Viaţa unui om neliber  

Alexandru Niculescu

 

          1. Fără îndoială – atît cît pot să-mi aduc aminte – niciun alt volum de memorii nu a stîrnit atîtea reacţii explozive – negative, chiar vulgar insultătoare – precum Viaţa unui om singur, opera postumă a lui Adrian Marino. Aş spune chiar că distinsul om de cultură care a fost autorul acestor dezvăluiri memorialistice a fost mai prezent astăzi, post mortem, decît a putut să fie în cursul vieţii lui zbuciumate.

          S-a dezlănţuit împotriva lui o campanie furibundă – orchestrată sau nu – a unor intelectuali ai establishmentului cultural actual, care nu-i analizau cît de cît ideile şi afirmaţiile, nu-i luau în seamă acţiunile şi justificarea lor, adică fără să fi citit cu atenţie şi răbdare paginile voluminoasei lucrări. Era mai uşor a-l considera pe Adrian Marino „informator“, „agent de influenţă“, „spion“ – chiar… „superspion“! – acoperit de „faima“ unui om de cultură. Opera lui, neluată în seamă (opus igne, auctor patibulo dignus!). Cel care a dat tonul de la înălţimea autorităţii sale în cnsas a fost Mircea Dinescu. I s-au alăturat o serie de articole din Evenimentul zilei, din România literară etc. Au făcut o oarecare vîlvă şi articolele – şi pro, şi contra – publicate de Observatorul cultural. Calificative precum „frustrat“, „masochist“, avînd „fiere în memorie“ etc. apăreau într-un singur articol al lui Dan C. Mihăilescu (România literară, 15/2010). Iar titlurile articolelor din ziarul Evenimentul zilei (Marino spiona pe Monica Lovinescu etc.) sînt de-a dreptul rizibile, nu numai ignorante.

  

          2. Au existat însă – spre cinstea criticii noastre literare – şi articole obiective, normale, unele chiar laudative, care dovedesc a fi înţeles, corect, mai aproape de adevăr valorile operei lui Marino – dincolo de slăbiciunile contradictorii ale existenţei sale omeneşti. Aş menţiona printre acestea cronica din Formula as (Adriana Bittel), excepţionalul număr al revistei craiovene Mozaicul (în care semnează Marta Petreu, Florina Ilis, Ovidiu Pecican şi alţii), alături de care trebuie remarcată seria (repetată) de intervenţii din Observatorul cultural, cu toate opiniile aprobative, dar şi interogativ-dubitative. (În stadiul actual al cercetării incomplete a dosarelor Securităţii, orice discuţie nu poate rămîne decît în suspensie.) Liviu Antonesei („nu cred că un om închis 14 ani a devenit comunist şi fan al Securităţii“), Paul Cernat („dezorientare“), Daniel Cristea-Enache („nu pot să-l judec“), Marius Ghilezan („cărţile lui nu au fost influenţate de Securitate“) şi alţi colaboratori ai Observatorului cultural (9 mai) se desolidarizează de acuzatorii memoriei lui Adrian Marino: ei „vor scrie altfel“ despre el! Mai explicit decît alţi exegeţi, Marta Petreu (în revista Mozaicul, 3/2010) a avut ideea de a-l situa pe Adrian Marino în seria intelectualilor care au deschis drumurile culturii României spre Europa: un „model cultural“ ce începea cu paşoptiştii şi se continua cu „Drăghicescu, Maiorescu, Ibrăileanu, Zeletin pînă la Lovinescu“, adică „un ideolog al civilizării/occidentalizării treptate a României“ (Mozaicul, p. 3). Marino însuşi se considera „neopaşoptist“!

          Deosebit de importante pentru aspectele politice şi ale colaborării cu Securitatea – atît de clamoros vituperate de criticii acuzatori – au fost intervenţiile în discuţii ale lui Gabriel Andreescu (Cotidianul, 11 mai), cunoscutul disident anticomunist, şi, mai ales, ale lui Neculai Constantin Munteanu (Observator cultural, 20 mai). Primul considera „compromisurile“ lui Marino drept o „supravieţuire activă“ şi vorbea de „macularea grobiană a memoriei lui“. Cel de-al doilea, colaboratorul „Europei Libere“, nu o dată confruntat, la München, cu trimişii Securităţii, declara într-un interviu: Adrian Marino „nu corespundea“ portretului unui vulgar provocator trimis în misiune, nici „agentului de influenţă patriot“, avînd „o atitudine foarte critică asupra stărilor de lucruri din ţară“. Şi adăuga: „ni s-a părut că-şi foloseşte relaţiile din ţară, inclusiv cu Securitatea, pentru interese proprii, să călătorească, să frecventeze biblioteci, să-şi scrie cărţile şi, mai ales, să se facă cunoscut în lume…“

          Putem pune capăt aici, în claritatea unor astfel de declaraţii, îndoielilor noastre conjecturale, persiflărilor şi insultelor adresate memoriei lui Adrian Marino.

