Conversaţii cu Ion Vianu

  

          Scriitorul şi psihiatrul Ion Vianu s-a născut la Bucureşti şi, din motive politice, emigrează în Elveţia, unde va lucra în calitate de medic. După Revoluţia din 1989 se afirmă în presa scrisă din România. Ca eseist, publică Blestem şi Binecuvântare, dar şi o cercetare asupra vieţii lui Mateiu I. Caragiale. Este autorul mai multor volume de memorii: Amintiri în dialog, Exerciţiu de sinceritate şi al unui roman autobiografic (recent apărut), Amor Intellectualis. Ca romancier, se face cunoscut prin Paramnezii, Necredinciosul, Caietele lui Ozias – povestea unui tip original care a atins suta de ani la finele secolului trecut – şi Vasiliu, foi volante, o ficţiune despre lumea din azilurile de nebuni, care îi aduce în scenă pe psihiatrul comunist Vasiliu şi pe „al său“ bolnav, Laban. Ultimul roman a fost recent tradus şi în spaniolă, de Ioana Zlotescu sub titlul Vasiliu, hojas sueltas (Ed. Aletheia, 2010).

  

Gustavo Dessal: Cum s-a produs întîlnirea dvs. cu psihanaliza? Care era situaţia psihanalizei în România comunistă? L-aţi citit pe Freud pe ascuns?

 

Ion Vianu: Trebuie să fi avut vreo doisprezece ani cînd, într-una din zile, mama mi-a spus: „Hai să facem un exerciţiu: încearcă să înţelegi de ce eşti nefericit. Vei vedea că, dintr-odată, tristeţea va dispărea“. Manevra a reuşit, iar mama a exclamat: „Iată în ce constă psihanaliza!“ Mai tîrziu, eram deja adolescent, am vrut să o vindec eu pe mama de nevroză, şi aşa a apărut dorinţa de a deveni un „medic de suflete“. Psihanaliza nu a fost pentru mine numai o experienţă culturală, ci şi efectul unei relaţii vii, o recompensă nesfîrşită. De aceea, întrebarea mea, atunci cînd am păşit pentru prima oară într-o bibliotecă publică – aveam în jur de cincisprezece ani – a fost: „Aveţi ceva de Freud?“ Aveau, evident, o ediţie mai veche din Cuvântul de spirit..., pe care am citit-o pe nerăsuflate. În noul stat „popular“ (cum devenise începînd cu 1948), psihanaliza era stigmatizată, considerată o „pseudoştiinţă reacţionară, contrarevoluţionară“ etc. Nu se traduceau cărţi de psihanaliză; chiar şi în cercul meu de prieteni, ceea ce conta era doar marea literatură, Dostoievski, Shakespeare... filosofia, Nietzsche, Kierkegaard. Psihanaliza era grădina mea secretă, şi pe bună dreptate: din dorinţa de a vindeca fiinţa iubită, de a te vindeca de ea! La început, psihanaliza nu a fost pentru mine un cîştig intelectual, ci un lucru viu, o speranţă de plăcere. Am avut mereu faţă de ea o atitudine oarecum naivă. Şi asta în ciuda lecturilor mele. Un amic mi-a dăruit, din partea serviciilor culturale franceze, Dicţionarul de psihanaliză al lui Laplanche şi Pontalis, care tocmai apăruse. Era un privilegiu imens, eram probabil singurul din Bucureşti care îl avea. Am reuşit astfel să-mi sistematizez mai bine cunoştinţele.

          Chiar dacă România nu s-a numărat, între cele două războaie, printre ţările în care psihanaliză era la modă, asta nu înseamnă că a reprezentat un teritoriu virgin, ca în alte ţări din sud-estul Europei. După 1948, psihanaliza a fost interzisă şi pusă la zid, conform doctrinei staliniste. Operele lui Freud nu se puteau traduce sau difuza. Cu timpul, s-a simţit totuşi o timidă liberalizare. Am propus unei edituri sumarul unui volum de opere alese ale lui Freud, dar prefaţa pe care am scris-o a fost considerată prea îndrăzneaţă, aşa că nu a fost publicată niciodată. Selecţia pe care am făcut-o avea să apară cînd luasem deja calea exilului, fără a fi însoţită de vreun studiu introductiv.

