Oricît l-am detestat şi aş fi dorit să nu-l fi trăit niciodată“ (p. 237).

Aceste cuvinte reflectă zbuciumata „capitulare“ a fostului deţinut politic anticomunist Adrian Marino, „captat“ (în sfîrşit!) de Securitate…

          Subliniez: Adrian Marino, din 1948-1949, de cînd a fost arestat şi condamnat, pînă în 1989, odată cu prăbuşirea comunismului românesc, nu a fost niciodată şi nicăieri în lume un om liber. Securitatea i-a însoţit, subminat şi infectat existenţa. Un śil était dans l’ombre (Victor Hugo).

          De la această premisă – care nu este cîtuşi de puţin o „coabitare“ benevol acceptată, ci o tortură morală fără sfîrşit, trebuie să pornim pentru a înţelege Viaţa unui om singur.

  

          25. Vom putea explica astfel şi rebeliunea („necuminţenia“) celui ce şi-a urît întotdeauna torţionarii. Îi cunoştea. Îi ura. Îi dispreţuia. Cîteodată chiar îi batjocorea.

           Atitudinea mefient-agresivă a Securităţii faţă de el îşi avea deci motivele ei. „Duplicitatea“ („o duplicitate constructivă şi creatoare“, precum o preconiza iezuitul Baltasar Gracián, în sec. XVII), ipocrizia şi chiar „schizofrenia“ morală a celui nesupus erau evidente (p. 234). Marino – era clar –, după atîta rezistenţă, acceptase „sclavia“ – la servitude volontaire (La Boétie, 1548) numai printr-un „pact“, care poate fi considerat „amoral, cinic, realist, inevitabil“ – dar care nu era decît un şiret pact, un „dificil act al compromisului“ – pentru o „supravieţuire onorabilă“ (p. 234). Se pare însă că „agentul Bratosin“ (numele său de cod) îi exaspera, în mod sadic, pe securişti. „Dezgustul imens faţă de regim nu putea fi totdeauna ascuns“, drept care aveau loc chiar „ciocniri“. În timp ce „preocuparea de bază a Securităţii era infiltrarea exilului“, Marino susţine: „adică exact ceea ce eu nu făceam“. Rapoartele lui Marino (cîte se cunosc) conţineau sugestii pentru „acţiuni culturale“ româneşti în străinătate, difuzarea culturii româneşti în străinătate, spre o cît mai bună imagine a României. „Informările mele [se pare că sînt depuse la Biblioteca Universităţii din Cluj] mă onorează“!

          Iată de ce „relaţia“ cu Securitatea se întrerupe brusc în decembrie 1983 (după ce funcţionase, mai ales între 1981 şi 1983, pe cînd die încerca să-l exploateze la Paris). Se propune „abandonarea sursei“ – aflăm dintr-un articol (Evenimentul zilei, 3 mai 2010) motivele: pentru „rezervele serioase şi chiar nemulţumirea cu privire la politica culturală a Statului“! Autoarea articolului specifică: „ofiţerii au suspiciuni şi îl scot oficial din reţea“…

 

          Din 1984, Marino nu mai „interesa“ Securitatea, care, probabil, îşi dăduse – în sfîrşit! – seama de „duplicitatea“ permanentă a colaboratorului ei. Nu-i de tot hazul relatarea unui securist de la Paris, în mai 1982 (va fi fost „Tudor“?), care raportează superiorilor că „la rugămintea lui Bratosin, l-am sprijinit [adică i s-au dat bani! n.n.] să cumpere zece exemplare pentru a le folosi în munca de corespondenţă şi realizarea obiectivelor trasate“? Marino ştia şi el să exploateze Securitatea!

  

          26. Nu putem încă să cunoaştem în profunzime pînă unde şi cum s-a desfăşurat într-adevăr relaţia cu Securitatea. Ceea ce putem şti este numai faptul că, în 1988, cînd îi apare, la Paris, Comparatisme et théorie de la littérature (la Presses Universitaires de France), fără sprijinul nimănui, probabil şi fără prezenţa rezidentului Securităţii. Adrian Marino, atunci, a refuzat să participe la lansarea volumului.