  

          3. Autorul Vieţii unui om singur a fost – a vrut să fie – într-adevăr un erudit, „mizantrop autentic“, un solitar. Însetat de a se afirma, pe măsura meritelor pe care şi le atribuia şi cunoştea, după ani şi ani – 14 ani – de izolare în închisori şi în deportare, neajutat de nimeni (aş adăuga: nici de o salvatoare speranţă în divinitate), a fost într-adevăr „un om singur“. Şi prin biografie, şi prin temperamentu-i egocentric, pecetluit în sine însuşi, şi prin acţiunile sale izbucnite din tăceri şi resentimente. Un intelectual remarcabil, care nu avea (nevoie de) colegi şi prieteni, de maeştri, de modele anterioare pe care le-ar fi putut continua (unica referinţă: „neopaşoptismul“!). Cît despre prezenţa sa printre tinerii literaţi grupaţi în jurul lui G. Călinescu, cunoaştem acum dificultăţile colaborării.

          În plus, Adrian Marino era şi un mare naiv, fără simţul biciuitor al realităţii vieţii sociale. Cobora dintr-o familie din Iaşi bine situată material, cu încrengături de rudenie protectoare, pe care nu o dată şi-o repudia în numele unor „idealuri fundamentale“, al unor „principii de bază“, în care tînărul vlăstar credea. „Stăpînit de eroarea de a crede în valori teoretice“, în umbra bibliotecilor, Marino se recunoaşte a avea „un idealism abstract radical“ (p. 15), într-un „amestec oscilant de stoicism şi criticism“. Adică, de fapt, „o psihologie egoistă şi individualistă profund antipatică“. La care adaugă „o anume blazare şi indiferenţă superioară“!

          Iată ceea ce nu au înţeles – sau nu au luat în seamă – recenzenţii memoriilor lui Marino. Autorul îşi dădea seama că era oarecum altfel decît confraţii săi, că, mai ales, după suferinţele din detenţie, „nu impunea nimănui“. Făcînd mereu o „impresie ştearsă, obscură, dezarmantă şi complexată“, care nu coincidea cu forţa intelectuală pe care şi-o cunoştea. La toate acestea se adăugau şi gravele discriminări „pe criterii politico-sociale“ (p. 195). (Un „frustrat“ cu „mania persecuţiei“, îl caracterizează unii recenzenţi!)

          În ceea ce mă priveşte, îmi iau permisiunea de a interveni – tardiv – în acest amalgam învrăjbit de opinii contradictorii dintr-un devoir de conscience.

  

          4. L-am întîlnit pe Adrian Marino în 1947, odată cu începutul studiilor mele  universitare. L-am privit întotdeauna din perspectiva unui fost student – deşi lui îi repugnau ierarhiile profesorale. Şi totuşi, odată cu trecerea lui G. Călinescu de la Iaşi la Universitatea din Bucureşti, el a fost „asistent universitar“ la Catedra de literatură română (prin anii 1946-1948). Şi cu aceeaşi identitate a fost arestat, la Iaşi, în 1948 (sau 1949). Dar printre colaboratorii Maestrului (Al. Piru, Valeriu Ciobanu, O. Papadima, Dinu Pillat), Marino făcea o figură aparte: mai destins, mai retras şi parcă iluminat de o solidă cultură.

          În acea vreme, Marino desfăşura şi o activitate publicistică. A început prin 1944-1945 să scrie în Jurnalul literar din Iaşi (revista lui G. Călinescu) şi a continuat cu seria universitară din Bucureşti, cu acelaşi titlu (1946-1947), în care apăreau şi cursurile ţinute de G. Călinescu. Dar mai importantă a fost contribuţia sa în pagina 2 literară (săptămînală) a ziarului Naţiunea (director: G. Călinescu) – despre care scrie: „am apărat cu fermitate criteriul estetic în publicistica literară românească“ (p. 51). Împreună cu Al. Piru şi G. Mărgărit, Marino participa la o adevărată „rezistenţă prin cultură“. Cunosc şi eu, personal, entuziasmul literar, independent de politică, al celor ce alcătuiau acea pagină: colaborasem, de la Craiova, tînăr aspirant spre idealuri literare, cu cîteva articole critice (prin 1947). Iată însă că, în 1948, odată cu trecerea tot mai supusă a lui G. Călinescu în tabăra procomunistă, cei doi redactori principali, Al. Piru şi Adrian Marino, sînt eliminaţi, G. Călinescu scrie chiar o „justificare“, pagina literară intră sub controlul comunist, iar ziarul Naţiunea, nu după mult timp, dispare şi el.

          Am trăit aceste triste evenimente. Pot depune mărturie. Atunci, împreună cu alţi tineri ca mine, „şezum şi plînsem“…

 

 

          5. De aici, în timp, mai departe, începe şi calvarul lui Adrian Marino. Odată cu concedierea de la ziar şi pierderea postului de „asistent universitar“, tînărul cărturar se întoarce la Iaşi şi se „refugiază“ printre cărţi, nutrind în sinea lui ura împotriva comunismului (prosovietic, în plus). „Cu capul în nori“ (cum scrie tardiv în memorii), dar cu elanul forţei tinereşti, Adrian Marino intră în contact cu secţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc (tunţ) a lui Maniu şi participă la „acţiuni directe“ împotriva comunismului instaurat de sovietici în România.