          La acea vreme mai trăia încă primul psihanalist român, I. Popescu-Sibiu, fost medic militar. Făcuse, poate, o analiza didactică, aşa cum se făcea pe timpuri, la Viena. Speriat de consecinţe, a ajuns, sub noul regim, să fugă de propria faimă de psihanalist. La un moment dat, a anunţat o conferinţă despre perversiunile sexuale. Sala era plină. I s-a făcut frică, aşa că a ţinut o expunere pur descriptivă despre modul în care diversele cavităţi ale corpului uman şi ale celui animal de sex diferit puteau veni în contact cu diverse protuberanţe. A fost destul de amuzant. Popescu-Sibiu publicase înainte de război Doctrina lui Freud. Profitînd de destinderea treptată de după 1968, cartea a fost rescrisă de poligraful dr. V. Săhleanu. S-a epuizat în cîteva zile. 

          Apoi, un tînăr psiholog, Eugen Papadima, a avut ideea de a se supune unui tratament psihanalitic cu Popescu; a practicat pe ascuns, înainte de a emigra în Statele Unite, cîţiva ani mai tîrziu, unde a fost cooptat în Directory.

  

G. D.: Ce anume din prefaţa dvs. trebuia cenzurat? Accentul pe care psihanaliza îl punea pe sexualitate? Ceea ce ne miră, atunci cînd studiem istoria stalinismului, este constatarea că ideologia comunistă condamna sexualitatea într-un mod mult mai dur decît morala burgheză a secolului al xix-lea sau chiar decît însăşi Biserica catolică.

  

I. V.: Nu prefaţa a fost cenzurată, ci ideea de a publica ceva de Freud. Faptul că această antologie a putut să apară mai tîrziu, după plecarea mea din România, fără prefaţa pe care am scris-o, se datorează „dezideologizării“ survenite în anii optzeci. În vremea aceea, nu mai conta decît puterea personală a lui Ceauşescu, deci se putea scrie sau publica aproape orice. Psihanaliza continua, evident, să fie interzisă în instituţii, dar se practica pe ascuns, fără a fi pedepsită. Psihanaliştii clandestini şi sălbatici plecaseră însă. Să faci psihanaliză sub un regim totalitar era un nonsens. Era total împotriva curentului! Ea nu ar fi avut sens decît ca reală forţă de opoziţie, de revoltă împotriva tatălui monstruos, Cronos: există un complex al lui Zeus, dorinţa de a ucide tatăl suprem. Dar trăiam cu toţii o teroare slugarnică, nu puteam uita marea teroare stalinistă – care putea reveni, după cum credeau mulţi –, şi puţini erau cei gata să devină martiri pe altarul psihanalizei.

          Marxismul n-a fost întotdeauna un adversar declarat al „freudismului“ (cunoaşteţi lucrarea marelui teoretician literar sovietic, M. Bahtin, asupra lui Freud). Aş mai adăuga o amintire personală, referitoare la o membră de partid care, în anii ’70, îşi amintea că în cadrul cercului marxist de la Dorohoi (orăşel din Modova) „se studia Freud“. Cenzura a fost introdusă de stalinism. Pe de o parte, se revenea la un soi de „academism“ generalizat (tot ce era modern era considerat suspect); pe de altă parte, orice concepţie generală asupra omului făcea concurenţă marxismului – altă explicaţie totală – şi trebuia distrusă; în fine, exista o pudibonderie incredibilă, în vorbe, dar nu în fapte. Trebuie să recunosc că în Ungaria, unde psihanaliza făcuse istorie, toleranţa era mai mare şi se pare că a existat întodeauna acolo un filon psihanalitic, care persista în mod discret.

