Vibratorul lui Muşina sau De ce vine tristeţea

 

Irina Petraş  

          Ştiu ce e acela un vibrator. Aici mă refer însă la o frază dintr-un interviu al lui Muşina: „marea poezie înseamnă un soi de intrare în vibraţie cu «lucrurile» exterioare şi interioare şi transmiterea acestei vibraţii“, şi la sensul de auto-inducere a unei stări pe care îl conţine. Chiar dacă ciclul După dragoste din Regele dimineţii (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2009, 72 de pagini) ar putea legitima şi alte sensuri, mai lubrice, iar desenele lui Tudor Jebeleanu aleg să îngâne, ezitant, mai ales tema erotică a volumului, „regele mic al dimineţii“ a pierdut instrucţiunile de folosire şi-şi lansează înfiorările haotic, cutremurat de cea mai tare dintre ştiri: „lacrima sângelui din inima mea / […] tocmai a aflat că sunt muritor“. De altminteri, volumul întreg este unul al ruminării pe diverse tonuri a acestei vechi descoperiri. Nu boala şi bătrâneţea, nu concreteţea aspră şi mizeră a detaliilor decrepite, deşi şi ele prezente, dau fiori reci asigurând caratele poemelor, ci muritudinea, ca trăsătură destinală asumată cu o perplexă seninătate. Iată O ceaţă luminoasă

  

Când mă voi întoarce acolo, ce am să spun? / N-am înţeles nimic. Dar a fost bine. / Am uitat ce-a fost rău. O ceaţă luminoasă / E ce-am iubit. sunt multe lucruri / Ce te rănesc. Puţine mângâie. Şi mai puţine / Intră în carne şi îşi fac cuibul acolo. / Carnea: lunecoasă materie. Nu rămâi / Decât c-un anume fior, cu muzica limfei / Într-o dimineaţă de vară: / O ceaţă luminoasă.

  

Vibraţia vine cumva din afară, chiar dacă semnalele se iscă din cel mai adânc interior; viaţa, boala, moartea nu mai sunt conţinute, poemul le descrie cu un soi de participare intermediată, artificială şi obligat ascetică. Viaţa, primăvara, dragostea sunt departe/îndepărtate, aici şi acolo nu mai e nimic şi nimeni, golul se întinde şi „tare-i târziu“, ca-n poemele sacadate ale lui Bacovia.

          Cum spuneam deunăzi, bucurându-mă de întâlnirile cu Alexandru Muşina şi cu scrisorile lui neliniştite, neruşinate şi fără tihnă, pline de miez, de haz, de fiere îndulcită, de fiţe şi incuri, Alexandru Muşina ştie câte ceva despre Supravieţuirea prin ficţiune şi vecinătatea construită cu migală. Fraternitatea la care invită e una a jupuirii şi a dez-pieliţării, nu cu orice preţ, ci cu preţul ieşirii din complicitatea joasă. „Îngheţul“ din Fiul iernii e alt nume pentru cea mai stranie dintre calităţile fiinţei muritoare: aceea că „uită“ sistematic că e muritoare. Luciditatea, trezirea din amăgirea vieţii-fără-de-moarte a „primăverii“ e totuna cu moartea, o moarte prelungă, aş zice, inventariată aproape cinic, dar cu un cinism melodic şi fratern. Iată viaţa ca adăpostire precară:

  

Case ale ploii, case ale zăpezii, / Case ale după-amiezelor însorite, / În care te-ai oprit să-ţi tragi sufletul, / Să te dezmeticeşti. / Case ale trecutului. Tapetate / Cu celulele tale. Moarte de mult. / În care nu te poţi întoarce niciodată. / Fiindcă nu mai există. Fiindcă acoperişul lor roşu, / Din milioane de hematii, s-a scurs în pământ, / Fiindcă zidurile lor, din carne şi oase, / Le-a sorbit aerul, ca un burete, / S-au destrămat în lumină. / Lumina din creier. Amintirea / Caselor ploii, zăpezii, după-amiezelor liniştite.

  

Muşina nu neapărat autoritatea enunţurilor poetice şi-o vrea recunoscută, cât sinceritatea nuanţată, reflexivitatea, vibraţia. Poemele sale ascultă, şi ele, de reguli reticent-didactice. Învăţătura asumă sec micşorarea omului şi caută puncte de sprijin în inventare accesibile:

  

Hârtia e albă. Să trecem pe ea: / Sânge şi carne şi muci şi ofrande de aur, / Salpetru şi chihlimbar, zmeură şi ciuperci, / Să trecem pe ea gâfâitul / Şi ochii holbaţi ai bărbatului în femeie, / Case şi câmpuri cu flori, aroma de dimineaţă / A ceştii cu lapte şi cu cafea, transpiraţia pruncului şi ciotul soldatului / cerşind în faţa gării, în zăpadă,

  

sau în micile daruri:

  

Daruri ale aerului, ale luminii obosite, / Ale unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne vagi / Pe spatele Diagramelor lui. // Când tot ce ai iubit se scufundă încet, / În aer, în lumină, în mâzga din creier.../ Şi rămân... Ce rămân? Mici reflexe în aer, / Cicatrici, o muzică ce dilată / Imperceptibil celulele. // Până adormi. Sau te trezeşti? Până recazi / În zgomot, în chingile poftei, ale viselor, / Tot mai cleioase, tot mai speriate./ Ca şi trupul. Tot mai înspăimântat: / De lucruri, de cuvinte. [...] Tu, strânge din dinţi, ţine ochii deschişi, / Ţine aproape! De lucruri, de cuvinte. // Doar acolo, acolo mai ies la suprafaţă/ Reflexele, vocile, micile daruri....