          Erau ani grei. Un timp în care unii intelectuali de marcă pactizau cu regimul comunist, în timp ce tinerii de valoare luau calea străinătăţii (începea exodul exilului), Adrian Marino, sprijinind lupta organizaţiei naţional-ţărăniste, răspîndea manifeste anticomuniste. Eroism juvenil, se poate spune, văzut prin prisma timpului de azi, dar un eroism care, atunci, se plătea cu viaţa. Adrian Marino a făcut – la 26-27 de ani – o rezistenţă anticomunistă combatantă. Cînd vorbim despre el, trebuie mai întîi să ţinem seama de aceste indelebile fapte! Oricît de „exaltate“ le consideră retrospectiv în volum autorul, ele fac parte din biografia sa: a pătimit şi „a plătit“ din greu – toată viaţa – pentru aceste acte de patriotism.

  

          6. A fost arestat, în aprilie 1948 (sau 1949, după cum afirmă Cicerone Ioniţoiu, arestat şi judecat în acelaşi „lot“ de acuzaţi). Marino, încă „asistent universitar“ virtual, avea 27-28 de ani. A fost supus umilinţelor şi torturii în timpul anchetelor Securităţii („Mişu Dulgheru“ îi era torţionarul-anchetator). Pînă la urmă, inapt pentru lupta politică şi obişnuit a se refugia în lumea cărţilor, nu să fie victimă a degradării poliţieneşti, Marino cedează (nu mai are „atitudine rigidă“, „nu poţi fi mereu erou“, p. 63); Cicerone Ioniţoiu, în memoriile sale, îi reproşează „lăudăroşenia“ şi „neseriozitatea“, dar nu ţinea seama de faptul că Marino, cu altă structură psihică, era pradă „unui grav dezechilibru interior“, „epuizat“ şi „derutat“ – într-o „situaţie greu de suportat“.

  

          7. A „cedat“, a divulgat secretele organizaţiei, a fost judecat şi condamnat (împreună cu Cicerone Ioniţoiu, Paul Lăzărescu şi alţi tineri) la opt ani de închisoare.

          De aici înainte, lectura atentă a volumului de memorii ne poate servi drept călăuză hermeneutică în drumul lung şi greu al Vieţii unui om singur.

  

          8. Adrian Marino a îndurat – cu stoicism – opt ani de detenţie şi, din 1957, alţi şase ani de deportare în Bărăgan. Capitolele Închisoarea şi Deportarea în Bărăgan (p. 64-98) reprezintă o istorie realistă a suferinţelor morale şi materiale ale autorului. Citească-le oricine, cu atenţie: ele sînt o descriere lucidă a unei galerii de oameni supuşi anihilării psihice şi fizice – făcută de unul dintre ei, ca ei, dar cu atenţia unui intelectual lucid, un analist politico-social. Paginile sînt demne de pana unui Balzac: într-atîta de exact relatează decăderea umană. Defilează în aceste capitole figuri ale personalităţilor culturale de primă însemnătate, strivite de închisoarea comunistă, tot astfel cum apar şi reflecţii (libere, în mediul carceral!) asupra politicii României. Alături de acestea, mărturisirea unor momente de tot mai mare singurătate şi de reculegere.

 

            9. Perioada de închisoare (pînă în 1951) a însemnat „o maturizare şi o trezire la realitate“ (p. 71). Dar şi o pierdere a insubordonării combative. Începea, treptat, a se supune – el, rebelul! – situaţiei lui, sub pumnul de fier al Securităţii.

Din închisoare, a fost trimis cu „domiciliu obligatoriu“ în Bărăgan (Lăţeşti). Dacă, în temniţă, era „deţinut“, în deportare devenise un „paria“. Fără niciun fel de perspective (p. 85).

          În Bărăgan era obligat să nu părăsească satul Lăţeşti fără aprobarea Miliţiei (sau a Securităţii). Cu toate acestea, Marino se simţea acolo oarecum mai „liber“ şi – după cum relatează chiar el – acolo primea „pachete de alimente şi haine“ cu „destulă re­gularitate“, iar familia Bote îi trimitea 500 de lei, lunar. Culmea „libertăţii“ sale: asculta, la un aparat de radio cu baterii, Radio Monte Carlo (p. 98). Suficiente elemente pentru a se simţi altfel decît era în realitate. „Este drept, la Lăţeşti am început să învăţ ce înseamnă izolarea şi singurătatea socială“ (ibid.). De aceea, „într-un moment de depresie“ („exasperare“, „descurajare“)… evadează din domiciliul obligatoriu! „Am fugit pur şi simplu“ (p. 93), pare-se, la Cluj, la familia Bote, ceea ce s-a soldat cu arestarea şi cu condamnare de „drept comun“. „Un gest inutil“ – la a cărui prezentare detaliată „a renunţat, fără ezitare“.

          Şi totuşi, unele date din dosarele informative cnsas cercetate de Simona-Maria Pop, autoarea monografiei Adrian Marino: Vîrstele devenirii (Dacia, 2010), o teză de doctorat la Universitatea din Alba Iulia, prezintă – cum vom vedea – o viziune uşor diferită.

  

          10. Acolo, în Bărăgan, s-a consolidat însă şi legătura afectivă cu viitoarea sa soţie. Călătoriile numeroase la Lăţeşti ale doamnei Lidia Bote, cadru universitar în Cluj, îi aduceau nu numai cărţi de studiu, dar şi ajutor material necesar. Intervenţia ei a fost benefică, ocrotitoare. O adevărată Dea ex machina! Adrian Marino, care ştia să-şi ascundă efuziuni sentimentale, lipsite de misticism patetic, scrie despre ea ca „o şansă nesperată şi neverosimilă“, lăudîndu-i „devotamentul, rezistenţa morală şi puterea de sacrificiu“ (p. 53). Numai atît? – ne-am putea întreba. Nu ar trebui adăugată şi iubirea ei profundă?