           Într-o conferinţă pe care am ţinut-o la Viena în urmă cu cîţiva ani, am încercat să găsesc o formulă de a „prevedea“ care vor fi şansele psihanalizei în perioada dintre cele două războaie mondiale. Era nevoie în primul rînd de existenţa unei intelectualităţi evreieşti; nu poate fi vorba de psihanaliză fără o masă critică de intelectuali evrei. În al doilea rînd, de existenţa unei societăţi suficient de liberale: dictaturile nu acceptă psihanaliza decît extrem de rar. În al treilea rînd, trebuie luată în calcul religia: creştinismul occidental (protestant, catolic) dezvoltă o cultură a vinovăţiei, care reprezintă un teren prielnic psihanalizei. În schimb, ortodoxia orientală este mai puţin sensibilă la chestiuni de etică. În fine, cu cît o societate este mai rurală, cu atît se arată mai puţin interesată de psihanaliză. În România, ţară creştin-ortodoxă, rolul cultural al evreilor a fost destul de mare între cele două războaie, ceea ce nu i-a împiedicat să se simtă tot timpul ameninţaţi; nu exista pe atunci decît o relativă democraţie; în fine, România a început să dezvolte după Primul Război Mondial o adevărată cultură urbană. Toţi aceşti factori au făcut ca în România de dinainte de 1939 să existe totuşi o mişcare „freudiană“. În vreme ce în Ungaria situaţia era, exact din aceleaşi motive, mult mai prielnică dezvoltării psihanalizei, ceea ce s-a simţit pînă şi sub regimul comunist.

  

G. D.: Vă consideraţi un „psihanalist sălbatic“. Este, după cum se ştie, o expresie utilizată de Freud pentru a defini psihoterapeuţii care practică analiza fără a fi efectuat o psihanaliză didactică. Ce înseamnă pentru dvs. acest termen? Mi-aţi povestit, printre altele, că în timpul şederii la Paris aţi avut ocazia să cunoaşteţi doctrina lui Jacques Lacan. Ce vi s-a părut interesant în opera sa?

  