  

Poemele înregistrează cu privirea aţintită hipnotic tot ce mai este, dar nu va mai fi. Delirurile induse de boală, de „transpiraţia fricii“ („Caloriferul / va rânji la mine, televizorul va clipi din ochi. // Nicio problemă. Sunt obişnuit“) sau de reminiscenţe livreşti (în Nimic ruşinos, de pildă, se experimentează salvări pe dos ca a lui Gregor Samsa, refugii în alt regn: „să te întinzi pe mochetă […] să te întorci pe spate / şi să dai din mâini şi picioare“) proliferează până la imagini violente ale descompunerii: „Zeama puhavă a trupului meu evaporându-se / Sub soarele nemilos al amiezii“. Re-căderea („cad, recad“-ul bacovian) a cărnii trecătoare (animalul uriaş şi străin, trupul fiziologic) e abia deghizată de jocurile minţii: „Toţi, toţi aveţi dreptate: când vorbesc par de platină, de silicon / Par de poliester, de email. Când tac par de piatră / Doar când trăiesc Sunt zgârciuri şi gelatină/ / Sunt mucilagiu uscându-se încet pe covor“. Cum spuneam altădată despre Bacovia, fără a mai fi contemplarea unui conţinut sufletesc real, Poezia se naşte din îngânarea unui tipar psihic monoton, în care vocea poetică se insinuează, convinge, cucereşte prin efortul permanent de a fi respingătoare. Dar şi aici e de remarcat o îmblânzire ironică, de marcă optzecistă. Sub potopul de mâluri, mucilagii, putregaiuri şi mâzgă, se strecoară ca un refren şi ca o speranţă curăţenia pe care, prin chiar concursul ţărânei la pândă, moartea o promite:

  

Ca un craniu într-o vitrină. Ca faianţa / De pe care am şters sângele, voma, urme de creier [...] Deschizi ochii: pământ. Deschizi gura: pământ / Jur împrejur: pământ transparent / Care-ţi intră-n orbite, în plămâni, în creier / Care te-nghite cu totul // Prea multă carne, prea multă piele, furnici, şobolani / Prea multe cuvinte şi creier şi sânge… Cândva / Doar oasele craniului vor fi dezgropate, albe, curate/ Vor fi puse-n muzeu// Faianţă străvezie. Luminând stins. Nepreţuită (Faianţă).

  

„Viaţa se duce în şir de cuvinte“, iarăşi bacovian, însă cu o crispare vătuită cumva, căci poemul lui Muşina are un picior captiv în mâzga descompunerii, dar celălalt nu încetează să (se) joace, să ironizeze, să râdă, fie şi galben: „Dar cuvintele? Muşte, ţânţari:/ Picioare fierbinţi, buze umede, masca putredă/ A fostului prieten, masca de gips a celor dragi,/ Atâtea lucruri care au intrat / în circuitul naturii“. Procedeul e identificabil de la un poem la celălalt, dar şi în limitele unui vers, o sugestie de viu, de chef stăruind în fundal: „Piciorul afundându-se în pământul / Galben-verzui, maroniu, mustos“.

          Poemele erotice, oarecum şocante, căci revărsându-se din schema optzecistă, nu sunt decât alte piese la dosarul singurătăţii, al fără-speranţei, al cenuşiului, probe ale „încrucişărilor nedemne ale materiei“. Totuşi, deşi „viaţa e plină de labe triste“, iar singurătatea incurabilă, căci „mai fiecare are o budă a sa, curată [s.m.], în care să viseze“, aceste poeme conservă o aproape romantică tânjire după inaccesibila stea, o lingoare care le salvează:

  

am să mă topesc încetul cu-ncetul / Privindu-ţi spatele gol, arcuit, puful auriu de pe ceafă, / În care-am să mă descompun fără speranţă / Visând la perii cârlionţaţi ai sexului tău. / În care sexul meu nu va intra niciodată // […] Mai departe eşti decât aerul ce mă înconjoară, decât sângele care-mi bate în tâmple.

  

Oarecum inegal şi oscilând între mai multe registre, Regele dimineţii transmite, indiscutabil, vibraţia muşiniană.

  

Irina Petraş

Vibratorul lui Muşina sau De ce vine tristeţea

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)