  

          11. Împreună cu Lidia Bote, Adrian Marino, „eliberat“ din domiciliu obligatoriu, a ajuns la Cluj, în 1963, şi s-a instalat în locuinţa ei. Bine primit, într-un adevărat „spirit creştin“, în familia soţiei sale, el, fostul deţinut politic, „cules de pe drumuri“, a fost „integrat“: „fără ajutorul L. şi al familiei sale aş fi fost un om pierdut“ (p. 101). Deşi el „nu avea nicio afinitate, dar absolut niciuna cu niciun fel de mentalitate religioasă“! În plus, „stabilirea“ la Cluj o considera „refugiul meu la Cluj“, care echivala cu… „un al doilea domiciliu obligatoriu“ (ibid.). Să nu adăugăm, printre miracole, şi probabilele strădanii ale doamnei Lidia Bote şi ale familiei sale de a-l „adapta“ pe acest „străin total, dificil şi ciufut“, venit „din altă provincie, cu altă mentalitate, limbaj şi scară de valori“, la „alt tip de societate, într-o altă Românie, cu alte valori“ decît cele ale Moldovei sale natale? Bănuiesc că nu le-a fost uşor a-l determina să se recunoască legitim şi motivat în locuinţa sa conjugală!

          În str. Er. Grigorescu, 72, unde, din primele momente ale sosirii acolo, îl aştepta „pe trotuarul din faţă“ o maşină a Securităţii! Atunci a înţeles Adrian Marino că nu mai era un om liber! Că libertatea – cîtă avea –, plecînd din deportare, era iluzorie. O urmărire permanentă avea să fie constanta vieţii sale de aici înainte, în Cluj sau oriunde se găsea.

  

          12. Dar… A mai înţeles ceva. Că, din 1948 pînă în 1963, cît timp a durat izolarea sa în detenţie, Securitatea devenise în România „o fatalitate inevitabilă“, „un fenomen natural“: „comunizarea ţării era un fapt de care trebuia să ţină, de acum înainte, seamă“ fostul combatant anticomunist trecut prin închisori şi tortură. După ani de revoltă şi de suferinţă, Marino a înţeles încă o dată că trebuia să se „resemneze“, cu acel sentiment de „blazare“ şi „indiferenţă“ pe care francezii îl exprimă în sintagma il faut composer avec. Cu o „cvasiindiferenţă“, trebuia să se supună realităţii româneşti din anii ’60!

  

          13. Dar pe Marino îl mai aştepta o deziluzie: indiferenţa românească faţă de comunismul distructiv şi, implicit, pentru sacrificiul celor care au luptat primejduindu-şi viaţa, libertatea, împotriva lui. indiferenţa! Iată-l în pag. 99-100, întrebîndu-se: „pentru ce am suferit, am fost umilit etc. etc.? Care este motivaţia şi justificarea «sacrificiului» meu. Niciuna dintre aspiraţiile mele profunde, esenţiale, de «structură» nu preocupa pe nimeni“. Şi mai departe: „nicio imaginaţie politică. Decepţie totală, pe toată linia“. Într-adevăr, „încă din închisoare“ constatase „marea realitate românească, a carierismului individual, a politicii de grup şi de relaţii personale“… Idealurile sale „iluminist-paşoptist-democratic-european“ (pe care „nu le puteam părăsi“) erau inexistente sau trădate. Atunci, vorba lui, „pentru ce şi pentru cine, mi-am părăsit studiile, lecturile, preocupările intelectuale?“ (p. 100) ca să intre în închisoare şi, ieşind din detenţie, „într-un nou context politic, intern şi extern, fără nici o perspectivă“.

          În aceste cuvinte şi întrebări-cheie constă explicaţia şi justificarea „relaţiilor cu regimul“, cu Securitatea, ale celui care, avînd „aspiraţii pentru puritatea morală“, se regăsea decepţionat şi „singur“, abandonat şi, mai ales, neînţeles şi neajutat („făcusem o mare eroare. Inevitabilă şi ireparabilă“ – o „căinţă“ tîrzie).

  

          14. Mai este însă o cauză a decepţiilor fostului deţinut politic: discriminarea la care îl supuneau cei cărora le solicita sprijin pentru a reintra în viaţa culturală a ţării, mai întîi, la Cluj. I. Pervain, Raluca Ripan şi chiar Iorgu Iordan (cu care avea „unele legături de familie“) îi refuzau solicitările, într-un fel sau altul (îi „stînjenea“, îi „irita“, îl „umileau“ – sau „îi reproşau“ faptele anterioare). „Am resimţit din plin astfel de umilinţe“ (p. 103). Ştefan Pascu îl interpela, cu ocazia unor cursuri de vară (1968-1969), cu „ce cauţi aici?“, iar I. Pervain o „apostrofa“ pe doamna Lidia Bote cu agresiva întrebare „cînd plecaţi la Bucureşti?“ (p. 104). Soţia lui Virgil Vătăşianu, atunci cînd lui Marino i se decernase Premiul Herder (1985), i-a telefonat „indignată, scandalizată“ ca să verifice „incredibila veste“ (p. 105). Tot astfel, Hadrian Daicoviciu, Adrian Papahagi şi alţii. Decepţii clujene!