I. V.: Trebuie să vorbesc din nou despre mine. În 1971 am obţinut o bursă, pentru o scurtă perioadă, la Paris, pentru a studia „psihoterapia de grup“. Am fost găzduit în arondismentul 13, unde funcţiona o „Psihiatrie de sector“ analitică. Şeful şi iniţiatorul acesteia a fost Serge Lebovici, fondatorul psihanalizei franceze, gînditor de mare forţă, o autoritate în materie. Fost comunist pînă la Revoluţia din 1956 din Ungaria, a respectat într-atît disciplina de partid, încît a abandonat pentru moment psihanaliza, reluînd-o abia după ieşirea sa din pc. „Sectorul“ practica o psihanaliză foarte centrată pe social, lucrînd în grupuri mari, formate în principal din emigranţi maghrebieni şi sicilieni. Terapeuţii erau deseori la fel de numeroşi ca pacienţii, iar interpretările masive şi violente. Aceeaşi ambianţă postşaizecioptistă domnea în psihodrama analitică condusă de Jean Kestemberg... Doar că eu eram în căutarea altor cercuri, şi am sfîrşit prin a-l descoperi pe cel al soţilor Paul şi Gennie Lemoine, lacanieni de primă generaţie, care au avut amabilitatea de a mă invita (fapt impresionant) la şedinţele lor de psihodramă, desfăşurate la sfîrşit de săptămînă în hotelul privat de pe Rue des Lions St. Paul, din cartierul Marais. Primisem mai demult, pe aceeaşi cale ca Dicţionarul lui Laplanche şi Pontalis, Scrierile lui Lacan, chiar în 1966, anul apariţiei lor. Nu le-am studiat însă decît după ce am revenit din Paris. Soţii Lemoine nu erau militanţi sociali, doar psihanalişti; atitudinea lor în cadrul setting-ului privat era, după părerea mea, diferită de cea a „sectorului“. Interveneau şi interpretau puţin, de fapt deloc. Asta nu făcea decît să însufleţească şi mai mult grupul. Cei care mi-au sugerat să merg la un curs al lui Lacan au fost chiar soţii Lemoine. Ei participau în mod regulat. Trebuia să fii în marele amfiteatru al Facultăţii de Drept cu cel puţin două ore înainte. Cursul devenise un eveniment monden, fiind frecventat de un mare număr de turişti, mai ales japonezi. Lacan şi-a făcut apariţia într-un freamăt general. În ziua aceea a vorbit despre semnificantul fundamental. Dar, cum era deja la teoria grafurilor, era imposibil de urmărit, după cum mărturiseau soţii Lemoine. După curs, am luat prînzul într-un local de pe Rue de Médicis. Lemoine mi-a sugerat să fug din România şi să fac o analiză cu Lacan, ceea ce, spre marele meu regret de mai tîrziu, nici măcar n-am încercat. Înainte de a mă întoarce cuminte în România, i-am făcut o vizită lui Lebovici, căruia i-am împărtăşit frămîntările mele interioare; voiam să devin psihanalist, dar în România nu puteam urma o analiză didactică. Trebuia oare să renunţ sau să devin un „analist sălbatic“? Privindu-mă prin ochelarii săi mari, care îl făceau să semene cu un extraterestru, „Lebo“ mi-a răspuns: „Cred că trebuie să deveniţi un analist sălbatic“. Venind din partea unui reprezentant al ortodoxiei analitice, acest sfat a avut asupra mea un impact considerabil. Aşa că asta am şi devenit în România între 1971 şi 1977, anul în care am emigrat. A fost o experienţă bogată... Ceea ce m-a surprins a fost că pacienţii îmi vorbeau nu numai de complexul lor oedipian, ci mai ales de dictatură, viaţă grea, lipsa libertăţii. Mi-am dat seama destul de repede că faptul de a urî tirania – şi tiranul – era o parte sau o dezvoltare a complexului lui Oedip. Trebuia oare să te adaptezi sau să trăieşti cu dorinţa de libertate? Niciodată, cred, nu am făcut nimic în direcţia „adaptării“; nu am îmbrăţişat psihanaliza americană practicată de analiştii care au fugit de nazism şi şi-au trădat propria doctrină radicală, preferînd o psihanaliză adaptativă, care mergea pînă la a pretinde că vindecă homosexualitatea! Am început să-l citesc pe Lacan; totul îmi demonstra cît era de dificil – de fapt imposibil – să fii un lacanian solitar. Lacan mă atrăgea prin faptul că refuza transformarea în obiect, că avea oroare de ceea ce numea „punerea moralizatoare cu botul pe labe, [...] pe muzica de fanfară a Armatei Salvării“. Cel mai mare triumf al meu a fost atunci cînd, în ţară fiind, am vorbit pe faţă contra dictaturii, iar unul dintre pacienţi mi-a spus că s-a vindecat: din moment ce psihanalistul său îndrăznea, avea să o facă şi el! Psihanaliza sub dictatură se dovedea a fi o forţă de opoziţie împotriva tatălui monstruos, împotriva lui Saturn, cel care îşi devora propriii copii... Între timp, publicasem în 1975 o Introducere în psihoterapie, în care nu făceam decît să iau apărarea psihanalizei. Nu rezist tentaţiei de a cita o definiţie a psihoterapiei din numita lucrare, pe care continui s-o apăr: „Psihoterapia este acest ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul [...] încearcă să diminueze sau să anuleze dorinţa pacientului de a suferi, dezvoltîndu-i în paralel dorinţa de a se bucura, de a domina sau de a poseda“. Nietzsche a spus de fapt că „Scopul nu este fericirea, ci puterea. Umanitatea are în ea o forţă imen­să, care vrea să se consume, să creeze; sunt nişte explozii în lanţ al căror scop nu este fericirea“... Mi-a fost întotdeauna clar că psihanaliza nu „vindecă“, ea măreşte plăcerea.

          Trec peste o sumedenie de alte episoade. În noua mea ipostază de psihiatru în Elveţia, am întreprins o psihanaliză. La fel ca şedinţa analitică de cinci minte pe care mi-o oferea mama la vîrsta de doisprezece ani, această analiză nu avea ca scop conti­nuarea unei cariere, ci dorinţa de a mă simţi mai puternic. Voi continua oare o carieră de psihanalist? M-am gândit un moment să-mi îndeplinesc o mai veche dorinţă, aceea de a parcurge toate etapele disciplinei, de a deveni un psihanalist didactic. Dar nu... între timp am ajuns la cincizeci de ani, am trecut prin experienţe dintre cele mai grele. În plus, psihanaliza mă „vindecase“ de mai multe ori, adică îmi mărise plăcerea... nu mai doream să fac din ea o carieră...