          Mai există încă două dosare informative „nedesecretizate“. Pînă a le cunoaşte conţinutul, putem afirma că Marino a suferit întotdeauna „teroarea sistemului“ comunist (p. 235), într-o epocă „oribilă, făcută din teroare şi şantaj economic“ (adăugînd: „am trecut şi eu prin ea şi vorbesc în cea mai directă cunoştinţă de cauză“). Pînă a afla conţinutul dosarelor, putem afirma că rezultatul „compromisului“ său cu Securitatea a fost, practic, nul. Nimic din viaţa strict personală şi din opera lui Adrian Marino nu se datoreşte acestei acceptate, în disperare de cauză, „cedări“ a fostului deţinut politic anticomunist. Pînă în acel moment nefericit, de „capitulare“, Adrian Marino, deşi obişnuit a fi fost, vreme îndelungată, privat de libertate, „scăpase nepătat, nepoluat, nealterat de sistem“ (p. 233). Securitatea nu a făcut altceva decît să-i umbrească, nefast, reputaţia şi imaginea publică. După cum vedem, acum, chiar post mortem.

          Nu a plătit oare un preţ (al suferinţei) prea mare? Realizările lui (cele 25 de cărţi, originale, cu versiuni în limbi străine, Premiul Herder din 1985 etc.), valoarea lui creatoare, tardiv recunoscută, aveau oare nevoie de „relaţii“ cu Securitatea?

          Răspunsul ni-l putem da cu uşurinţă – noi, cei care l-am cunoscut, l-am apreciat, l-am frecventat. Dar mult mai în măsură de a răspunde la asemenea chinuitoare întrebări este soţia sa. Singura fiinţă care l-a înţeles, printr-o dragoste infinit devotată, a fost doamna Lidia Bote. Învăluindu-l în sentimente de admiraţie şi profundă afecţiune, ea a reuşit, cu curaj, să înfrunte dificultăţile vieţii permanent supravegheate de Securitate a soţului ei (mai ales la Cluj) şi să-l readucă – aşa şi atît cît putea – în ambianţa social-culturală din ţară. L-a „reînviat“, l-a „reconstruit“! Aş spune, fără riscul exagerării, Adrian Marino, eminentul autor al atîtor lucrări critice importante, este opera ei. A soţiei care s-a identificat cu soţul ei, per miracol mostrare, vorba lui Dante. Doamna Lidia Bote-Marino merită recunoştinţa culturii româneşti.

  

          27. „I Have a Dream“, cum spunea Martin Luther King, în 1963. Ne putem oare imagina ce ar fi putut însemna prezenţa unui asemenea literat în cultura românească, dacă nu i-ar fi fost secerată activitatea din 1948-1949 pînă în 1963-1964? Un Adrian Marino, intelectual liber, plin de avînt creator, într-o Românie liberă şi cu adevărat democratică? Un demn reprezentant al elitei culturale din Iaşi, care s-ar fi dezvoltat într-un mediu „normal“, precum era ţara noastră înainte de anii dictaturilor totalitare, fascistă şi, mai ales, comunistă?

          Acestea sînt reperele comparative – şi nu altele – atunci cînd voim a-l „judeca“ pe Adrian Marino.

          Iar faptul că astăzi, la cinci ani de la dispariţia lui, Adrian Marino este mai puţin indescifrabil, mai uşor de înţeles decît a fost în timpul vieţii, se datoreşte fidelităţii doamnei Lidia Bote-Marino şi, bineînţeles, Editurii Polirom. Prin publicarea Vieţii unui om singur – veritabile Mémoires d’outre-tombe –, acest singular erudit a intrat din nou în actualitate.

          Astăzi ştim, fără umbră de dubiu, că Adrian Marino a fost unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai României.

          Poate că, în lumea noastră intelectuală, am fi avut nevoie nu de unul „singur“, ci de mai mulţi Adrian Marino. 

iunie 2010

Alexandru Niculescu

Viaţa unui om neliber (continuare)

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)