          Şi totuşi! Prezenţa lui Marino în Cluj nu a trecut neobservată de unii scriitori clujeni de valoare. Adrian Popescu, în două numere consecutive din Steaua (3 şi 4-5 din anul 2010) dezvoltă, cu blîndă eleganţă, ceea ce relatează Marino despre faptul că, vineri seara, cîţiva scriitori clujeni se adunau la el acasă spre a asculta emisiunile literare ale „Europei Libere“ (în care vorbeau Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca). Participau la aceste reuniuni Virgil Ardeleanu, „impulsiv şi iritabil“, Adrian Popescu şi alţii („imediat începeau obiecţiile, nemulţumirile“, iar „obiecţiile se acumulau mereu“, p. 187), Aceşti oameni de cultură din Cluj îl preţuiau pe literatul „moldovean“ şi îl considerau nu „un corp străin“, cum credea el, ci un coleg din Uniunea Scriitorilor, ca şi ei. Dar, din păcate, ideile celor ce se adunau acolo nu coincideau – şi, nu o dată, ele erau prilej de dispute şi despărţiri. Nu s-ar putea spune că vinovaţi erau numai cei invitaţi, de vină era chiar… gazda! Cu tempe­ramentul său vulcanic, cu ideile sale liberale – vetuste –, Marino, format „în alt climat“ (la Iaşi), în tradiţia culturală antebelică, intra uşor în conflict cu cei mai tineri, care nu-l înţelegeau. Distanţa culturală dintre generaţii – şi nicidecum „refugiul la Cluj“ – îl despărţea, adeseori, pe Marino de confraţii săi transilvăneni.

          În asemenea circumstanţe, s-a îndreptat spre Bucureşti. Despre ceea ce s-a petrecut în „jungla“ vieţii literare bucureştene aflăm nu numai din paginile scrise de el (109-128), dar şi din aserţiunile Martei Petreu, citate chiar de autor, în care aceasta arăta „cît de nedrepţi, cît de veninoşi, cît de mojici pot fi ei, scriitorii. Cît de vanitoşi!“ (p. 109). Este vorba de ceea ce, mai tîrziu, în articolul din revista Mozaicul, scriitoarea clujeană denumea Literaturocraţie. Lista celor cu care Marino intra în relaţii conflictual depreciative este lungă, uneori printre aceştia aflîndu-se şi unii criticaţi pe nedrept (cazul Ileana Mălăncioiu). Dar, să nu uităm, distanţa dintre ei şi Adrian Marino era mare: formaţia sa culturală antebelică, în Universitatea din Iaşi de atunci, crea „inevitabile conflicte“, „grave antagonisme de generaţie“, care nu puteau să fie decît în defavoarea maturului om de cultură. „Colegialitatea, solidaritatea confraternă“ lipseau cu desăvîrşire, iar „inadaptarea“ la „moravurile vieţii literare“ din jurul său era întru totul normală. Da, între literaţii din anii 1960-1970, Adrian Marino era „un corp străin“! Pentru scrierile sale „nu exista nicio consideraţie reală“, pozitivă (uneori juca un rol negativ şi faptul că el era considerat „călinescian“, în contrarietate cu „lovinescianismul“ cerchiştilor din Sibiu). Inimiciţiile i se înmulţeau cu uşurinţă!

  

          15. Curînd însă, prin concursul unor universitari din Cluj cu funcţii decisive în cultură, activişti de partid, Adrian Marino a fost „reabilitat“ şi „repus în drepturile civile“. Revenea, treptat, la normalitate (deşi nu ieşea deloc din vizorul Securităţii, care l-a considerat mereu „periculos“!). Putea, acum, să călătorească (prin ont) în „ţările socialiste“ şi în Europa Centrală, dar el profita de astfel de călătorii pentru a-şi procura… cărţi franceze!

          Visul său rămînea însă Europa Occidentală, „care, atunci, reprezenta un adevărat mit“. Dar „paradisul“ occidental nu i se deschisese încă. „Pentru mine, plecarea în Europa, descoperirea şi cunoaşterea culturii apusene“ a fost, scrie el, „o experienţă capitală, unică“.

          Subliniază: „după închisoare şi deportare, «plecarea» în Occident a constituit al doilea eveniment capital, decisiv, al vieţii mele“ (p. 143). Pentru care – ştim acum – a trebuit să plătească un greu şi trist tribut.

  

          16. Adrian Marino a scris el însuşi, ŕ sa maničre, despre „relaţiile [sale] cu regimul“ (p. 227-255)., tot astfel cum a vorbit despre „exil şi emigraţie“ (p. 176-197), dezvoltîndu-şi părerile proprii.

           Desigur, a acceptat – obligat sau nu – să intre în contact cu Securitatea – mai întîi la Cluj, apoi cu „centrala“ die. El, care, ca fost deţinut politic anticomunist şi ca om de înaltă cultură, considera că „sistemul comunist în ansamblul său este cauza şi izvorul «răului» represiv, totalitar şi torţionar al conştiinţelor“ (p. 143). A renunţat – scrie – la radicalismul total“, la o „intransigenţă absolută“, pentru că, pentru el, ar fi însemnat „moartea culturală“. A încercat deci să obţină „rezultate pozitive“ prin unele „adaptări“ şi „concesii“. Marino „încerca soluţii“ pentru a salva „tot ce se mai putea salva“ din capacitatea sa intelectuală, din valorile sale din trecut, din puterea sa de a mai fi util în cultura românească.