          Activitatea mea practică a rămas totuşi centrată pe transfer.

  

G. D.: Dorinţa de suferinţă! Tirania este şi un exemplu despre modul în care oamenii pot, în anumite situaţii şi în condiţii istorice determinate, să prefere a se supune „tatălui monstruos“. Camus a demonstrat-o convingător în Caligula. Stalinismul a zdrobit oare psihanaliza, considerînd-o o forţă periculoasă?

  

I. V.: În cazul popoarelor înfrînte, asuprite, nu e vorba de o preferinţă, ci de acceptarea forţată a tiraniei. În prologul la Agricola, Tacit vorbeşte despre „blîndeţea inerţiei“ (ipsius inertiae dulcedo) care îl cuprinde pe omul aflat sub dictatură. Şi cu atît mai rău pentru torturi, pentru morţi! Nu putem totuşi vorbi de infantilizarea subiectului care trăieşte sub dictatură. Copilul care creşte este un revoltat; complexul oedipian nu este altceva decît dialectica violentă care se instalează în sînul triunghiului familial. Subiectul care acceptă dictatura este un adult precoce, iremediabil asuprit. Patologia înseamnă a-l accepta pe Cronos, aşa cum o fac Titanii, aceste fiinţe care nu cresc, care s-au născut pentru a munci şi aşa rămîn. Iar tentativa încununată de succes a lui Zeus este instaurarea lui Oedip ca lege a reînnoirii perpetue, a creaţiei. Există o plăcere a sclaviei care nu poate fi negată. Cu cît tatăl este mai puternic, mai sadic, mai arbitrar, cu atît ceilalţi vor fi mai supuşi, scutindu-l astfel de remuşcări. Există însă şi plăcerea de a scutura jugul sclaviei, şi de aici şi un timp al revoluţiilor. Psihanaliza practicată sub dictatură urma calea asta, dar era o armă a celor happy few.

          În romanul meu, Vasiliu, foi volante, am creat un personaj – e vorba de psihiatrul Vasiliu – care corespunde acestui individ ce acceptă tirania şi dezvoltă un „cult al Marelui Om“. Deoarece Vasiliu este nu numai infantilizat de tiranie, el este şi un om care reflectează asupra morţii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, asupra cultului Marelui Om.

  

G. D.: Deşi devotamentul dvs. faţă de scris există încă din tinereţe, n-aţi început să scrieţi romane decît după ce aţi atins maturitatea intelectuală. De ce?

  

I. V.: Eram încă în România cînd am publicat un scurt eseu despre „poetica visului“. Observasem că visul lua forma unei opere de artă... puteam deci continua cu o „poetică a nebuniei“? Acesta a fost mult timp planul meu. Doar cîteva fragmente, pe care le consideram schiţe pregătitoare, au văzut lumina tiparului. Îmi lipsea însă dialogul, psihiatrii sau analiştii care ajungeau să-mi cunoască ideile le calificau drept ciudate, anacronice. Mi-am pierdut încrederea în acest plan, aşa că, iată-mă, din nou, fără nimic. Pe la vîrsta de patruzeci de ani am conceput un proiect de roman, format din mai multe schiţe şi fragmente. Poetica nebuniei exista, poate, dar trebuia exprimată cu mijloacele ficţiunii romaneşti. Mai bine un personaj decît nişte idei. Am început să scriu sute de pagini pe care, din nou, le-am aruncat. Şi într-o zi, în capul meu a apărut un personaj, un oarecare Puiu Ozias, care s-a născut în 1900 şi a atins suta de ani, escroc, dar şi memorialist, avînd ceva din Nepotul lui Rameau al lui Diderot, dar şi din ducele de Saint-Simon. Aveam deja şaptezeci de ani cînd mi-a apărut primul roman, Caietele lui Ozias. Era despre generaţia părinţilor mei, despre dictatură – de dreapta şi de stînga –, despre dragoste şi laşitate, despre trădări de mult uitate. Am conceput Arhiva trădării şi a mîniei, un fel de cronică a secolului. Ozias era prima parte, Vasiliu, foi volante trebuia să fie partea a doua... şi va fi şi o a treia parte (pe care o scriu acum). Am scris şi memorii, eseuri... şi alte două romane. Plăcerea pe care mi-o dăduse psihanaliza (şi pe care, de la un moment dat, nu mi-a mai dat-o) am regăsit-o în ficţiunile pe care le scriam. Era ceva asemănător cu analiza: povestea începea să se închege în jurul unei intrigi iniţial destul de vagi. Simţeam că înaintez după un plan care exista, dar nu se lăsa descoperit decît în actul de a scrie. Aflam diverse lucruri despre mine, la fel ca în munca analitică. Dar nu imediat. Procesul propriu-zis de scriere semăna cu un fel de „vis dirijat“. Interpretările veneau mai tîrziu, după terminarea operei (sau, cel puţin, a unor bune părţi din ea). Regăseam în scris plăcerea pe care mi-o oferise mult timp psihanaliza şi pe care sfîrşise prin a mi-o refuza.

