Poeme de Adrian Alui Gheorghe

 

   

Un arţar învaţă filosofie

 

  

Despre poziţia orizontului: e limpede,

el se deşiră din carne

trece prin ochi,

urmează linia melodică improvizată de o pasăre

care e jumătate cîntec, jumătate hrană pentru pisici

  

                                                     – ai, pisicile coboară din cer, ca soarta,

                                                     pe frînghii de mireasmă,

                                                     îşi ascut ghearele de pînza de păianjen întinsă între

                                                     două petale de stea gata să se desfolieze,

                                                     au boturile albastre, pătate de la ronţăitul aripilor

                                                     de îngeri

  

În ceea ce priveşte poziţia pămîntului, aici intervine

fenomenul de frecare al fiecărei vieţi de ceea ce se cheamă

îndeobşte moarte, care e un fel de eternitate

care se distribuie exact fiecărui muritor,

fără părtinire,

fără rest,

fără întoarcere,

micile evadări – rare de tot – sînt consemnate la fapt divers

şi aruncate haosului care e de fapt memoria:

o tumoare care atîrnă hidos pe trupul universului…!

 

  

De asta, în dimineaţa în care un mugure, atît, un mugure

a explodat pe un ram de arţar,

am ştiut că în lume nimic nu mai poate fi ca înainte.

 

 

Mai ales că din guşa păsării

care presăra cîntec peste flori şi peste iarbă

la un moment dat a început să curgă

nisip.

 

  

Iar o mierlă, care lucra la un orizont paralel,

spuse cu toată convingerea

făcînd să încremenească orice răsuflare caldă:

 

  

priiit – liu – iu – con – fiii – soun – pa

viiift – riu – riu – cuvist – foorl – coun – da

____________________________________________ 

 

p.s. A fost îndeajuns pentru un filosof heracleitic

                    să înceapă traducerea aerului impregnat de fraza muzicală

                    construindu-şi temeinic sistemul său filosofic.

                    Astfel: priiit ar însemna, în traducere lejeră,

                    că nu există între cer şi pămînt decît un singur punct

                    de contact care e cîntecul din guşa mierlei;

                    apoi liu semnifică distanţa dintre trup şi suflet

                    din interiorul fiecărei fiinţe din univers;

                    iu e o monadă, iar con e disperarea fiinţei care

                    nu ştie cît de groase sînt zidurile care o ţin captivă

                    în finitudinea cosmică;

                    fiii ar semnifica întoarcerea pe un pămînt care nu a fost

                    atins de respiraţia pămînteană, care a rămas agăţat în

                    vis de la facerea materiei calde;

                    soun e un imn pentru apă;

                    pa e gustul teribil al aerului care îi respiră pe inimaginabilii

                    locuitori ai universului interior;

                    viiift, şi nu viifft, cum se poate înţelege uneori, înseamnă că

                    soarta e limba care vînează melcii de pe frunzele de podbal

                    dimineaţa, pe o fîneaţă dintr-o livadă care stă să se prăvale

                    peste sistemul solar;

                    riu e şopotul sîngelui care cară universul în interiorul fiinţei;

                    riu, cu accentul pe i, de astă dată, e renunţarea la a doua viaţă

                    pentru cei împliniţi prin moarte;

                    cuvist e drumul care se naşte pe sine însuşi şi e

                    fără întoarcere;

                    foorl e dorul de punctul înşurubat cîndva cu degetul

                    pe aer şi care arată direcţia spre Dumnezeu; nimeni nu

                    mai ştie cum a fost, însă toată lumea încearcă,

                    măreţia fiecăruia stă în ratarea vieţii;

                    coun e singurătatea cuvîntului desprins de materie;

                    da e nu; poate că e singura certitudine…!

 

 

   

Ponticele şi Tristele, laolaltă

  

Lui Cristian Apostol

şi poeţilor din generaţia „sfîrşitul literaturii“

   

(....), aş fi vrut să-ţi scriu o scrisoare din insula Harbour

şi să-ţi mărturisesc de acolo,

învelit în nisipul roz pînă la bărbie,

                   cît de dor îmi este de patrie;

 

  

Dar nu pot decît să-ţi scriu o scrisoare din patria hărăzită,

captiv în pumnul de piatră al munţilor Carpaţi 

şi să-ţi spun cît de departe sînt de insula Harbour.

 

  

Poate că în felul acesta, visînd, uzurp

la patria unui om care trăieşte în Bahamas

şi care îşi simte patria ameninţată

din cauza celor care o devorează cu gîndul;

 

  

Şi îmi imaginez prosteşte că şi omul

din insula Harbour,

în vreo seară,

în timp ce peştişorul de aur îi papă din palmă

ouă de broască-ţestoasă

ca să-i îndeplinească o mie şi una de dorinţi,

se uită în zare şi îşi doreşte

să se fi născut,

în vreuna dintre vieţi,

în ţara dintre Carpaţi şi Marea Neagră,

acolo unde Dracula

acolo unde Mioriţa

acolo unde...

acolo unde...  

Şi dacă ar veni aici, adus de dorinţa îndeplinită

a peştişorului de aur,

cine ar fi sălbaticul, e

sau el?

Cum am împărţi pîinea şi sarea?

  

De asta, nu uita:

Patria e numai una, noi sîntem frunză şi iarbă.

Cei care visează sînt inamicii patriilor din univers.

Nu sări peste propria umbră, tulburi patria altora.

Oamenii fără patrie au ceva misterios.            

Fiecare om are o patrie care l-a trădat.

Fiecare om a trădat o patrie.

  

Adrian Alui Gheorghe

Un arţar învaţă filosofie

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)