          Dar de ce să ne mirăm? Şi unii dintre noi, cei vîrstnici, am acceptat constrîngerile politice ale regimului, în schimbul posibilităţii de a lucra, a publica, a merge în străinătate. Fără a avea trecutul combativ al lui Marino. Şi dacă mai-marii establishmentului politic-cultural al vremilor acelora, în acord cu Securitatea, îl respingeau, discriminatoriu, de ce nu ar fi fost justificată şi „relaţia“ lui Marino cu securiştii – atîta cîtă a fost – pentru a-şi putea realiza lucrările pe care se ştia capabil a le scrie?

          Neculai Constantin Munteanu, la München, l-a înţeles mai corect decît actualii săi recenzenţi: „Adrian Marino era un «domn». Misiunea lui, mărturisită, era să-şi scrie cărţile, spre asta îşi canaliza timpul, banii şi eforturile“ (Observator cultural, nr. 267, p. 5). Şi, mai departe: „ni s-a părut că-şi foloseşte relaţiile din ţară, inclusiv cu Securitatea, pentru interese proprii“. Adrian Marino – scrie N. C. Munteanu – era „propriul său agent de influenţă“. El lupta de unul singur, împins de indiferenţa „confraţilor“ din jur către o solitudine nemeritată. A fost respins, refuzat, discriminat: de ce nu ar fi putut să „cedeze“ în faţa unor propuneri ale Securităţii de a-l „ajuta“ să plece în Occident, în repetate rînduri, fie şi „contrar propriilor convingeri“ (cum bine subliniază)?

  

          17. Contactele cu Securitatea au fost promovate şi de campania dusă, în ţară, pentru a-l invita pe Mircea Eliade să vină în vizită în România (în ciuda opoziţiei unor vechi comunişti şi a unor foste personalităţi de stînga). În 1980, Adrian Marino a publicat Hermeneutica lui Mircea Eliade (Cluj: Ed. Dacia), care mai întîi a fost… interzisă, dar, mai tîrziu, la cererea Securităţii, aprobată şi pusă în circulaţie. „Intrasem în vizorul Securităţii din «cauza» lui Mircea Eliade“ (p. 242), specifică autorul, pentru că Securitatea era interesată de relaţiile personale ale lui Marino cu celebrul istoric al religiilor. El putea fi folosit în acest scop. (Eliade ar fi trebuit să fie util în scopuri politice.)

          Apariţia la Paris a traducerii volumului în limba franceză, la Editura Gallimard (1981), şi faptul că Mircea Eliade i-a pus la dispoziţie locuinţa sa proprie au incitat şi mai mult Securitatea (prin rezidentul „Tudor“) să se folosească de Adrian Marino. Lansarea versiunii franceze a Hermeneuticii şi, în anul următor, apariţia volumului Etiemble ou le comparatisme militant (Gallimard, 1982) corespundeau întru totul intenţiilor Securităţii (die). Marino devenea un „agent de influenţă“ ideal, care se lăsa instrumentalizat de „rezidenţii“ ei.

          Cît se înşela! Marino se străduia însă a-şi păstra libertatea de spirit, de mişcări şi de acţiune (p. 143), voind să rămînă „el însuşi“! Chiar dacă nu reuşea întotdeauna să se abstragă cerinţelor ei, relaţia lui Marino cu Securitatea este o reciprocă înşelăciune, un marché des dupes, cum spun francezii (= tîrg între şmecheri). Pe de o parte, cel vizat făcea caz de „cinism, ambiguitate, disimulare prudentă“ şi obţinea aprobări pentru călătorii în Occident („evadări în lumea liberă“!) şi chiar sprijin în obţinerea „oficială“ a unor vize prelungite pentru a rămîne în Franţa, în Elveţia sau în Germania, iar, pe de altă parte, Securitatea îl folosea pentru a căpăta informaţii despre personalităţi literare din exil. Şi el… le dădea! Informaţii „anodine, banale“, tocmai bune pentru a fi „îndosariate, bovin, sîrguincios şi inutil“ (N. C. Munteanu).

  

          18. Cu toate acestea, călătoriile frecvente în Franţa (şi, în general, în Occident) nu puteau rămîne fără consecinţe (moral-politice) pentru românii din exil. La Paris, locuind în apartamentul lui Mircea Eliade, oricît de „normal“ s-ar fi comportat, trezea bănuieli: era privit ca un trimis al Securităţii. Îi vizitase, în capitala Franţei, pe D. Ţepeneag, pe Virgil Tănase, pe Edgar Reichmann, pe Sanda Stolojan, evita pe alţii sau nu era acceptat (Cicerone Ioniţoiu), participase la cenaclul lui Leonid Mămăligă – dar peste tot purta cu sine povara suspiciunii de a fi un „agent“ în legătură cu Securitatea.