  

G. D.: În cartea dvs. Vasiliu, foi volante, realizaţi o imagine magistrală a nebuniei, înfăţişînd două modalităţi diferite: nebunia „discretă“ a lui Vasiliu, pe care o definiţi ca „formă goală“, „simulatoare a vieţii vii“, şi nebunia „deplină“ a lui Laban, invadată de forţa creativă a delirului. Cum faceţi ca paşii psihiatrului să nu se amestece cu proza naratorului? Este de la sine înţeles că dacă nu aţi avea cunoştinţe medicale ar fi imposibil să creaţi asemenea personaje şi, cu toate astea, reuşiţi să-l faceţi pe cititor „să uite“ formaţia pe care o are autorul. Este, după părerea mea, una dintre marile virtuţi ale operei dvs.

  

I. V.: În romanul despre care vorbiţi am făcut portretul unui psihiatru „nebun“, cel al doctorului Vasiliu. Vasiliu este un fel de Domnul Teste (personajul lui Paul Valéry), un Teste pierdut în vîrtejul unei poveşti agitate (război, revoluţie, teroare). Din cauza raţionalismului său morbid, vrea să sistematizeze totul. Opera vieţii sale este  o „sistematizare“ a bolilor mintale, inspirată, pare-se, de principiile marxism-leninismului. „Moartea lui Dumnezeu“ îl conduce spre un cult pentru Stalin, fără a ţine cont de evoluţiile istorice care au dus la abandonarea acestui cult. Vasiliu este însă poet; capacitatea sa poetică este ca o ramură verde într-un copac uscat. De ce Vasiliu este ucigător, iar Laban, celălalt personaj central, nu este aşa? – Pentru că Vasiliu n-a cunoscut decît dragostea rece şi incestuoasă a unei mame depresive, în vreme ce Laban, marele nebun al azilului, „regele nebunilor“, cel care a supravieţuit unor frustrări monstruoase, trăieşte cu ţăranca Maria o dragoste completă, care îl satisface total. Dragostea asta este un izvor de viaţă. Laban, un „parafrenic“ după ultimele sistematizări, nu este şi nu va fi niciodată un mort-viu, cum este doctorul său.

          Dacă personajele mele sunt într-adevăr „vii“, asta nu se datorează cunoştinţelor mele de psihiatrie. Nu le-am inventat plecînd de la o schemă prestabilită; ceea ce m-a ghidat a fost practica psihiatrică, şi nu teoria. Aceste personaje au apărut din memoria mea, şi nu din cunoaşterea teoretică a psihozei. E vorba despre mai multe modele, despre trăsături disparate care fuzionează într-o sinteză epică. Nu pot, evident, spune că teoria, şi mai ales teoria analitică, n-a jucat niciun rol, dar cred că asta a survenit mereu prin intermediul amintirii, al unei experienţe de viaţă, al unei figuri, al unui eveniment. Memoria e întotdeauna vie, în vreme ce raţionamentul dezîncarnat e steril. Ceea ce e valabil pentru personajele romaneşti, anume că teoria ucide în vreme ce experienţa însufleţeşte, este la fel de valabil şi pentru autor.

