O reflecţie 

Magda Grigore  

          Colocviul a însemnat o pledoarie pentru coerenţa unei generaţii, o generaţie care, pe drept s-a spus, a avut de păstrat şi de (re)făcut procesul de normalizare a vieţii literare româneşti şi a adus un plus de armonie estetică şi etică în cultura noastră. Admirabil şi meritoriu faptul că generaţia ’80 nu şi-a pierdut şansa.

          Dar timpul se schimbă, se roteşte, are mii de feţe şi perversitatea de a te pune mereu la încercare. Oamenii se schimbă şi ei, unii în bine, alţii în rău, dar şi mai rău este că unii nu se schimbă deloc. Generaţia ’80, liberă, inspirată şi generoasă în scris, a devenit distantă, egoistă şi narcisistă în funcţie. Unii, desigur, au deversat peste puterile lor, peste propria axiologie, mulţi folosesc şi-şi atribuie la schimb referinţe supraadjectivate, exacerbate, foarte mulţi livrează nestingheriţi o literatură glazurată doar în orgoliu (al generaţiei, bineînţeles). De aceea, Călin Vlasie a avut dreptate când a afirmat că pe undeva comunicarea s-a rupt, generaţiile ’, 2000 au simţit răceala, nu afecţiunea necesară, de unde şi nevoia de frondă şi refuzul recunoaşterii influenţelor paradigmatice în scriitură. Generaţia ’80 e astăzi statutară, nu şi-a pierdut şansa, spuneam, dar ar fi păcat să-şi piardă discipolii scriiturii. Dimpotrivă, generaţia ’80 trebuie să găsească împăcarea şi drumul spre încă o normalitate. Ea a fost (graţie zarurilor istoriei) sprijinită de cititorul existent, 90-iştii şi douămiiştii se lovesc de opacitatea (ne)şansei prin cititorul inexistent, de aceea par preocupaţi numai de viitor, dispuşi să ignore trecutul generaţional, mai ales când şi dinspre acesta bate vântul aspru al indiferenţei. Oricum, ar mai fi timp pentru toate, cum spunea meditativ Octavian Paler, dacă nu-l pierdem...

           Aşa se vede de undeva de la marginea generaţiei ’80, făcând un pas înapoi, în afara cercului şi încercând să-i dai privirii limpezimile binefăcătoare.

Magda Grigore

O reflecţie

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)