  

          19. Un loc aparte ocupă relaţiile lui cu Mircea Eliade. Îi consacrase o importantă lucrare şi, cum specificam, datorită lui intrase în atenţia Securităţii (ceea ce, probabil, intuia şi Eliade). Aflăm acum că discuţiile cu celebrul scriitor erau de-a dreptul decepţionante. Ele nu priveau cîtuşi de puţin „întoarcerea“, în vizită, a lui Eliade în ţara noastră, ci, la sugestia lui Marino, incitau la o serioasă discuţie despre „drama culturii româneşti“ sub comunism. „România nu mă interesează decît dacă sînt publicat“ – relatează autorul, citînd spusele lui Eliade. Adaugă Marino: „dar problemele noastre reale sînt mult mai grave, teroarea totalitară, cenzura etc.“ (p. 175). Lui Eliade „puţin îi păsa de soarta culturii noastre“ (p. 176). Altădată, referindu-se la un articol din revista Limite a lui Virgil Ierunca, observă că Mircea Eliade era interesat numai de „propria sa vocaţie“, de „realizarea proprie“, şi nicidecum de „cultura română“ sub Ceauşescu (p. 178). Contradicţiile dintre Marino şi Mircea Eliade apar la tot pasul. O dată îl considera pe Marino, reprobativ, elev al lui G. Călinescu, altă dată îi reproşa, ironic, că în volumele despre călătoriile sale în Occident „a lăsat mult de o parte“. Hotărît lucru, Adrian Marino nu s-a bucurat (o ştia şi el!) de încrederea lui Mircea Eliade.

          Cu Emil Cioran relaţiile erau mai reci, mai distante, dar mai veridice şi mai calme. Caracterizarea pe care i-o face este deosebit de semnificativă pentru Marino: „Mă despărţeau orientări de esenţă. E. Cioran a scris toată viaţa o singură carte, în mai multe variante: disperare, neant, cafard, negativism absolut. El este cel mai rafinat exponent al negativismului specific românesc“ (p. 194). „O astfel de orientare ideologică, antioccidentală, profund antidemocratică“ o socoteşte „nocivă“. Şi conchide: „O voi combate toată viaţa“. În numele convingerilor sale liberale.

 

            20. Mult mai complicate sînt relaţiile cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Faţă de ei Marino avea „o adeziune ideologică totală“ (p. 187), dar şi motive de „nemulţumire“. Iată ce crede N. C. Munteanu: „Adrian Marino figura (în documentele Securităţii din 1981) printre intelectualii agreaţi şi elogiaţi de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca“. Relaţiile par a se fi deteriorat atunci cînd cei doi „au ajuns la concluzia“ că Marino „făcea eforturi speciale“ pentru aducerea lui Mircea Eliade la Bucureşti (Observator cultural, cit.). Ceea ce era profund neadevărat, dacă dăm crezare memoriilor lui Marino, care arată (cum am văzut mai sus) că nu au vorbit niciodată despre această problemă ce interesa Securitatea.

          Monica Lovinescu, mai ales, pare a fi fost „acuzatoarea“ principală a lui Marino. O cunoştea din România, din seminarul lui Bazil Munteanu, unde ea afişa o „cu totul disproporţionată autoritate“. Făcuse chiar o vizită „protocolară“ în casa din 8, rue Fran­çois Pinton (acolo admirase colecţia impresionantă de discuri a lui Virgil Ierunca), dar… pînă la urmă, îi evita. De ce? Răspunsul este semnificativ: „dintr-un motiv esenţial, foarte simplu. Ca la întoarcere, dacă aş fi fost strîns cu uşa, să nu am de dat, eventual, nicio informaţie“ (p. 188). „Strîns cu uşa“? Asemenea cuvinte le-ar fi scris un „superspion“, un agent al Securităţii?

          Este adevărat, Monica Lovinescu şi, uneori, şi Virgil Ierunca îl „boicotau“ pe criticul român, prea „plimbăreţ“ prin „lumea liberă“ pentru a nu fi fost în legătură cu Securitatea. Mai întîi, la emisiunile „Europei Libere“, unde despre cărţile lui Marino apărute la Paris se vorbea foarte reticent sau deloc. Iar atunci cînd în Le Monde, sub semnătura lui Etiemble, se lăudau Cahiers d’études littéraires (sub direcţia lui Adrian Marino) sau cînd apăruse Hermeneutica lui Mircea Eliade în traducere franceză, Monica Lovinescu nu le semnalase în cadrul rubricii sale Teze şi antiteze la Paris (se remarcă însă la „Europa Liberă“ gestul solidar al lui Gelu Ionescu în favoarea lui Marino). S-ar mai adăuga, poate, şi unele denigrări transmise lui Etiemble, care şi-a schimbat brusc atitudinea faţă de autorul care îi consacrase o carte. Cît despre Mircea Eliade, ce altă dovadă mai bună poate fi decît că Virgil Ierunca spunea tuturor că acesta îl „dăduse afară“ din locuinţa ce i-o oferise pentru că… Marino s-ar fi comportat indiscret, „scotocind prin sertare“ (mie însumi mi-a vorbit în aceşti termeni).