          Într-un fel, Vasiliu sunt chiar eu. Un Vasiliu care a renunţat la „sistemul“ său, care şi-a recunoscut eşecul teoretic alegînd povestea.

  

G. D.: Cum a primit critica românească opera literară a unui psihiatru şi psihanalist? Deoarece în multe ţări există o dublă prejudecată: scriitorilor nu le prea place ca psihologii să le invadeze teritoriul, iar psihologii sunt destul de invidioşi pe colegii lor care devin scriitori. Cum aţi trăit această dublă condiţie?

  

I. V.: Cunosc din experienţă situaţiile pe care le descrieţi. Cazul meu este şi mai dificil, deoarece intervine o chestiune legată de generaţii. Generaţia mea a debutat în viaţa literară la sfîrşitul anilor cincizeci, a atins apogeul în anii şaptezeci. Eu am publicat un volum de eseuri. Din 1977 am fost în exil, unde am făcut mai ales jurnalism politic şi civic. Poetica nebuniei, marele meu proiect teoretic, nu dispăruse, dar continuam să-l dau la o parte. Totul, într-un fel sau altul, era „programat“: văzusem, în 1966, celebrul film al lui A. Tarkovski, Andrei Rubliov. E vorba despre un călugăr, faimos pictor de icoane din secolul al xvi-lea. S-a apucat de pictat doar spre sfîrşitul vieţii, după ce a trăit experienţele devastatoare ale dragostei, războiului, muncii. Mi-am spus: „Ar trebui să faci la fel: trăieşte, apoi creează“. Dar nu sunt primul în domeniu. Theodor Fontane a început să scrie romane către vîrsta de şaizeci de ani, iar cel mai bun dintre ele, Effi Briest, a apărut cînd avea deja 76 de ani.

  

G. D.: Relaţia dintre psihanaliză şi literatură datează de mult timp şi nu a fost scutită de controverse. Care este poziţia dvs. în legătură cu acest subiect? Poate psihanaliza să aducă ceva în creaţie sau în critica literară?

  

I. V.: Într-adevăr. Atitudinea scriitorilor faţă de psihanaliză merge de la negarea cea mai vehementă (Vl. Nabokov) la o aprobare prudentă (Th. Mann). Atitudinea cea mai interesantă o are E. Canetti. El este foarte critic faţă de Freud, deşi are o problematică asemănătoare psihanalizei. Dă impresia că se luptă cu psihanaliza fără tragere de inimă. Dacă ar fi păşit pe urmele psihanalizei, s-ar fi condamnat la sterilitate. Principalul reproş adus psihanalizei este reducţionismul, faptul de a reduce totul la complexul oedipian, ignorînd individualul. Avem impresia că psihanalistul şi scriitorul vînează pe aceleaşi terenuri, dar cu arme diferite. Psihanalistul face din cazuri individuale legi (sau reguli), în timp ce autorul de ficţiune speră să lămurească generalul printr-un caz individual. Este totuşi o comparaţie insuficientă. Rolul plăcerii în cadrul procesului de transfer este considerabil de ambele părţi – psihanalist şi pacient. Într-un articol din 1909, Der Dichter und das Phantasieren (Poetul şi fantezia), Freud afirmă că scriitorul regăseşte în ficţiune plăcerea copilărească de putere şi face tot posibilul s-o retransmită cititorului! Relaţia dintre autor şi cititor este similară celei care se stabileşte în timpul psihanalizei. În acelaşi timp, am mai spus-o, lucrarea scriitorului se desfăşoară paralel cu asociaţiile libere ale pacientului. Demersul este mai mult sau mai puţin lucid, am putea uneori vorbi de „paranoia critică“ (S. Dalí). Întrucît autorul este asemănător pacientului, critica literară de inspiraţie psihanalitică are un viitor luminos. Dialogul este posibil. 

 

Interviu realizat de Gustavo Dessal

Traducere din franceză de Liana Lăpădatu 

Interviu realizat de Gustavo Dessal

Conversaţii cu Ion Vianu

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)