          „Aversiunea“ faţă de „Monici“ era cunoscută şi de securişti. Aceştia ar fi vrut, prosteşte, să-l folosească, prin 1981, „în direcţia izolării Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Paul Goma, faţă de intelectualii din emigraţie“ – după cum relatează o „notă de analiză“ publicată de ziarul Evenimentul zilei din 3 iunie a.c.. Peine perdue!, vorba francezilor. Relaţiile lui Marino cu ei erau „ireconciliabil“ rupte. Pare-se că un articol al Monicăi Lovinescu din revista – samizdat, clandestină – Contrapunct (Ellenpontok) a disidenţei maghiare din Transilvania le-a pus definitiv capăt („Marino nu uita afronturile“, scrie şi N. C. Munteanu).

          În orice caz, memoriile sale redau şi alte aspecte ale resentimentelor pe care le nutrea autorul faţă de cei doi celebri intelectuali anticomunişti („viscerali“, ţinea să specifice Ierunca). Le contesta „pretenţia“ de „a face ordine“, prin emisiunile lor de la „Europa Liberă“, în literatura română. Nu uita să menţioneze că Unde scurte (de fapt, Pe unde scurte) nu s-a bucurat de succes, pentru că autoarea „nu dovedeşte o mare vocaţie critică“, iar Virgil Ierunca era departe de a fi „critic literar“ („cît priveşte aerele de mare «Papă» sau de «Patriarh» al exilului, ele nu treceau, pentru mine, de limitele folclorului amuzant al emigraţiei“, p. 189). „În ce calitate“ îi judecau ei pe scriitorii din România?

          Trebuie să recunoaştem, este prima contestare a valorilor critice promovate, în exil, de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. O critică gravă – din păcate, competentă – a acţiunii lor radiofonice (nu luăm în seamă criticile din Săptămîna etc. ale Securităţii). Dar Marino dădea vina şi pe cei din presa literară românească (de după 1989), cărora le reproşa „admiraţia necondiţionată“.

          „Boicotul sistematic“ al „Europei Libere“ şi „antipatia Monicăi Lovinescu“ i-au făcut – scrie el – „un serviciu inestimabil“: „dovadă irefutabilă pentru Securitate că nu dădeam «informaţii», că nu frecventam secţia românească a Europei Libere (ceea ce nu era adevărat). Nu figuram pe lista scriitorilor români elogiaţi“ (p. 245). Adrian Marino se temea deci de reacţiile Securităţii! Aş cita aici ceea ce urmează: „Securitatea îmi «dădea drumul» ca să mă urmărească pas cu pas, să-mi surprindă legăturile «secrete»… Filajul n-a dat niciun rezultat. Decepţie, mare decepţie totuşi!“ Sînt oare aceste afirmaţii clare vorbe ale unui agent al Securităţii? Vorba lui, „mecanismul die funcţiona de fapt în gol“.

  

          21. Decepţii şi mai dezarmante îl aşteptau pe criticul român de la confraţii lui din străinătate. De bună seamă, Marino era un intelectual vanitos, cu un „ego supradilatat“ (N.C. Munteanu), care de la înălţimea culturii sale şi a suferinţelor detenţiei prin care trecuse, se dovedea foarte sensibil în relaţiile personale. De aceea, părerile sale despre „o oarecare Dr. Rita Schober“, din Germania de Est sau despre Roland Barthes, celebrul critic literar structuralist-formalist („plat formalist“) (p. 159-160) oferă imaginea unui literat din România, depăşit de evoluţiile criticii occidentale. Marino căuta „o istorie a ideilor literare“ în epoca structuralismului exclusiv, iar Barthes era „emblema frivolităţii critice“!

          Dar dezamăgirile nu veneau numai din motive metodologice. Jean Starobinski îşi schimbă atitudinea-i „binevoitoare şi ospitalieră“ atunci cînd, probabil, „a fost pus în gardă“ (de un diplomat elveţian) că Adrian Marino ar fi „spion“, „agent“ şi, adaugă, „alte asemenea aberaţii“ (dar, ulterior, în 1995, îl vizitează, acasă, la Cluj, comme si de rien n’était!). Mai gravă este comportarea lui Etiemble, căruia îi consacrase, cum am văzut, truda monografiei Etiemble ou le comparatisme militant, apărută în Franţa (boicotată, susţine autorul, de comparatiştii francezi). După apariţia cărţii, legăturile cu Etiemble s-au deteriorat, pînă la întreruperea totală: „eşec total şi ratarea cea mai spectaculoasă a relaţiilor mele «externe»“ (p. 164). Tot astfel, cu Jean Rousset, un profesor elveţian. După ce avusese cu el relaţii la Geneva, reîntîlnindu-l, la Paris, la Biblioteca Naţională, s-a arătat „rezervat şi îndepărtat“. Lista negativă continuă cu R. Escarpit, Jean d’Ormesson, René Pomeau, Tzvetan Todorov („o evidentă aroganţă şi suficienţă“), alături de „mici profesori“ specialişti pe „mici probleme“, precum P. Brunel, I. Chevrel, D.-H. Pageaux şi alţii. Iată aici câteva reflecţii ale acestui intelectual român, admirator, prin cultură şi tradiţie, al Franţei: „am suferit eşecuri umilitoare“, „am învăţat tot ce înseamnă succesul literar şi valoarea sa, mai ales pentru un necunoscut critic din Est“ (p. 171). Constatări la care, de bună seamă, cred, ar subscrie şi alţi literaţi români în condiţii similare…

  

         

Alexandru Niculescu

Viaţa unui om neliber

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)